Eva Kisgyorgy e minionă, delicată și râde mult. Are mereu câte un accesoriu care-ți sare-n ochi, fie o pereche de cercei hiper-colorați, fie un inel imens, oricum ceva care te surprinde. Mai ales că, în afară de aceste mici extravaganțe, nu iese aproape niciodată din ținuta perfectă a călătorului: haine comode, încălțăminte pentru mers mult pe jos, cameră foto agățată de gât.

Eva este cel mai iubit blogger de travel din Ungaria, are site-ul Travellina (căruia i-a adăugat, de curând, și o parte în engleză, AICI) și am cunoscut-o în Amsterdam, la un prânz cu bloggeri, desfășurat într-o seră unde ni s-a servit un meniu pe bază de bulbi de lalea. Mi-a atras atenția cu râsul ei și cu faptul că era cea mai vorbăreață de la partea noastră de masă, unde mai stăteau francezii și scandinavii, prinși în smartphone-uri și postând pe Instagram. Eva, în schimb, era sută la sută prezentă, făcând poze farfuriilor, întrebându-ne pe fiecare din ce țară venim și ce facem în viață.

 

Vorbea mult, dar nu despre ea, ci avea acel talent rar de a se interesa sincer de oameni. Era curioasă, voia să afle cum sunt cititorii noștri, dacă ne place ce facem, dacă avem vieți frumoase, dacă am mai fost în Olanda, dacă scriem des de călătorii. Într-o lume în care toți ne vindem pe noi, Eva n-a început nicio propoziție cu ,,Eu”. Abia mai târziu, mergând cu barca pe ,,dam”-urile olandeze, am început s-o descos eu pe ea.

Așa am aflat că Eva are 50 de ani, un blog de călătorii super-popular în Ungaria și că asta e a doua ei viață, începută cu 5 ani în urmă. Prima ei viață a fost una de birou, de la 9 dimineața până… târziu în noapte, contabilă pentru Hungarian Telecom. N-a apucat să-și facă niciodată o familie, tocmai pentru că era căsătorită cu jobul. Până într-o zi, în care n-a mai fost, pentru că postul ei a dispărut peste noapte din organigrama companiei.

Cu banii primiți drept compensație pentru anii de muncă, Eva și-a cumpărat un mic apartament în Budapesta, pentru a-l închiria pe Airbnb și a avea un venit stabil. Apoi s-a întors către singurul lucru pe care-l deținea în afară de job: blogul de călătorii, o joacă pe care, într-o formă mult mai primitivă, o întreținuse încă de la mijlocul anilor ’90.

 

Îl începuse ca studentă de MBA la New York, în 1996, într-o perioadă în care călătorea mult și începea să descopere lumea. Pe atunci s-a gândit că măcar 2-3 oameni tot o să dea peste acele ,,traveloguri”, cum se numeau la acea vreme. S-a gândit și că, în cel mai rău caz, va fi un jurnal al călătoriilor ei, de revăzut peste ani și ani. Acum, la 50 de ani de viață, blogul a devenit cariera ei.

Am vrut s-o intervievez pe Eva fiindcă m-a inspirat cu povestea ei, cu tonusul ei extraordinar, cu pofta de viață și cu faptul că este complet împăcată cu ea însăși. E un lucru pe care-l văd tot mai rar la oameni. Când am întrebat-o câți ani are, mi-am cerut scuze implicit, știind că nu e genul de întrebare pe care s-o adresezi unei doamne. I-am spus, însă, că povestea ei e un exemplu pentru toate femeile care cred că n-o mai pot lua de la capăt după o anumită vârstă.

Răspunsul ei l-aș înrăma undeva, sub nasul tuturor celor care au considerat vreodată că sunt praguri dincolo de care nu mai avem voie să visăm sau să fim cine vrem noi:

Eva: Acum îmi vine să râd, dar vreme de ani, ba chiar decenii întregi, eu am fost absolut convinsă că destinul meu era să fiu angajat. Cineva să-mi spună unde să vin la ora 9 dimineața, să-mi deschid calculatorul și să lucrez în niște documente Excel între 8 și 12 ore. Nu-mi puteam imagina o altfel de viață și aveam certitudinea că voi ieși la pensie de pe postul de contabilă.

Eram șefa serviciului de raportări bursiere la Hungarian Telecom, aveam un post extraordinar de bun, foarte bine-plătit și eram mai mult decât mulțumită de viața mea. Aveam niște sarcini destul de interesante și cu mare răspundere, un șef cu care mă înțelegeam bine, o echipă grozavă, plus un salariu peste medie, mașină de serviciu, tot tacâmul.

Chiar dacă fusesem înnebunită după călătorii încă din copilărie, mă simțeam îndeajuns de norocoasă să-mi permit să merg oriunde în lume în cele 30 de zile de vacanță pe an. Sincer, chiar nu-mi imaginam cum ar putea viața mea să fie mai bună de-atât. Nu-mi trecuse niciodată prin minte să devin antreprenor și, chiar dacă în adâncul sufletului meu tânjeam după ideea de a avea libertate, nici nu-mi imaginasem cum ar fi să-mi asum un asemenea risc. Să nu am un salariu fix? Nici vorbă.

Jobul meu a luat sfârșit la finele lui 2011. Compania a fost delistată de la bursa de la New York (NYSE), iar una dintre misiunile mele principale până atunci era pregătirea rapoartelor pentru NYSE. Mai aveam și multe alte sarcini în job-description, doar că pentru acelea compania n-ar fi avut nevoie de un director atât de bine-plătit și cu atât de multă experiență ca mine. Aveam două opțiuni: fie rămâneam în companie, dar pe un post mult mai prost, cu sarcini nesemnificative și un salariu mult mai mic sau acceptam un pachet salarial de concediere și aia era.

A fost o situație foarte complexă atunci. Nu doar că jobul meu practic a dispărut peste noapte din schema salarială a companiei, dar în aceeași perioadă mi-am pierdut mama, fulgerător, iar tatăl meu s-a prăbușit fizic și psihic. Sunt un copil singur la părinți, așa că trebuia să am grijă și de tata, să știu că este bine. M-am gândit că n-am nicio șansă să mă angajez la o altă companie. Aș fi început de la zero, pe un post nou, care m-ar fi solicitat non-stop, iar eu tocmai devenisem unicul sprijin al tatălui meu.

În același timp, nu mai exista nicio altă companie maghiară listată la Bursa de la New York, așa că orice alt job mi-aș fi găsit ar fi fost probabil ceva modest, prost-plătit, fără mare răspundere. Am decis, în acel moment, să renunț definitiv la cariera mea de contabil și s-o iau de la zero, dar în ceva cu totul nou.

Eram prea ocupată să am grijă de tata ca să mai am putere să gândesc un plan concret. Norocul meu a fost că pachetul salarial de concediere mi-a ajuns să cumpăr un apartament mic în Budapesta, pe care l-am găsit la un preț foarte bun. Chiar a fost o mare șansă în acea perioadă, fiindcă e aproape imposibil să găsești un apartament lângă Dunăre la un preț atât de mic. Și am mai avut un sprijin la care nici nu visam. Exact în acel an, blogul meu, pe care-l aveam în joacă, a primit un premiu. Un juriu l-a votat cel mai bun blog de lifestyle din Ungaria, așa că am început să primesc propuneri de la diferite reviste, în print și online, care doreau să scriu articole de călătorie pentru ele.

Airbnb era la început în Budapesta și erau doar vreo câteva sute de ,,gazde”, în prezent sunt peste 8.000. Apartamentele se puteau închiria la prețuri bune și erau foarte căutate de turiști. După câteva luni de căutat, am găsit un apartament mic la câțiva pași de Dunăre și de zona pietonală. Când l-am văzut, am știut că am dat lovitura. Fiind o călătoare pasionată, știam exact ce le trebuie altor călători ca mine: o bucătărie mică, dar funcțională, o baie curată, multe prize, o conexiune de Wi-Fi stabilă și rapidă, un pat confortabil și o gazdă care să-i ajute cu ceea ce au nevoie. Am cumpărat acel studio pentru că mi-am dat seama că și mie mi-ar plăcea să trăiesc într-un astfel de loc în călătoriile mele.

Blogul meu are o istorie veche de tot. Chiar citeam de curând pe Wikipedia că termenul de ,,blog” s-a născut în 1997, ceea ce înseamnă că eu am fost înaintea istoriei, fiindcă mi-am făcut unul în 1996. (râde) Poveștile de călătorie pe care le scriam eu atunci se numeau ,,travelogues” și existau doar câteva pe piață. Locuiam în Statele Unite la vremea respectivă, unde obținusem o bursă de MBA. Înainte să ajung acolo, nici nu auzisem de ideea de internet. În paralel cu cursurile, m-am angajat ca asistent de cercetare în campus, ca să fac niște bani în plus, iar când mi-am făcut card de credit și mi-am cumpărat prima cartelă de telefon țin minte că am primit niște vouchere de reducere la bilete de avion.

Ca urmare a jobului în campus și a acelor vouchere, am putut să-mi permit câteva călătorii în Mexic și Guatemala. La acea vreme erau foarte puțini maghiari care își permiteau să ajungă în asemenea locuri, așa că m-am gândit că ar fi interesant să împărtășesc cu ei poveștile mele. Prima dată mi-am înscris emailul într-un newsgroup online și îmi trimiteam jurnalele de călătorie acolo. Unuia dintre cititorii mei, un tip care locuia în Scoția, i s-au părut fascinante așa că mi-a făcut primul site.

Eram absolut uimită, nici nu văzusem până atunci vreun site de călătorii, nu-mi imaginam cum e un site care să fie privat, să fie al cuiva. În următorii 15 ani, după fiecare călătorie, îmi scriam jurnalele pe acel site, pe baza notițelor făcute de mână în timpul călătoriilor. Între 1996 și 2010, site-ul meu a fost cunoscut în mare parte prietenilor și citit tot de ei. Totul s-a schimbat când a apărut Facebook.

La finele lui 2010, cu un an înainte să-mi pierd jobul, am decis să-mi fac un fel de rebranding al site-ului. Am găsit un nou nume, Travellina, și am făcut un layout care să pară mai modern (îți imaginezi cum arăta precedentul, neschimbat după 15 ani!). Am început să-mi promovez poveștile pe Facebook și, încetul cu încetul, numărul cititorilor a crescut.

Nu am avut niciodată un plan serios cu acest blog, în afară de a împărtăși poveștile mele de călătorii cu cât mai mulți oameni, pentru a-i ajuta să-și creeze propriile itinerarii și să descopere destinații noi. Când l-am început, nimeni nu făcea bani din blogging, așa că nici nu mi-a trecut prin cap că ar putea vreodată să fie un job.

Nici în acest moment nu fac bani din el la modul direct, în sensul că nu pun bannere de reclamă și evit postările sponsorizate. Motivul meu e simplu: așa am funcționat de la început, iar cititorii mei sunt obișnuiți cu postări oneste și review-uri sincere. N-aș putea să virez acum spre un nou concept, țin la integritatea mea și la calitatea blogului.

Pe de altă parte, însă, am construit o relație extraordinară cu cititorii mei și nu vreau să fiu absurdă sau ipocrită și să spun că nu vreau să fac bani din munca mea. Așa că am găsit destule surse de venit care au legătură cu blogul, dar nu implică reclamă directă.

În primul rând, scriu articole pentru reviste online și din print, pentru diferite onorarii. Nu sunt averi, dar puțin cu puțin se adună și este un venit destul de bun. În al doilea rând, am o serie de sponsori stabili, care îmi dau echipamentul foto, biletele de avion și suportă toate cheltuielile tehnice ale site-ului, fiindcă le place ceea ce fac și mă susțin. În al treilea rând, am scris un ,,Traveller’s Handbook”, o broșură despre cum să călătorești eficient, deștept și să te bucuri la maximum de călătorii, care a fost sold-out într-o singură săptămână. A trebuit să fie retipărită.

Sunt mândră de cititorii pe care îi am. Nu mi-am făcut niciodată reclamă pe Facebook, n-am căutat moduri facile de a câștiga like-uri – apusuri de soare cu citate, tombole etc – dar încet și sigur am reușit să-mi formez o comunitate loială, distractivă și activă, care e gata oricând să mă ajute. Toate parteneriatele mele pe sponsorizare au pornit în primul rând de la cititori și tot ei îmi dau o grămadă de sfaturi când călătoresc. E suficient să anunț unde plănuiesc să călătoresc data viitoare și primesc sugestii, sfaturi, invitații.

Acum câteva săptămâni, mi-am făcut blogul bilingv și le-am cerut scuze cititorilor mei și i-am rugat să aibă răbdare, fiindcă îmi va fi destul de greu să traduc articolele foarte rapid, fiind ocupată cu retipărirea cărții și cu alte proiecte. Peste 12 cititori mi-au scris imediat, oferindu-se să-mi traducă, fiecare, câteva articole. A fost o demonstrație extraordinară de prietenie.

Cei mai frumoși doi ani din viața mea i-am trăit la New York, în vremea MBA-ului. În fiecare weekend exploram orașul și mi se părea tot mai fascinant. Așadar New York-ul are un loc special în inima mea, dar și o energie, o vibrație aparte. Ca să reușești aici, fie că vrei să fii artist, arhitect, bucătar sau orice, trebuie să fii excepțional, altfel nu vei putea să supraviețuiești. Ca urmare, totul este de top: de la cafenele până la micile spectacole off-Broadway. Încerc să revin la New York cel puțin la fiecare doi ani și să mă bucur de această energie.

Apoi, Japonia mi s-a părut fascinantă. A fost cea mai ,,străină” țară în care am fost, în sensul că am înțeles-o cel mai anevoie și mi-a fost cel mai greu s-o aprofundez. Din păcate am petrecut doar două săptămâni în Japonia, era pe vremea când încă lucram pentru companie, și n-a fost suficient pentru a înțelege cu adevărat cultura lor extraordinară. Intenționez să mă întorc în 2017, cel puțin pentru o lună, să vizitez toate locurile mai puțin turistice și cunosc cât mai mulți localnici.

Apoi, vara trecută am aniversat împlinirea vârstei de 50 de ani în Alaska. Am vrut să merg undeva cu adevărat spectaculos și îndepărtat, iar Alaska s-a potrivit descrierii. A fost o călătorie de neuitat. Am petrecut o zi într-un parc național cu urși, fără garduri, doar plimbându-mă printre ei, am văzut balene, am mers cu caiacul la o cascadă, am urcat pe munți, am vizitat mici orășele-fantomă de pe vremea mineritului, am aterizat pe un ghețar cu elicopterul. Înainte de călătorie, am învățat să editez și materiale video, ca să pot să înregistrez toată experiența pe film. O găsiți AICI.

Știi și tu foarte bine că a călători singur nu înseamnă că ești însingurat. De fapt, am constatat că atunci când călătoresc singură cunosc mult mai mulți oameni decât atunci când sunt cu prietenii. Când pleci cu un partener de drum, stați împreună în tren, luați cina împreună, vorbiți tot timpul unul cu altul. Foarte rar se întâmplă să intri în vorbă și cu altcineva, fiindcă ești prea ocupat povestind cu persoana de lângă tine. Când începi o călătorie de unul singur, însă, e inevitabil că vei cunoaște localnici sau alți călători. Nimeni nu vrea să tacă mâlc cât e ziua de lungă, așa că intri în vorbă cu oamenii, în autobuze, în baruri, peste tot. Eu mi-am făcut mulți prieteni în felul ăsta.

Îmi place tare mult să fiu gazdă în Budapesta, să cunosc alți călători și să le arăt orașul meu. E foarte interesant să-mi văd orașul natal prin ochii altora. Într-un top al oaspeților mei favoriți, pe primul loc se află un cuplu de americani mai în vârstă, care au cumpărat o carte veche cu fotografii din Budapesta. Toate imaginile datau de dinainte de război și m-au rugat să-i ajut să identifice scenele și locurile din poze. Le-am arătat fiecare loc pe hartă, iar ei și-au petrecut vacanța revizitând scenele din carte și făcând poze noi acolo. Au compilat un album cu pozele vechi și cele noi: aceleași străduțe, piațete, clădiri etc. Mi-au trimis și mie un exemplar, cadou, după ce au ajuns în America. A fost un gest foarte frumos și încă ținem legătura după atâta vreme.