Chiar dacă iubesc minimalismul japonez și am scris de mai multe ori despre cum mi-a schimbat viața, sunt o europeană prin excelență.

 

Altfel spus, îmi place să împrumut cât mai multe din filosofia japoneză și din înțelepciunile lor tradiționale, care fac viața mult mai ușor navigabilă, dar în același timp am ritualurile și tabieturile mele moderne și comode. 

 

Mărturisesc că nu sunt deloc o tradiționalistă ca fire, îmi place tot ce este modern ca design și ca gândire și, mai ales, nu accept ca nimeni și nimic să-mi constrângă confortul.

 

Și totuși, experiența într-un Ryokan, unul dintre cele mai simple și chiar austere locuri în care ar putea sta cineva, mi-a furnizat un exemplu de seninătate care-mi va fi de folos pentru totdeauna. 

 

Înainte de toate, trebuie să fac o precizare importantă.

 

Minimalismul japonez e o filosofie de viață care durează de milenii și care a rămas la fel de actuală indiferent de epocă și de evoluția societății. Nu poate fi o chestiune general-valabilă, tot așa cum nu este un panaceu care „rezolvă” ca prin minune viețile complicate ale tuturor.

 

Poți s-o folosești pentru a-ți face existența mai simplă și mai plină de conținut sau o poți considera o sumă de idei stranii, incompatibile cu viața ta.

 

Ambele alegeri sunt legitime și nu există variantă corectă sau greșită, așa cum nu există ignoranți sau inteligenți în acest domeniu. Există doar oameni care fac clic cu o idee sau care rămân indiferenți.

 

Am vrut să precizez acest lucru, fiindcă aud adesea afirmații precum: „Nici japonezii nu mai trăiesc așa, cum să trăim noi?”, „Doar n-o să stau într-o cameră goală, cu două perne și o saltea” sau „Cum să trăiesc așa în secolul XXI, cu viața pe care o am?”. Toate merg spre extreme, când soluțiile sunt de găsit numai la mijloc.

 

Minimalismul „pur” este în sinea lui un extremism, tot așa cum este extrem și să considerăm că TOȚI japonezii trăiesc așa doar pentru că această filosofie de viață le aparține de drept. Pe același raționament, am spune că toți românii trebuie să poarte costum național, să aibă în case ștergare cusute de mână și să mănânce doar în farfurii făcute la roata olarului.

 

Cu toate astea, sunt foarte mulți oameni care se simt foarte bine așa, îmbinând un strop din anumite filosofii de viață tradiționale cu viețile lor moderne și trepidante. Fără extremism, doar folosind o bucățică din înțelepciunea trecutului, pentru a gestiona mai bine prezentul. Luând ce li se potrivește și lăsând restul deoparte.

 

Eu una cred în minimalism, așa cum am zis la început, dar un minimalism aplicat la viața modernă, la spațiul geografic în care ne aflăm și la specificul propriului suflet. Am scris aici viziunea mea despre asta, în articolul numit „Mai puțin din toate, mai mult din mine”.

 

Interpretând în această cheie, experiența într-un ryokan a fost experimentarea pe viu a unor lucruri pe care le citisem, le simțisem și le aplicasem empiric.

 

Să stau efectiv într-un ryokan a fost ca și cum aș fi închis cercul, înțelegând că toate experiențele care m-au adus aici au avut un sens. Și, dacă ați cochetat măcar o dată în viață cu ideea că „mai puțin înseamnă mai mult”, povestea mea ar putea să vă fie de folos.

Când intri într-un ryokan, totul e despre a nu lăsa urme și a nu face zgomot. Te descalți la intrare și primești o pereche de papuci comozi, pe care îi porți până la camera ta și apoi îi lași și pe ei la ușă. 

 

Pe tatami – podeaua japoneză – nu intri decât desculț, iar această regulă devine plăcută atunci când realizezi efectul aproape magic pe care îl are contactul tălpilor cu suprafața tatami-ului. E atât de multă liniște inexplicabilă, ca și cum contactul nemijlocit al tălpii cu podeaua ne-ar reconecta la o bucată de univers, cel despre care auzim zilnic că „suntem toți conectați prin fire invizibile”, dar n-avem timp s-o simțim efectiv.

De altfel, ca toate lucrurile „sacre” ale tradiției japoneze, tatami are multiple straturi fizice și simbolistice. Numele vine de la verbul „tatamu” – a pune unul peste altul – și în esență un tatami este format din trei părți. Cea care se vede, și care e un fel de papură japoneză; interiorul, din paie de orez, și marginile care sunt confecționate din mătase, bumbac sau in.

 

Suprafața unui tatami – care diferă puțin de la regiune la regiune – este practic unitatea de măsură a unei case tradiționale: interiorul nu se numără în metri pătrați, ci în tatami-uri.  

 

Pentru că l-am folosit în titlu fără să-l explic propriu-zis, ryokan-ul este echivalentul japonez al hanului. Primele ryokanuri au apărut în perioada samurailor și a comercianților care parcurgeau drumul dintre Edo (vechiul nume al actualului Tokyo) și Palatul Imperial din Kyoto, străvechea capitală a Japoniei și s-au născut dintr-o necesitate concretă.

 

Practic, ryokan-urile au început ca locuri de popas pentru acești călători care tranzitau drumul dintre Edo și Kyoto, oferindu-le aceleași condiții pe care proprietarii lor le aveau în casele lor. De fapt, în cele mai multe cazuri erau chiar extensii ale caselor respective, o cameră sau două în plus, construite pentru oaspeți. Și asta au și rămas: camere de oaspeți. 

 

Odată deschisă ușa camerei tale, te afli în „agari-kamachi”, zona cu podea din lemn în care îți lași pantofii sau papucii înainte să intri pe tatami.

 

Deschizi ușile culisante „shoji”, cadrele din lemn cu hârtie subțire de orez între rame, care separă holul de intrare de camera efectivă. Într-un ryokan, diferitele încăperi sunt conectate unele de altele prin aceste uși glisante din lemn, cu hârtie de orez, dar care insulează căldura neașteptat de bine față de cum te aștepți citind cuvântul „hârtie”.

Descălțat, pui piciorul pe tatami și privești în jur la cele câteva piese, toate alese cu un rol și cu o semnificație clară, practică.

 

Camera japoneză tipică este un spațiu al obiectelor eminamente funcționale, dar care lucrează adânc în sufletul tău și sapă exact unde trebuie, tocmai pentru că este un loc epurat de inutil, de balast, de înflorituri redundante.

Toate obiectele au un design atent-gândit și o atenție la detalii minuțioasă, dar nimic nu este „doar de dragul de a fi”. Totul este bine-dozat și porționat. Exact atât cât ai nevoie ca să nu fii copleșit și să ai timp de lucrurile cu adevărat importante. Să gândești, să simți, să contempli.

 

Patul este o saltea – futon – așezată direct pe podea, care în casele de locuit se păstrează într-un dulap special pe timpul zilei (”oshiire”), pentru a avea mai mult spațiu și a nu-ți fi obstrucționată privirea de nimic.

 

Scaunele și masa sunt făcute tot la înălțimea tatami-ului, pentru a sta direct pe podea în timp ce mănânci sau citești, iar echivalentul „balconului” nostru este „engawa”, o zonă separată tot cu shoji de restul încăperii, unde se află o masă și două scaune.  

 

Deși sunt o comodă, așa cum spuneam, m-am simțit atât de bine și de liniștită pe acel tatami din Takayama încât o bună parte din timpul petrecut acolo nu l-am folosit decât să mă gândesc și să încerc să înțeleg DE CE. De ce simt asta, fără să îmi fi propus?

Ba chiar, dacă e să fiu complet sinceră, am ajuns la ryokan obosită după drumul cu trenul și un pic întoarsă pe dos. Grăbită, cu multe idei de scris, cu articole de terminat și înfometată după un drum destul de lung. Nu e ca și cum am ajuns zen în ryokan, am dat ușa de perete și le-am spus oamenilor că am venit să mă regăsesc pe mine însămi.

 

Am venit așa cum eram: cu bagajele mele de europeană obosită și stresată, cu așteptările mele și cu stresurile mele inevitabile.

 

Cât am fost acolo însă, m-am simțit ca și cum ceva mă reordona de la exterior la interior, iar acel ceva era spațiul. Ryokanul japonez îți oferă luxul golului. Te lasă SĂ FII.

 

Noi, occidentalii, ne pricepem de minune la umplut. Case, dulapuri, frigidere, stomacuri. Totul se rezolvă printr-un obiect nou în casă, o pereche de pantofi, o masă copioasă. Ni se pare cel mai simplu mod de a rezolva lucrurile. De fapt, simplul e mult mai greu de găsit și implică mult mai puține obiecte. Sau deloc. 

 

Nu vă faceți griji, însă. Și japonezii au nevoie să li se reamintească asta… Faptul că această filosofie de viață le aparține nu-i face experți în ea, tot așa cum nu orice familie japoneză are o verișoară sau o mătușă ca Marie Kondo. Nici pe departe.

 

Din acest punct de vedere, la simplificarea vieții oamenii moderni pornesc mai degrabă pe picior de egalitate, oriunde ar fi ei.

 

Pentru prima oară, în acel ryokan am simțit și momentul potrivit să mă îmbrac într-un kimono, de fapt o yukata din bumbac – o piesă vestimentară asemănătoare kimono-ului, dar făcută pentru purtat în casă și la îmbăiat.

 

Kimono-ul este o piesă pe care eu nu am simțit-o niciodată apropiată de mine, ci a fost mereu ceva la care dădeam like în pozele altora, pentru că mi se părea nespus de frumoasă și de fină.

 

Acum am găsit-o pe futon-ul meu din cameră și, pentru prima dată în toate ocaziile pe care le mai avusesem de a o purta, nu i-am zis NU. Am simțit că acolo e firească, se potrivește cu locul și cu starea mea de spirit.

 

Dacă am învățat ceva în ultimii ani, am învățat ce mi se potrivește și ce nu, iar de atunci mă țin departe de ceea ce ar fi doar un „costum”, mi se pare că e o graniță foarte fină între a celebra un obiect care ține de o altă cultură și a-l transforma într-o caricatură.

 

De asta nu m-a atras niciodată să mă îmbrac în japoneză, chinezoaică sau în orice alt costum tradițional, chiar și cel românesc. Un costum tradițional nu se poartă ca o rochie sau un sacou obișnuit, ci se simte. Se cere asumat, trăit, onorat. Nu e doar o ținută pentru o poză frumoasă și-atât.

 

 

Aici, kimono-ul se potrivea și l-am simțit ca modul perfect de a adapta ritualistica, comoditatea și frumusețea. Era o chestiune practică, funcțională, utilă.

Nu poți să stai în colanți sau blugi într-un ryokan fiindcă spațiul CERE altceva de la ținută, la fel cum cere și altceva de la tine.

 

Un echilibru dificil, dar care devine mai ușor de obținut într-un ryokan. Parcă totul e mai simplu. 

 

DESPRE TAKAYAMA

 

Locul în care se află acest ryokan, condus din generație în generație de aceeași familie (care și locuiește înăuntru) este Takayama, la patru ore de Tokyo cu shinkansen-ul, trenul lor de mare viteză.

 

Takayama în sine este – fără a folosi vorbe mari – un oraș desprins din povești. Un loc fără zgomot de fond, fără claxoane, fără sirene. De prea multă vreme nu mai fusesem într-un loc fără zgomot de fond. Fără acele țiuituri, șuierături, claxoane și sirene tipice orașelor mari. 

 

În Takayama pricepi de ce minimalismul japonez s-a născut “la sat”, pentru că e atât de multă tihnă necăutată și neprovocată, încât începi să îți auzi gândurile și să le asculți. Să TE asculți pe tine.

 

Orașele mari ale Japoniei sunt colorate, gălăgioase, fermecătoare într-un mod total diferit. Minimalismul despre care citim în cărți și pe care ne străduim să-l aplicăm vieților noastre complicate e de găsit însă aici, în locuri precum Takayama.

Centrul vechi din Takayama e parcă desprins dintr-o poveste japoneză veche, iar primul lucru care m-a frapat au fost magazinele de suveniruri. Cu siguranță cele mai NE-kitschoase magazine de acest tip pe care le-am văzut vreodată, adică lucruri cu atât de mult bun-gust încât chiar te vezi păstrându-le în casă și folosindu-le concret la ceva.

 

Nu cumpăr suveniruri de felul meu, dar aici a fost foarte greu să rezist, fiindcă cele mai multe erau frumoase, utile și extrem de atent și migălos fabricate. Totuși, după ultima „epurare” a lucrurilor nefolosite din casă, vara aceasta, mi-am dat seama că e spre binele meu să țin piept tentației

 

Tot în Takayama – și în ryokanul nostru de altfel – se găsesc multe ONSEN-uri, băi tradiționale japoneze, băi publice în care poți să te bucuri de ritualurile tipic japoneze de îmbăiere. Pentru că tot vorbisem mai sus despre adaptatea filosofiilor cu care intri în contact la propria filosofie de viață, onsenul e o tradiție pe care eu nu am simțit-o potrivită mie. Am încercat, dar nu e ceva pe gustul meu, așa că am lăsat-o deoparte. M-am bucurat, în schimb, de restul experienței.

 

Asta e frumusețea vremurilor noastre: putem afla despre toate și alege doar ceea ce ni se potrivește. Dar pentru asta trebuie să știm mai întâi cine suntem și ce vrem. Sau să vrem măcar să aflăm.

De-a lungul străzii principale se mai află făbricuțe de sake (unde poți face degustări), ateliere de caligrafie, restaurante cu vită de Kobe sau sushi, dar și street-food în stilul bunicii, adică tot felul de gogoșele, frigărui și gustări dichisite, vândute de regulă de persoane în vârstă, care mânuiau cu pricepere și precizie cuptoarele și plitele din dotare.

 

Pe lângă toate astea se mai află și magazine de kimono-uri, de obiecte handmade, cafenele și restaurante de sushi.

 

Poate că Tokyo este “planeta Japonia”, de neratat și de vizitat obligatoriu într-o viață, dar Japonia profundă, reală și care te învață lucruri e de găsit aici. Și toți ne suntem datori, măcar o dată în viață, cu o noapte fără zgomot de fond. Doar noi cu noi.

DESPRE #JAPANBYMYSELF

 

Călătoria mea în Japonia este un proiect născut firesc între Fine Society și „Japan by Free-Spirit”, despre care am povestit mai multe AICI și care a apărut în urma unei discuții întâmplătoare între mine și Alina Deak de la Free Spirit Travel, despre cât de mult iubim amândouă spiritul japonez.

 

Deloc întâmplător, Alina organizează, pe lângă tururile obișnuite cu grupuri, un tip de călătorie în Japonia pe care eu îl consider unic și perfect pentru călătorii „de cursă lungă”. #JAPANBYMYSELF.

 

Concret, itinerariul este personalizat în funcție de interesele tale, călătorești singur – sau cu perechea/familia/câțiva prieteni – dar pe baza unui plan riguros pus la cale de Alina și echipa ei, care cunosc Japonia în lung și-n lat.

 

Dacă alte destinații sunt ușor navigabile prin două clicuri pe internet, Japonia NU este una dintre ele. E o țară în care sfaturile și ghidajul unui cunoscător sunt esențiale, iar noi ne-am convins de asta în fiecare zi a călătoriei. Da, cu toate sutele de călătorii pe care le am la activ – majoritatea singură prin lume – în Japonia mi-am dat seama cât de important a fost că m-am dus cu „temele făcute”. Nu de mine, ci de Alina.

 

În plus, în anumite zile pachetul #JapanByMyself include și un ghid local, român, care să facă și mai simplă și frumoasă experiența.

 

Noi l-am avut pe Iani, care a fost absolut încântător cu poveștile și explicațiile lui și care ne-a dat gata mai ales în ziua în care a venit cu învățăcelul lui, un japonez timid care învăța să fie un ghid mai bun… de la românul nostru. Da, un japonez lua lecții de la un român despre ghidajul în Kyoto. Poveștile și prietenia lui Iani au reprezentat încă un plus pe care această călătorie l-a adus în viețile noastre.

Puteți citi aici tot ce am mai scris pe Fine Society despre principiile japoneze care mi-au schimbat viața:

 

Mai puțin din toate, mai mult din mine.

 

7 idei japoneze pentru o viață mai simplă și mai eficientă.

 

Tratamentul japonez care m-a făcut să regândesc ideea de wellness.

 

România văzută prin ochii unei japoneze care locuiește aici de 18 ani

 

Cum mi-am făcut ordine în casă și în viață într-un singur weekend.

 

Misterul stampelor japoneze: Hokusai, Hiroshige și Utamaro.

 

Cum ne simplificăm viața (sau măcar de unde începem)