Despre tot ce-i fin și fain

România, văzută prin ochii unei japoneze care locuiește aici de 18 ani

By 3 martie, 2019Virtues
read time 15 min
 
3 martie, 2019

România, văzută prin ochii unei japoneze care locuiește aici de 18 ani

Ayako Funatsu a venit în România în 1995, cu un rucsac în spate, și s-a îndrăgostit de țara noastră pentru totdeauna. Specialistă în Origami și caligrafie japoneză, Ayako este o poveste de om, care reușește ceva fabulos: să-ți arate țara în care te-ai născut ca și cum ai vedea-o pentru prima dată.

by

Ayako e discretă, rafinată și are o eleganță firească a fiecărui gest, trăsături cu care japonezii par înzestrați din naștere. Face parte dintr-un popor minimalist și minuțios, educat din fragedă pruncie să nu deranjeze pe nimeni și să nu lase nimic urât în urmă.

 

De 18 ani și jumătate, Ayako locuiește în România, poate una dintre cele mai gălăgioase, vorbărețe și intruzive țări din lume. Nu e o critică, e ADN-ul nostru: dacă japonezii sunt despre păstrarea spațiului personal și despre respectarea intimității, românii iubesc să-ți invadeze spațiul – cu cele mai bune intenții – și să te întrebe tot felul de lucruri personale, cu o seninătate năucitoare.

 

Am zâmbit pe măsură ce Ayako îmi povestea, cu candoare, despre cum românii o chestionează mereu care e salariul ei, unde stă și care e numărul de telefon și cum asta o amuză; despre tendința noastră de a ne vîrî în sufletul altor oameni, care ei i se pare modul nostru de a ne arăta prietenia; despre trenurile CFR-ului, care merg suficient de încet ca să „apuci să-ți faci prieteni, ceea ce în Japonia e imposibil”.

 

Vorbind cu Ayako, m-am simțit foarte cinică și „înrăită” de viață. Oglindindu-mă în bunătatea și entuziasmul cu care privește ea România, m-am simțit pentru prima oară vinovată de toate lamentările mele zilnice despre ceea ce se întâmplă în jur. Asta pentru că lumea văzută prin ochii lui Ayako nu are nimic rău în ea. Pare programată să vadă ce e mai bun în oameni și să ia toate lucrurile care pe noi ne irită ca pe un simplu experiment al vieții.

 

Dacă Ayako era o simplă turistă aflată în trecere, aș fi fost tentată să spun că a stat prea puțin ca să apuce să acumuleze frustrări și nefericiri legate de această țară. Doar că Ayako locuiește aici de-o viață de om. E de-a noastră. 

 

Da, e „de-a noastră” și e chiar mai „româncă” decât noi românii, fiindcă are o casă plină de mobilă pictată, ștergare și obiecte tradiționale românești. Pentru că a cutreierat de una singură colțuri din România în care mulți români sadea n-au ajuns. Pentru că folosește repere care nici chiar mie, româncă get-beget, nu mi-ar veni firesc. Ca atunci când îmi spune că a plecat din Japonia pe 27 mai 2000 și adaugă: ”Ziua Sfântului Ioan Rusul”. Cât despre interviul care urmează, el mi-a fost acordat într-o română impecabilă, singura limbă străină pe care Ayako a vrut vreodată s-o stăpânească la perfecție. Nu engleză, nu franceză. Română.

 

Ayako e o lecție de smerenie și de recalibrare personală: suntem atât de blazați de tot ceea ce ne înconjoară, atât de scufundați în propriul context istoric încât nu mai vedem lucrurile frumoase și ni se pare că ele nici nu mai sunt acolo.

 

Când o întrebi pe Ayako DE CE vede ea lumea în acest fel, răspunsul este cuceritor și dezarmant. Și atunci, în fața zâmbetului ei larg, te predai. Fiindcă nu ai ce să mai adaugi atunci când doamna caligrafiei și a creațiilor din Origami te privește și spune atât: Pur și simplu sunt fericită să fiu aici, în Romania”.

Fine Society: Care este cea mai veche amintire sau referință legată de România?

Ayako: Nadia Comăneci. Dar trebuie să vă spun corect: mamei mele îi plăcea să se uite la Jocurile Olimpice și când Nadia a obținut prima notă de 10 din istoria gimnasticii la Jocurile Olimpice de la Montreal în 1976, a strigat de bucurie în fața televizorului. Țin minte foarte bine acea reacție a mamei mele. 

 

Pe atunci nu înțelegeam prea bine cine a obținut acea notă de 10, dar un comediant japonez – devenit apoi regizor și scriitor – a început să folosească o postură a Nadiei în emisiunile lui și am făcut conexiunea cu personajul. Asta era în 1980. Cine ar fi crezut pe-atunci că peste 15 ani eu voi ajunge în România?   

Înainte să ajungeți aici aveați vreo imagine concretă despre această țară, dincolo de amintirea cu Nadia?

Am venit aici fiindcă am vrut să călătoresc singură într-o țară în care nu prea merg japonezii. Asta se întâmpla în 1995. Un coleg de la serviciu din vremea aceea, de aceeași vârstă cu mine, mergea singur sau cu prietena lui, cu un rucsac în spate, prin țările mai puțin dezvotate. La întoarcerea în Japonia, ne povestea și nouă experiențele lui.

 

Ascultându-i poveștile, am început să-mi doresc să merg și eu undeva singură. Căutând o țară, am găsit un mic articol despre România într-un ziar japonez, în care scria că după revoluție se încearcă dezvoltarea turisumului și creșterea economiei țării. Nu am făcut legătura imediat cu Nadia Comăneci. M-am dus însă imediat la librărie și mi-am cumpărat un ghid turistic despre România. 

 

Acolo scria că – dacă mergi la țară – localnicii te invită la ei acasă, te pun să stai cu ei la masă și până la urmă te cazează la ei. Scria că vei fi impresionat de ospitalitatea românilor și că o să ai o amintire de neuitat, pentru toată viața. După ce am citit ghidul, așteptam cu nerăbdare să plec în România. 

 

Cum a fost când ați ajuns realmente aici, în țara din acel ghid?

Am ajuns prima oară în România în septembrie 1995, cu un rucsac în spate. Românii sunt atât de buni la suflet, amabili, deschiși, foarte prietenoși și ospitalitatea lor nu se regăsește în alte țări. Sunt oameni care oferă un ajutor necondiționat. 

 

Sunt oameni cărora le place să ofere câte ceva oaspeților, un mic cadou, o amintire. E o țară atât de mare, cu un peisaj atât de frumos. Călătoream cu trenul și admiram peisajele între stații.

 

Cu românii eu pot să comunic prin scris, gesturi sau inimă. Mi-am confirmat că limba nu este atât de importantă pentru a comunica oamenilor sau a construi o prietenie. Nu e nevoie să cunoști limba: sufletul transmite celuilalt suflet.

 

Am plecat din Japonia definitiv în data de 27 mai 2000. Timp de cinci ani am lucrat la o agenție de turism, iar apoi am locuit încă cinci ani în Timișoara, la o firmă japoneză de mase plastice. Voiam să merg la facultate și nu aveam această șansă în București, iar oferta din Timișoara m-a dus la următorul nivel în viața profesională. Apoi am lucrat opt ani în București, iar din august 2018 am lansat Origami & Flowers Natsuko.

 

România mi-a oferit șansa de a cunoaște mulți oameni din diferite domenii. Dacă rămâneam în Japonia, nu aș fi putut cunoaște atât de mulți, iar întâlnirile cu oamenii îmbogățesc viața.

 

De ce vi s-au părut atât de ospitalieri românii?

Când am ajuns la autogara Rădăuți, nu știam cum pot să ajung la Mănăstirea Sucevița. În fața mea a coborât o fată tânără, iar eu am întrebat-o cum se ajunge acolo. Nu știam română, dar m-am descurcat în engleză. Ea nu vorbea engleză și m-a întrebat dacă nu știu franceză. I-am răspuns că nu. Mi-a spus „Moment, moment” și a dispărut pentru vreo cinci minute.

 

S-a întors și după câteva minute au ajuns și sora ei și soțul. Sora ei vorbea engleză și de aceea o adusese. Soțul era în timpul serviciului, fiind ceasornicar. „Vai, i-am deranjat pe toți”, m-am gândit eu. Voiam să ajung la Mănăstirea Sucevița, dar am ajuns acasă la acea fată. Mama ei mi-a dat ceai de tei – cel mai bun ceai pe care l-am băut în viața mea – mi-a făcut roșii, ochiuri și mi-a pus pe masă un platou de mezeluri. 

 

În timp ce mâncam, au apărut tatăl, mătușa, unchii și verișorii acestei fete, iar după masă au început întrebările: „Unde e familia ta? Ce salariu ai? Cum e clima din Japonia? Ce religie aveți acolo? Cum se spune la asta în japoneză?”.

 

M-am distrat atât de mult vorbind cu ei, dar eu tot voiam să vizitez Mănăstirea Sucevița. M-au dus ei la mănăstire, iar după vizită a trebuit să mă întorc la Suceava pentru că rezervasem o cameră la Hotel Continental și voiam să plec cu trenul spre Baia Mare a doua zi dimineață. 

 

Au insistat să rămân la ei acasă și am rămas, m-au trezit la timp și mi-au făcut micul dejun cu ou fiert, cârnați, șuncă, roșii și pâine. Și nu doar că m-au condus la gară, ci au mers cu mine până la Suceava, m-au ajutat să cumpăr bilet spre Baia Mare și au așteptat să mă urce în tren. Am schimbat datele de contact și am rămas prieteni.

 

Primul meu traseu în România a fost București – Agapia – Suceava – Baia Mare (Sapânța și Borșa) – Cluj Napoca – Sighișoara – Brașov – Sinaia – București.

Deci ați călătorit cu trenul, peste tot?

Da, iar aici a venit un alt set de impresii. În Japonia foarte rar se întâmplă să te împrietenești cu cineva în tren. În România, chiar dacă trenurile merg încet te împrietenești cu cineva imediat și nici nu știi cât de repede a trecut timpul.

 

În 2004 a venit o echipă de televiziune din Japonia și am călătorit cu ei timp de 3 săptămâni cu CFR, cu trenul. Era vorba de o emisiune axată pe trenuri și pasageri, care durează în Japonia din 1987 până în zilele noastre. Nu voi uita niciodată ce au spus producătorul și cameramanul, pe care i-am dus peste tot: au zis că în ziua de azi nu se mai găsesc asemenea trenuri în lume. Pur și simplu s-au bucurat de experiență.

 

De asemenea, am lucrat în turism timp de 5 ani și jumătate și, de câte ori mergeam cu turiști japonezi prin țară, ei își amintreau de vremurile de altădată și de Japonia din anii 40-50-60. Într-un fel, România este o țară care ne amintește de ceva ce noi am uitat demult.

Ce v-a făcut să vă doriți să rămâneți într-o țară mică, fostă comunistă, din Europa de Est? E o țară frumoasă, dar totuși atât de îndepărtată și de diferită de țara dumneavoastră natală.

După acea primă vizită din 1995 am revenit anual, până în 1999, când am rămas. Nu găsesc niciun motiv să plec din această țară, sunt foarte fericită cu viața de aici și am găsit aici scopul vieții mele, pe care muncesc ca să-l îndeplinesc. 

 

M-am îndrăgostit de România de la prima vizită, în 1995. Dar nu m-am gândit să mă stabilesc în această țară de la început. Doar mă bucuram de vizita anuală. M-am obișnuit să merg peste tot cu trenurile CFR. Îmi plăcea să mă uit pe mersul trenurilor în timpul meu liber și limba română este pentru mine prima limbă străină pe care am vrut s-o stăpânesc perfect! 

 

În Japonia mi-am cumpărat un ghid de conversație Româno-Japoneză și am încercat să memorez tot. Am avut curiozitatea maximă de a ști despre România cât mai mult. Ușor-ușor am început să-mi doresc o viață în România, să lucrez și să-mi trăiesc viața de zi cu zi aici, în loc de Japonia. 

 

În plus, simțeam că a venit vremea unei schimbări: lucram de 11 ani pentru aceeași companie, acumulasem experiență în mediul de business și, m-am gândit simplu: dacă nu reușesc să mă adaptez, pot oricând să mă întorc în Japonia. Așadar, am luat decizia: dacă reușesc să găsesc un loc de muncă în România, mă mut.

 

L-am înștiințat pe șeful meu de acest lucru și de faptul că, dacă găsesc un loc de muncă, în trei luni plec. Colegii m-au ajutat să-mi pregătesc CV-ul în engleză, iar un partener de afaceri polonez a contactat biroul din Polonia, rugându-i să mă ajute să caut un job în România. 

 

La fiecare schimbare din viața mea, am pus prioritate pe muncă: dacă nu aveam un job asigurat, cu salariu asigurat, nu mișcam. Doar pentru ultima mea schimbare, de la angajat la antreprenor, am făcut mutarea fără nicio plasă de siguranță. 

 

Trăiesc de 18 ani și jumătate în România, dar încă nu știu o grămadă de lucruri și abia aștept să descopăr, să învăț în continuare și să văd cât mai mult. Recent am descoperit o rețetă de ciocolată de casă românească, foarte bună. 

Nu v-ați gândit niciodată să plecați înapoi?

Dimpotrivă, dorința mea de a rămâne în România crește din ce în ce mai mult. Trăind în România am văzut schimbări importante în istoria acestei țări. În 1995, când am venit prima dată, vedeam urme de la Revoluție. În 2004 România a aderat la NATO și în 2007 a aderat la UE. Când văd astfel de evenimente importante în ochii mei – Live – parcă trăiesc istoria pe viu. Văd o istorie a unei țări și eu fac parte din ea.

 

E o distanță mare între România și Japonia, dar când mergeam în Bucovina din Timișoara, cu trenul, dura 13 ore. Când conduc mașina de la Timișoara la București îmi ia 9 ore. Cu avionul de la Otopeni și până în diferite orașe din Europa de vest durează între o oră și jumătate și trei ore. Apoi până la Tokyo doar 11 – 12 ore. CFR o să ajungă viteza avionului. (Râde) Mă iertați pentru această glumă.

 

Care a fost primul job avut în România și cum ați simțit interacțiunea cu oamenii? 

Primul meu job a fost Tourism Coordinator la o agenție de turism, în perioada iunie 2000 – octombrie 2005. Vreau să vă spun că am avut colegi extraordinari! Au avut multă răbdare să mă învețe despre acestă meserie și totodată m-au învățat și limba română. 

 

Românii sunt foarte prietenoși, deschiși și le place să povestească. De aceea, nu mi-a fost greu să-mi fac prieteni. Spre exemplu, într-o zi am fost la Muzeul Național de Artă al României, să învăț despre pictură. Am cerut un ghid și a venit o doamnă foarte drăguță. Nu aveam o limbă comună ca să ne înțelegem perfect, dar mi-a explicat foarte încet, folosind cuvinte simple, despre artă. 

 

Pentru că nu știam prea multe nici despre artă, m-a invitat la ea acasă și s-a oferit să-mi povestească despre artă. Am fost acasă la ea săptămânal, pentru lecții de artă, dar vorbeam și despre o grămadă de alte lucruri. Ne-am împrietenit.

 

Mi-ați spus, când ne-am cunoscut, că „această țară v-a oferit foarte mult”. Ce simțiți că ați primit în România, de când sunteți aici?

România mi-a oferit șansa de a cunoaște mulți oameni din diferite domenii. Dacă rămâneam în Japonia, nu aș fi putut cunoaște atât de mulți, iar întâlnirile cu oamenii îmbogățesc viața. 

 

Apoi, România mi-a oferit experiențe inedite în plan profesional: am fost însoțitor pentru o delegație română în Japonia, însoțitor pentru o delegație japoneză în România, actriță la TVR3, coordonator pentru filmările emisiunilor japoneze în România, s-au scris articole despre mine și alte atâtea. Sunt conștientă că în România sunt foarte puțini japonezi și de aceea am avut aceste șanse. Sunt foarte norocoasă.

 

României îi datorez în bună parte dezvoltarea părții mele artistice și a creativității, dar și găsirea scopului pentru restul vieții mele pe acest pământ: crearea unei noi istorii de artă, prin dezvoltarea domeniului de flori de hârtie. Mi-aș dori ca peste 100 de ani să ajungă opera mea de flori de hârtie la diferite muzee din lume, inclusiv la Muzeul de Artă al României. De asemenea, în anii petrecuți în România am devenit mai înțeleaptă și cred că am crescut pe interior.

 

Eu v-am cunoscut la un atelier de caligrafie. Cu origami cum a început povestea în România?

În Japonia se spune că scrisul reprezintă caracterul acelui om. De aceea înainte mulți mergeau la cursuri particulare de caligrafie pentru a putea scrie frumos. Cu toată sinceritatea, pentru caligrafia japoneză ca activitate asemeni celei pe care ați văzut-o la eveniment am fost solicitată de către firma Travel Communication România (compania deținută de Andra și Răzvan Pascu, n.red), a fost ideea lor și cred că eu am fost cea mai surprinsă dintre toți.

 

 

Nu m-am gândit că românii se bucură atât de tare de caligrafia japoneză și totodată că o apreciază atât de mult. Când le-am întrebat pe unele dintre persoanele care mă rugaseră să le scriu numele în japoneză, mi-au spus că este ceva special, că e interesant, frumos.

 

Cât despre origami, eu făceam aranjamente florale din flori naturale, ca hobby. Într-o zi, vorbind cu o prietenă floristă, ea m-a întrebat dacă nu pot să fac un buchet sau un aranjament din flori de hârtie origami, fiindcă primea cereri de la clientela ei.

 

I-am spus că încerc și am rugat-o pe sora mea din Japonia să-mi trimită urgent Origami. Nu mă mai jucasem cu așa ceva de mulți ani, dar când am început, nu puteam să mă mai opresc de bucurie.

 

Realizarea unui aranjament floral de Origami în ghiveci necesită opt ore de muncă. Spre surprinderea mea, după ce am realizat circa 15 aranjamente, a venit cineva care le-a cumpărat pe toate. Am fost foarte motivată și am început să experimentez mult mai mult.

 

Încetul cu încetul, am început să primesc și solicitări pentru workshop-uri de Origami. Am observat că românii se bucură foarte tare când văd că iese un obiect doar prin îndoirea unei hârtii pătrate. E o distracție și, în plus, o mare varietate de modele se pot realiza pornind doar de la o singură foaie pătrată.

 

 

Care este trăsătura japoneză pe care credeți că românii ar trebui să și-o însușească pentru a le fi mai bine sau mai simplu? Poate disciplina, rigoarea?

Până în secolul XIX, cei din Europa care veneau în Japonia știau ca japonezii nu respectă ora deloc! Se amuzau și se enervau. Cum au devenit japonezii punctuali? Datorită modernizării infrastructurii, mai ales prin introducerea căilor ferate, sistemul englezesc a forțat japonezii să respecte ora. 

 

Pornim de la ideea că un singur minut de intârziere poate produce un accident mare, te poate face să pierzi trenul sau poate face să nu se înceapă școlile la timp. Regulile impuse de stat și trăsătura japoneză de a fi fidel și sincer au schimbat mentalitatea japonezilor legată de oră. 

 

În România, mai ales in generația părinților voștri oamenii sunt foarte ordonați și disciplinați. Copiii lor trebuie să le ia exemplul. 

Ați spus că acasă aveți mobilă pictată și elemente tradiționale. Venind dintr-o cultură minimalistă, cu forme curate, simple, ce v-a atras atât de tare la simbolistica românească?

Sunt mai mulți factori. Iubesc simbolistica românească în casa mea: mobilă pictată, ouă încondeiate, decor cu linguri și furculițe de lemn. Icoane pe sticlă, costume tradiționale, lenjerii de pat brodate. Mie toate astea îmi transmit o bucurie vizuală,  îmi dau siguranță și îmi fac viața mai bogată.

 

Mereu mi-a plăcut să fac amenajări cu elemente din lemn și am căutat lucruri care nu se găsesc în Japonia, ceva care să aibă sufletul artiștilor și al producătorilor români. Am observat că artiștii și producătorii români își tratează clienții cu prietenie, mai apropiat, iar asta îmi place mult.

 

Spre exemplu, în 2004 când am avut de amenajat o cameră am căutat un atelier de mobilă pictată și am găsit un domn din Sibiu. L-am sunat și i-am spus că vreau să vin, dar că nu pot decât în weekend. 

 

El mi-a răspuns ”Hai, veniți!”. Cine primește în Japonia un client în weekend? Nimeni! M-a primit foarte frumos, împreună cu soția lui, apoi a venit până la București să vadă spațiul respectiv și să-mi facă o propunere de amenajare.

Cum ați văzut țara evoluând în ultimii 18 ani? Ce s-a schimbat, ce ar trebui să se schimbe?

Din punct de vedere al business-ului, România are un mare potențial. Înainte de a-mi deschide firma, am fost in SUA pentru a aprofunda cunostințele legate de flori de hârtie. Am stat acolo trei luni. Atât SUA cât și Japonia au ajuns deja la un anumit nivel și o gramadă de firme concurează pe o piață deja matură. 

 

În Romania, într-un spațiu mult mai mare, numărul de firme este mai mic, iar dacă includem și alte țări învecinate, avem o piață uriașă. În plus, oamenii sunt mult mai flexibili. 

 

Când stau de vorba cu românii, fiecare individ spune ce-și dorește și ce ar trebui să se schimbe în România. Lipsește doar acțiunea. Zilele trecute am fost la TED Piața Unirii, la o conferință pe tema “Educația care contează”, unde 14 vorbitori au vorbit despre educația copiilor și schimbările sistemice. Erau oameni care deja făceau activități, nu dădeau vina pe cineva. Ascultând discursurile lor, sunt convinsă că România va evolua în viitor. Românii schimbă țara lor.

 

Doar că, pe măsură ce își dezvoltă țara, mai pierd din partea sufletească. Sper să nu își piardă acea ospitalitate. De exemplu, în România dacă vrei să mergi la părinți poți merge oricând, la orice oră. Nu se supără dacă ajungi la miezul nopții, ei se bucură că le-au venit copiii.

 

Dacă veniți cu prieteni, fără să anunțați, ei tot vă primesc cu zâmbetul pe buze. Ei, în Japonia dacă vrei să-ți vizitezi părinții, trebuie să dai un telefon, iar dacă ei n-au chef sau au o zi încărcată, spun „Ne pare rău, altă dată”. Iar dacă aduci o persoană fără să-i anunți, se supără mai tare.

Pe Ayako o puteți contacta pentru ateliere de Origami sau de caligrafie japoneză direct pe pagina ei de Facebook, Ayako Funatsu.

Fotografii: Arhiva personală a lui Ayako Funatsu

One Comment

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.