Despre tot ce-i fin și fain

Bună ziua, mă numesc Diana și sunt workaholică. Recidivistă

By 17 martie, 2021Myself
read time 5 min
 
17 martie, 2021

Bună ziua, mă numesc Diana și sunt workaholică. Recidivistă

Dependența nu este doar despre alcool, țigări și substanțe interzise. În secolul nostru este și despre muncă, iar zilele astea mi-am dat seama cât de ușor este să aluneci în vechile metehne.

by

Stiți filmele americane în care apar adesea „Alcoolicii anonimi” – un concept extraordinar, între noi fie vorba – și unde oamenii se ridică în picioare și se prezintă?

 

”Bună, sunt Jim și sunt alcoolic. Nu am mai băut de 54 de zile”.

 

„Bună Jiiiiim!”. Și toată lumea aplaudă.

 

Am înțeles cu adevărat de ce număratul acelor zile e atât de vital pentru alcoolicii în recuperare în momentul în care am citit mai mult despre dependență.

 

Un alcoolic, ca și un dependent de droguri, nu este niciodată vindecat. Nu la modul la care să poată spune „Gata, aduceți-mi un pahar de vin, că pot să beau și n-am nimic”.

 

Vindecarea ține mereu de numărul de zile fără obiectul dependenței.

Și, în contrapartidă, orice zi este o nouă posibilitate de a reveni la vechiul viciu. E suficient un moment de slăbiciune.

 

Vorbind zilele trecute cu o prietenă despre burnout-ul meu și despre cum încetezi să mai fii workaholic, am avut această revelație.

 

Nu încetezi niciodată cu adevărat să fii workaholic.

 

E la fel ca la alcool, ca la țigări sau ca la alte substanțe.

 

Când te-ai format într-un sistem în care a fi workaholic și a jongla cu 200 de lucruri simultan a echivalat mereu cu performanța de vârf, munca fără limite e ca o dependență de care nu poți să scapi. Nu fără luptă zilnică.

 

Am observat asta la mine, luna trecută.

 

Având multe idei, propuneri de proiecte și diferite activități conexe, m-am trezit ispitită din nou, în mod periculos, de perspectiva unor nopți albe.

 

”Sunt în flow-ul creativ acum, mai stau până la patru dimineața să termin”.

”Chiar dacă e deja ora două noaptea, îmi uit ideile dacă mă opresc acum… și se înșiruiau atât de bine!”

”N-am apucat să fac tot ce aveam de făcut, aș face o noapte albă, ca să termin totul. Dar numai una!”

 

Întotdeauna e „numai una”.

 

Așa începe. Și la alcool, și la muncă. Cu „una singură”.

 

Cât am fost în burnout, să mai fiu workaholică era imposibil, fiindcă – oricât mi-aș fi impus – nu mai susținea corpul elanurile mele profesionale.

 

Odată ce mi-am revenit din perioada dificilă și am reînceput să fiu eu – „eu cea de altădată” – au revenit și vechile metehne, pe care aproape că le uitasem în anii de burnout în care mi-era istovitor și să mă leg la șireturi.

 

Carl Honoré, inventatorul mișcării slow-living, îmi spunea într-un interviu mai vechi că oamenii nu fac burnout de două ori în viață, fiindcă experiența în sine este prea traumatizantă și debilitantă.

 

Subscriu la partea cu „traumatizantă”, dar uneori instinctul este mai puternic decât experiența.

 

Altfel spus, poate nu ajungi niciodată înapoi în burnout, dar poți să ajungi din nou pe muchia lui.

 

Chiar dacă știi că nu vrei să te întorci în acea stare de oboseală sistemică, perspectiva „unei singure” nopți nedormite de lucru rămâne mereu periculos de ispititoare.

 

Pentru că mereu e „doar acum”, „doar azi”, „doar săptămâna asta”, „doar proiectul ăsta”.

 

Știți cum spun fumătorii „Pot să mă las și mâine, dacă vreau?”, dar „nu vor” niciodată să o facă? Așa e și cu workaholicii.

 

Ceea ce vreau eu să spun cu acest articol este că, dacă ești un workaholic și te recunoști în descrierea clasică a workaholicului, asta e ceva ce vei purta mereu cu tine, toată viața.

 

Zilnic, va trebui să lupți cu instinctul de a face mai mult, de a produce mai mult, de a dovedi, de a supralicita și a supra-livra, chiar și când nu mai ai nimic de dovedit nimănui.

 

Ce putem face?

 

Sincer? Să ne asumăm acest statut al dependenților de muncă și să ne comportăm ca atare.

 

Să ne „ferim” în mod conștient de obiectul dependenței, să ne monitorizăm programul, să ținem socoteala și să ne setăm praguri.

 

La fel ca la „Alcoolicii Anonimi”, trebuie să numărăm. Dar nu zile, ci altceva.

 

Să numărăm câte proiecte putem face într-o lună fără să ne epuizăm, la câte lucruri putem spune „DA”, în câte direcții ne putem împărți energia. Să ne setăm niște limite concrete și să NU le depășim, oricât de tentant ar fi. Și va fi…

 

Prin proiecte nu mă refer doar la lucruri plătite sau cu impact direct asupra jobului de zi cu zi, ci inclusiv la promisiunile pe care le facem din elan și entuziasm: „Sigur că te ajut”, ”Contează pe mine cu proiectul X”, „Cum să nu fac eu lucrul Y pentru tine?”.

 

Toate astea se numără și ele și cântăresc și ele înspre acel prag pe care ni l-am setat.

 

Am fi surprinși de câte ori suntem tentați să spunem DA fără să ne măsurăm forțele, în virtutea faptului că noi putem. Noi facem, ducem, rezistăm.

 

Ce mai putem face? Să devenim strategi ai vieților noastre și să ne bazăm mai puțin pe instinct și mai mult pe planificare concretă.

 

Știți cum toate teoriile motivaționale ne spun să avem încredere în noi? Să ne îmbrățișăm cu ambele mâini și ne să ascultăm și cel mai mic instinct?

 

Ei bine, sunt total de acord cu asta, cu o excepție: când ne aflăm pe nispurile mișcătoare ale dependențelor noastre.

 

Acolo NU trebuie să avem încredere în noi, fiindcă „noi” înseamnă și acele instincte care ne-au dus deja în locuri întunecate.

 

Un workaholic care „are încredere în el” poate să-și ia un volum de muncă echivalent cu o lună de nopți nedormite, tocmai pentru că știe că poate. Pentru că a mai făcut-o, a mai bifat-o, e ceva familiar și plăcut în sentimentul de a vedea că poți să faci, că ești bun, rapid și eficient.

 

Tocmai de asta, aici nu se aplică teorema încrederii de sine, aici guvernează dubiul.

 

Faci un pas în spate și te privești din exterior, fără entuziasmul de moment. Și, în 99% din cazuri, îți dai seama că funcționai pe „vechiul cod”, pe „vechiul sistem”, pe „Eu pot oricât, oricând!”.

 

Și nu, realitatea e că nu mai poți oricât, oricând.

 

Nu dacă ții la sănătatea și la viața ta mai mult decât ții la recordurile profesionale și la răbojul pe care bifezi sarcini și realizări.

 

Eu sunt Diana, sunt o workaholică de vocație, cu puternice tendințe recidiviste, dar am decis că nu mă mai întorc niciodată acolo.

Este ziua 17 de la ultima recidivă și merg înainte, nu mă las.

 

Tu?

Foto: Unsplash

5 Comments

  • Ali spune:

    Buna Diana, mi-a placut mult articolul tau, m-am regasit complet in text. Folosesc si eu tehnica setarii de limite doar ca uneori lucrul pe care credeai ca il poti rezolva in timp util se complica si cred ca intervine o alta “capcana” cea a rusinii, “cum sa renunt acum”, “cum sa-i spun ca mai dureaza” sau “daca nu stau sa l termin nu va fi gata cand am promis” si astfel cadem prada muncii fara oprire. Cred ca defapt problema se pune de ce facem asta, de ce muncim pana la epuizare, chiar si cand simtim ca o facem din pasiune pana la urma cred ca este o dovada de lipsa de iubire de sine, pierdem legatura cu noi si cautam apreciere, confirmare in ceea ce vom primi daca terminam tot. Ne e greu sa ne iubim in orice ipostaza, sa acceptam ca nu putem fi perfecti si ca nu vom putea mereu sa-i multumim pe altii.

  • CS spune:

    Am avut si eu parte de o astfel de experienta. 12 ore la birou, 2 ore si ceva pe drum, acasa iar lucram. Nu s-a terminat prea fericit. Am nascut prematur. Eram intrebata cand am de gand sa intru in concediu maternal, deh in loc de program de 6 ore eu faceam dublu. Acela a fost declicul, acum desi am o functie mult mai mare (am revenit mult mai repede la birou, as fi putut sta mai mult), m-am linistit. Ba chiar ma enerveaza colegii de la care primesc emailuri de 2 noaptea.

  • Maria A. spune:

    Buna,
    Sumt Maria. Dez-mediata, dar din pacate workaholica.
    Ma mint pe mine, mint apropiatii, mereu decalez spre promisiuni mintite din start, mereu promit, mereu insist in a fi crezuta, mereu, mereu…

    O prietena imi zambea o replica acum cativa ani: mi-am luat loc in primul rand si mananc floricele.
    Sa prind debutul burn-out-ului tau!…. A acumulat ceva kilograme. Proces in derulare. Filmul nu a inceput…

    O colega ma chestiona fix azi, despre secretul supracapacitatii mele de munca. S-a declarat doritoare de ” a-mi fi ucenic”
    Stiu, lucid de bine, cat de nesanatos e….
    Dar cum resursele in acest caz, vin din core-ul personal, tot eu, doar eu, imi voi gasi cheita….Sper….
    Cheita automatonului propriu….
    Tu esti pe cel mai bun drum, Diana. Pe harta intocmita de tine!
    Keep walking!

  • Gabriela Popescu spune:

    Buna! Sunt Gabriela si sunt workaholica. Am fost in burnout, m-am imbolnavit. Am invatat atunci multe, dar nu tot…. Inca nu am invatat sa spun, cu adevarat, „stop” si „e prea mult”. Inca simt nevoia sa arat cat si ce pot, sa dovedesc si mai mult. Inca freamat de entuziasm la gandul unei nopti nedormite (oare mi se intampla numai mie???) – ca sa mai lucrez putin, sa mai fac inca ceva. Psihologic – stiu de unde vine acest comportament, care sunt motivele – si totusi nu ma pot inca opri.

  • Daniela spune:

    Wow, Diana! Cât de țintit a fost articolul tau, m-am recunoscut în toate ipostazele. Cât de importantă m-am simțit când am mutat munții, deși efortul era prometeic… Cât de mare a fost prețul plătit, în lipsă de energie, de scop, de sens al vieții…. Dar, de vreo doi ani, mi-am spus: gata cu agitația de albină, gata cu demonstrația, nu mai vreau să pot atâtea. Privind retrospectiv, mi se pare un semn de înțelepciune, un mare progres personal, să mă pot bucura de clipe libere, să savurez în tihnă o carte, chiar dacă nu toate lucrurile sunt la locul lor, acasă. Sau să fac cele 30 de minute de yoga înainte de a spăla vasele. Ca soție, mamă și angajată, este modul meu de a rămâne sănătoasă la minte… și la suflet.
    Mulțumesc, Diana, pentru subiectele profunde, uneori sensibile, dar fascinante întotdeauna!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.