Stiți filmele americane în care apar adesea „Alcoolicii anonimi” – un concept extraordinar, între noi fie vorba – și unde oamenii se ridică în picioare și se prezintă?

 

”Bună, sunt Jim și sunt alcoolic. Nu am mai băut de 54 de zile”.

 

„Bună Jiiiiim!”. Și toată lumea aplaudă.

 

Am înțeles cu adevărat de ce număratul acelor zile e atât de vital pentru alcoolicii în recuperare în momentul în care am citit mai mult despre dependență.

 

Un alcoolic, ca și un dependent de droguri, nu este niciodată vindecat. Nu la modul la care să poată spune „Gata, aduceți-mi un pahar de vin, că pot să beau și n-am nimic”.

 

Vindecarea ține mereu de numărul de zile fără obiectul dependenței.

Și, în contrapartidă, orice zi este o nouă posibilitate de a reveni la vechiul viciu. E suficient un moment de slăbiciune.

 

Vorbind zilele trecute cu o prietenă despre burnout-ul meu și despre cum încetezi să mai fii workaholic, am avut această revelație.

 

Nu încetezi niciodată cu adevărat să fii workaholic.

 

E la fel ca la alcool, ca la țigări sau ca la alte substanțe.

 

Când te-ai format într-un sistem în care a fi workaholic și a jongla cu 200 de lucruri simultan a echivalat mereu cu performanța de vârf, munca fără limite e ca o dependență de care nu poți să scapi. Nu fără luptă zilnică.

 

Am observat asta la mine, luna trecută.

 

Având multe idei, propuneri de proiecte și diferite activități conexe, m-am trezit ispitită din nou, în mod periculos, de perspectiva unor nopți albe.

 

”Sunt în flow-ul creativ acum, mai stau până la patru dimineața să termin”.

”Chiar dacă e deja ora două noaptea, îmi uit ideile dacă mă opresc acum… și se înșiruiau atât de bine!”

”N-am apucat să fac tot ce aveam de făcut, aș face o noapte albă, ca să termin totul. Dar numai una!”

 

Întotdeauna e „numai una”.

 

Așa începe. Și la alcool, și la muncă. Cu „una singură”.

Cât am fost în burnout, să mai fiu workaholică era imposibil, fiindcă – oricât mi-aș fi impus – nu mai susținea corpul elanurile mele profesionale.

 

Odată ce mi-am revenit din perioada dificilă și am reînceput să fiu eu – „eu cea de altădată” – au revenit și vechile metehne, pe care aproape că le uitasem în anii de burnout în care mi-era istovitor și să mă leg la șireturi.

 

Carl Honoré, inventatorul mișcării slow-living, îmi spunea într-un interviu mai vechi că oamenii nu fac burnout de două ori în viață, fiindcă experiența în sine este prea traumatizantă și debilitantă.

 

Subscriu la partea cu „traumatizantă”, dar uneori instinctul este mai puternic decât experiența.

 

Altfel spus, poate nu ajungi niciodată înapoi în burnout, dar poți să ajungi din nou pe muchia lui.

 

Chiar dacă știi că nu vrei să te întorci în acea stare de oboseală sistemică, perspectiva „unei singure” nopți nedormite de lucru rămâne mereu periculos de ispititoare.

 

Pentru că mereu e „doar acum”, „doar azi”, „doar săptămâna asta”, „doar proiectul ăsta”.

 

Știți cum spun fumătorii „Pot să mă las și mâine, dacă vreau?”, dar „nu vor” niciodată să o facă? Așa e și cu workaholicii.

 

Ceea ce vreau eu să spun cu acest articol este că, dacă ești un workaholic și te recunoști în descrierea clasică a workaholicului, asta e ceva ce vei purta mereu cu tine, toată viața.

 

Zilnic, va trebui să lupți cu instinctul de a face mai mult, de a produce mai mult, de a dovedi, de a supralicita și a supra-livra, chiar și când nu mai ai nimic de dovedit nimănui.

 

Ce putem face?

 

Sincer? Să ne asumăm acest statut al dependenților de muncă și să ne comportăm ca atare.

 

Să ne „ferim” în mod conștient de obiectul dependenței, să ne monitorizăm programul, să ținem socoteala și să ne setăm praguri.

 

La fel ca la „Alcoolicii Anonimi”, trebuie să numărăm. Dar nu zile, ci altceva.

 

Să numărăm câte proiecte putem face într-o lună fără să ne epuizăm, la câte lucruri putem spune „DA”, în câte direcții ne putem împărți energia. Să ne setăm niște limite concrete și să NU le depășim, oricât de tentant ar fi. Și va fi…

 

Prin proiecte nu mă refer doar la lucruri plătite sau cu impact direct asupra jobului de zi cu zi, ci inclusiv la promisiunile pe care le facem din elan și entuziasm: „Sigur că te ajut”, ”Contează pe mine cu proiectul X”, „Cum să nu fac eu lucrul Y pentru tine?”.

 

Toate astea se numără și ele și cântăresc și ele înspre acel prag pe care ni l-am setat.

 

Am fi surprinși de câte ori suntem tentați să spunem DA fără să ne măsurăm forțele, în virtutea faptului că noi putem. Noi facem, ducem, rezistăm.

 

Ce mai putem face? Să devenim strategi ai vieților noastre și să ne bazăm mai puțin pe instinct și mai mult pe planificare concretă.

 

Știți cum toate teoriile motivaționale ne spun să avem încredere în noi? Să ne îmbrățișăm cu ambele mâini și ne să ascultăm și cel mai mic instinct?

 

Ei bine, sunt total de acord cu asta, cu o excepție: când ne aflăm pe nispurile mișcătoare ale dependențelor noastre.

 

Acolo NU trebuie să avem încredere în noi, fiindcă „noi” înseamnă și acele instincte care ne-au dus deja în locuri întunecate.

 

Un workaholic care „are încredere în el” poate să-și ia un volum de muncă echivalent cu o lună de nopți nedormite, tocmai pentru că știe că poate. Pentru că a mai făcut-o, a mai bifat-o, e ceva familiar și plăcut în sentimentul de a vedea că poți să faci, că ești bun, rapid și eficient.

 

Tocmai de asta, aici nu se aplică teorema încrederii de sine, aici guvernează dubiul.

 

Faci un pas în spate și te privești din exterior, fără entuziasmul de moment. Și, în 99% din cazuri, îți dai seama că funcționai pe „vechiul cod”, pe „vechiul sistem”, pe „Eu pot oricât, oricând!”.

 

Și nu, realitatea e că nu mai poți oricât, oricând.

 

Nu dacă ții la sănătatea și la viața ta mai mult decât ții la recordurile profesionale și la răbojul pe care bifezi sarcini și realizări.

 

Eu sunt Diana, sunt o workaholică de vocație, cu puternice tendințe recidiviste, dar am decis că nu mă mai întorc niciodată acolo.

Este ziua 17 de la ultima recidivă și merg înainte, nu mă las.

 

Tu?