Prima dată când am urmărit TED Talk-ul lui Carl Honoré, m-am trezit dând din cap automat, a încuviințare. El începe așa: „În zilele noastre, nu mai sunăm pur și simplu, ci avem numere pe speed-dial, ca să sunăm cât mai rapid. Nu mai citim, căutăm tehnici de speed-reading. Nu mai ieșim la întâlniri, facem speed-dating”. Totul trebuie să fie RAPID. Cât mai rapid. Multitasking, multiliving, mereu pe grabă spre următorul lucru de făcut. Next, next, next.

Pentru Carl, autorul de origine canadiană considerat părintele mișcării „slow living”, graba între activități devenise o normalitate a vieții, într-atât de mult încât își amintește cum îi citea băiețelului său poveștile de noapte bună tot pe „fast forward”. Sărea pagini și ciuntea paragrafe, totul ca să termine mai repede, să fie încă o activitate „eficientă” pe ordinea de zi. 

 

Declicul s-a produs în ziua în care, într-o librărie, i-a ieșit în cale o carte de povești pentru copii „la minut”: un minut, o poveste. Faptul că reacția lui instinctivă în fața cărții a fost de entuziasm l-a speriat. L-a îngrozit. Atunci și acolo și-a dat seama pentru prima oară că are o problemă reală: „Nu era în regulă că voiam să expediez poveștile copilului meu într-un minut, să-l bifez pe ordinea de zi, să scap mai repede”.

Acela a fost începutul revelației lui despre trăitul „slow”, iar la întâlnirea noastră de la București, Carl îmi mărturisește că a avut noroc. A fost un declic blând, venit la momentul potrivit, care l-a făcut să-și reconsidere ritmul propriei vieți.

De cele mai multe ori însă, declicurile care îți schimbă perspectiva asupra vieții sunt mult mai dureroase și brutale. Un diagnostic sumbru. O cădere nervoasă. Un episod de oboseală sistemică. Prin comparație, să-ți dai seama subit că grăbești o parte importantă din copilăria fiului tău este, cu siguranță, tipul ideal de revelație.

Acel episod se întâmpla în 2004, iar cartea pe care Carl Honoré a scris-o la scurt timp după – ”In Praise of Slow” (Elogiu Lentorii, tradusă la Curtea Veche) – a devenit un bestseller și a născut încă trei cărți, cea mai recentă fiind lansată ieri în România: „Bolder, cum să profiți de o viață mai lungă”. 

Toate cele patru cărți sunt despre cum să trăiești mai conștient și mai lent, fără ca „lentoarea” să fie în sensul peiorativ cu care ne-am obișnuit. Societatea noastră glorifică viteza cu orice preț, de aceea cuvintele care denumesc încetineala sunt din start negative. Cine vrea să fie un om… lent?

Când toată lumea se laudă cât de ocupată este și când jongleria între sarcini a devenit titlu de glorie, cum să te lauzi că ai TĂIAT lucruri de pe To Do List? Sau că ești mândru că ai făcut DOAR două lucruri azi, iar în rest ai stat și te-ai odihnit sau ai meditat?

Cu toate astea, SLOW-ul lui Honoré nu înseamnă să-ți închizi telefonul în mijlocul unei zile în care ai de predat trei proiecte, nici să fugi de responsabilități sau de ambiții. Nici să te iei la trântă cu lumea. E vorba despre a găsi pentru viața ta un ritm sustenabil și echilibrat. Benefic nu doar pentru lucrurile din ”To Do List”, ci pentru mintea și sufletul tău. Acel ritm în care să nu înghesui lucruri, ci să apuci să te și bucuri de ele.

Firește, lucrurile pe care le spune Carl sunt de bun-simț. Citești și probabil te gândești ”Da, normal… toată lumea ar vrea să trăiască mai încet, dar nu se poate, fiindcă viața e așa cum e…”. Ei bine, Carl reia această poveste aparent arhi-cunoscută nouă și o adaptează la zilele noastre și la realitățile vieților de secol XXI.

Și noua lui carte, proaspăt-lansată la noi, a pornit tot dintr-un declic, dar de această dată unul mult mai neplăcut decât cel al cărții de povești „la minut”. Mare iubitor și practicant de hochei pe gheață, Honoré s-a trezit la vârsta de 48 de ani la un turneu în Gateshead, Marea Britanie, în fața unei realități pe care n-o luase niciodată în calcul, dar pe care un coechipier a rostit-o cu voce tare, fără vreo rea intenție: era cel mai bătrân jucător din toți cei 240 de jucători prezenți la turneu.

A fost o experiență aproape extrasenzorială, un gând care l-a străbătut ca un fulger sau ca un fior rece și care i-a stăruit în minte tot drumul înapoi acasă și încă vreo câteva săptămâni după aceea. Nu pentru că se simțea bătrân, ci pentru că nu conștientizase până atunci momentul în care se afla. Bătrânețea era ceva care… li se întâmplă altora. Nu așa gândim cu toții?

„Toți îmbătrânim, la orice vârstă ne-am afla în acest moment. Eu locuiesc la Londra, iar ziarele britanice scriu adesea despre sportivi că au împlinit 35 de ani sau 40 de ani și că ÎMBĂTRÂNESC. Dar omul ăla îmbătrânea și când avea 21 de ani. Îmbătrânirea e un proces inevitabil”. 

Pentru Carl, bătrânețea nu mai este „camera ororilor” – așa cum glumește că se gândea cândva, pe vremea când i se părea că n-o să i se întâmple niciodată. În cartea lui nouă – ”Bolder”  – accentul cade pe oportunitățile extraordinare pe care oamenii vremurilor noastre le au, de a îmbătrâni armonios și de a se pregăti din timp pentru acest lucru.

Însăși ideea de „pensie” își pierde din însemnătate, fiindcă viața în secolul XXI a devenit suficient de fluidă încât să nu mai poată fi vorba de un prag de ieșire din viața activă. Oamenii se păstrează activi și tonici până la vârste înaintate, iar felul în care îmbătrânim a devenit o alegere, nu un destin inevitabil.

Am stat de vorbă cu Carl despre Slow Living, despre generația Z și felul în care percepe ea nevoia de lentoare, despre trecerea între diferite vârste și mai ales despre motivele pentru care ne este atât de greu să apăsăm frâna și să trăim mai… slow.

Carl Honoré: Da, acea voce din capul tău e una din două: fie este teama că se întâmplă ceva extraordinar în lume – acel FOMO (Fear Of Missing Out) – și că tu ratezi acel ceva, fie este sentimentul de grabă pe care ți-l transmite graba oamenilor din jur. Te molipsește alergătura lor frenetică și ai impresia că și tu ar trebui să faci același lucru.

Cu FOMO situația e relativ simplă: lumea a devenit un moodboard imens de lucruri pe care să le consumi, să le fotografiezi, să le vezi… Nu le poți avea pe toate. Realist, nu se poate. Să vrei să le ai pe toate este cea mai scurtă rețetă spre a-ți grăbi viața, a o pune pe viteză maximă pentru a bifa cât mai multe. De asta, o bună parte a ideii de SLOW este să spui NU. 

Cartea mea, ”In Praise of Slow”, s-ar fi putut la fel de bine numi „In Praise of NO”. Când spui NU unor lucruri din exterior, de care nu ai neaparată nevoie, îți spui DA ție însuți.

E greu la început, dar în loc să ai o listă TO DO, poți să-ți faci o listă NOT TO DO. Să notezi ceea ce alegi să NU faci în fiecare zi, iar peste două luni să te uiți în urmă și să realizezi că nici măcar nu mai ții minte acele lucruri cărora astăzi ți-e atât de teamă să le spui NU. Nu s-a întâmplat nimic pentru că le-ai ratat, n-ai pierdut nimic fundamental și până la urmă nici nu erau atât de importante.

În momentul prezent, când te gândești la ele, toate par esențiale, fiindcă trăim într-o societate obsedată să înghesuie cât mai multe în cât mai puțin timp. Dar când te îndepărtezi și privești de la o lună, câteva luni sau chiar un an distanță, abia atunci vezi clar.

CH: Categoric. Numai retrospectiv îți dai seama că e absolut perfect să spui NU sau să refuzi să fii la fel de aglomerat și ocupat ca tot restul lumii. Nu doar că nu e nicio catastrofă dacă spui NU, dar din contră: o să vezi cum viața va trece de alb-negrul pe care-l vezi când ești aglomerat și grăbit, și ți se va arăta în toate nuanțele curcubeului. 

Poți să te bucuri mai mult de lucruri, să ai pauze între ele, să-ți dai timp să cristalizezi amintiri. Astea sunt lucruri pe care le pierdem atunci când alergăm să facem 12 lucruri deodată. Multitasking este mitul secolului XXI. Din păcate, oamenii de știință au dovedit că nu, creierul uman nu poate să facă multitasking.

CH: Pe măsură ce spui NU, îți dai seama care sunt limitele în care te simți confortabil: ce te împovărează și ce îți servește, ce te hrănește și ce te dărâmă. Când te-ai abătut de la drum și când ești pe drumul cel bun spre scopurile tale. Nu există un app pentru asta, care să-ți spună „Faci suficient” sau „Ar trebui să faci mai mult”, deși cred că în timp ce noi discutăm aici sigur e cineva într-un birou din Palo Alto, California, care se gândește la așa ceva (râde).

Când trăiești mai încet și mai conștient, te reconectezi la tine însuți și începi să simți când ești pe drumul cel bun sau pe lângă el. Când suntem grăbiți, mintea și trupul se scindează și ne deconectăm noi de noi. Atunci începem să ascultăm toate vocile din jur, mai puțin propria voce. Vocile colegilor, ale prietenilor, ale familiei, ale societății, ale influencerilor pe care-i urmărim.

De fapt, singura voce importantă e a noastră. E ca într-o simfonie în care tu ești dirijorul sau cel puțin ar trebui să fii.

CH: Oh da. Și asta e înspăimântător! Cu cât ai fost mai mult deconectat de tine însuți, cu atât s-au adunat mai multe de reparat și ai mai multă treabă de făcut. E ca într-o casă: dacă ai neglijat-o multă vreme, când în sfârșit te uiți cu atenție la ea, îți dai seama că ai reparații serioase de făcut. Așa că eviți.

Noi oamenii fugim de marile întrebări și neliniști. Decât să ne gândim la ce ne tulbură existența e mai simplu să intrăm pe Instagram și să ne uităm la acel influencer care s-a pozat cu un cocktail în mână pe o insulă exotică.

Știi, psihologii spun că atunci când ești epuizat, exact înainte de căderea finală, ai o explozie de energie. Ai senzația că trebuie să alergi tot mai repede, că problemele sunt tot mai aproape de tine, că mai ai un pic și reușeești să scapi de ele, și atunci zbang, dai cu capul de perete și cazi. Și oamenii în general nu au niciodată DOUĂ căderi. Una e de ajuns. Cazi, te aduni și te întorci la viața ta, adesea și la aceeași carieră, dar cu altă stare de spirit.

Dacă înainte erai jurnalistul care își verifica emailurile și la trei dimineața, când te întorci vei fi poate jurnalistul care întâi își ia micul dejun, apoi mai așteaptă o oră și abia apoi își citește emailurile. Sunt schimbări mici, dar importante. 

Firește că acest slow-living nu e ceva ce faci de azi pe mâine, e ca și cum ai vrea să treci de la 300 la oră la 30 la oră instantaneu. Ia-o treptat, fă-ți un plan. Prea mulți oameni pornesc de la așteptări nerealiste de tipul: „Vreau să fiu la fel de calm și liniștit ca Dalai Lama, vreau să-mi schimb radical viața și vreau asta până mâine”. 

CH: Da, chiar foarte mult. În mod surprinzător, generația Z se deschide tot mai mult către acest trend al încetinirii, fiindcă ei de când s-au născut au trăit mult mai intens, au „ars” mai repede. Din această nebunie a bucățelelor, a părticelelor de experiență, ei simt la un moment dat nevoia de ceva diferit. Anul trecut, în Marea Britanie, s-au triplat vânzările de cărți de poezie în rândul generației Z. Știi de ce? Fiindcă poezia este cel mai lent tip de lectură posibil. Nu poți să faci speed-reading de poezie, nu poți să faci rezumate la poezii. 

Acești copii sunt însetați de experiențe, dar în același timp simt nevoia de un soi de liniște. De asta au revenit și discurile de vinil la modă în rândul generației lor, fiindcă un disc de vinil e ceva tactil. Nu e doar muzică, e ceva pe care pui mâna, simți, înțelegi, te oprești.

De asemenea, tot la Londra, unde locuiesc eu, tinerii practică stacking-ul. Când ies în oraș, își pun toți telefoanele într-o grămadă în mijlocul mesei, unul peste altul, iar primul care întinde mâna spre telefonul lui plătește nota pentru întreaga masă. 

Sunt lucruri mici, dar sunt ca niște bumpere de limitare a vitezei pe o autostradă informațională de mare viteză. Da, firește că generația Z iubește Snapchat și vrea să fie conectată, dar viața nu se poate trăi așa la nesfârșit. Chiar dacă ei sunt nativi digitali, au același creier ca și noi, cei născuți acum o generație sau două.

Creierul uman nu a cunoscut modificări radicale în acest interval, schimbările de atitudine sunt produsul societății care merge mai rapid, însă creierul are limitele lui. La un moment dat, și ei vor simți nevoia să încetinească și asta deja se întâmplă.

Eu lucrez cu multe companii și școli, iar de curând am fost în Silicon Valley, la una dintre școlile cu care colaborez. Cu o săptămână înainte de venirea mea, conducerea școlii interzisese folosirea smartphone-urilor în incinta instituției. Inclusiv părinții care veneau să-și ia copiii erau obligați să-și lase telefonul în mașină. Și nu pentru că ar fi fost presiunea cadrelor didactice, ci pentru că așa și-au dorit copiii. Da, copiii au spus: „Nu vreau ca mama și tata să intre pe poarta școlii vorbind la telefon”. Au nevoie de puțin spațiu de respiro. Deci da, există speranță.

Ah, iar săptămâna trecută cineva din zona de Gaming mi-a trimis un manifest despre Slow Gaming. Se pare că și în zona asta există dorința de trecere de la jocurile foarte dure și rapide, de împușcături, la o construcție narativă care să te implice mai mult în joc, dar într-un mod gradat, mai lent.

CH: Cred că influencerii profesioniști, cei care toată ziua doar postează și filmează pe conturile lor de social media, sunt cumva vârful piramidei în această problemă a vitezei. Ei sunt ca pe o bandă de alergare: trebuie să ofere tot mai mult, să posteze tot mai mult și tot mai repede, fiindcă ăsta e jobul lor. Dar cred că atunci când îi iei în spatele scenei, off the record, vezi o cu totul altă față a situației. Și ei sunt epuizați uneori.

Lucrurile evoluează. Acum cinci ani, toată lumea voia să vadă smoothie-urile verzi pe care le bea restul lumii. Acum cred că e o inflație de poze cu smoothie-uri. Cine știe, poate influencerul viitorului va fi cineva care va posta o dată pe săptămână.

Un lucru este cert: nu putem susține acest ritm alert, iar cei care au impresia că bombardamentul cu informație va merge la nesfârșit se înșală. Și la boom-ul financiar s-a spus la fel: că prețurile or să tot meargă în sus, că asta e singura direcție posibilă. Și știm cu toții ce a urmat. Așa e și acum: undeva e nevoie de o pauză.

Nu spun că va dispărea influencing-ul sau că vor dispărea vedetele din social media, doar că eu cred că lucrurile se vor stabiliza într-o formă mai utilă și mai… umană. Mai firească.

Dacă rasa umană nu se va schimba atât de profund la nivel de circuite interne astfel încât noi, cei de acum, să rămânem un fel de dinozauri vorbind de o eră îndepărtată, atunci oamenii vor avea mereu nevoie de un pic de liniște. De timp cu ei. De o pauză. Avem nevoie și să ne plictisim din când în când. E omenesc.

CH: Da, în cartea mea „Under Pressure” e vorba exact despre asta: despre cum noi am transmis virusul vitezei și următoarei generații. Pe vremea noastră, dacă un copil se plictisea, era treaba lui să-și găsească prieteni de joacă sau să-și folosească imaginația. Acum, dacă un copil stă o clipă locului, părintele deja își pune problema: de ce nu are o activitate? Poate ar trebui să-l mai înscriem la încă un curs. Să-i cumpărăm o tabletă?

Noi nu mai suntem Human Beings (ființe umane, eng), suntem Human Doings (acțiuni umane eng). Totul la noi e despre făcut lucruri. Nici n-au ieșit bine copiii din uter și deja avem activități pentru ei. Baby Einstein, CD-uri de stimulare a inteligenței, teste de descoperire a aptitudinilor, școli deja-pregătite.

Copilul a devenit un proiect. E acest „project parenting” al zilelor noastre, când gândești viața copilului ca și cum ai face product development: iei un embrion și îl modelezi în ceea ce crezi tu că ai vrea să devină. 

Dacă dai copilul la un sport, el nu poate doar să bată mingea, trebuie să facă performanță, să aibă concursuri, să joace într-o anumită ligă. Am pierdut obiceiul de a face lucruri doar de dragul lucrurilor. De plăcere, fără nicio miză. Nu mai zic de arta de a sta sau de a nu face nimic. Orice trebuie să fie cu un scop: să se adauge la CV, să ne construiască brandul personal, să ne ridice în fața oamenilor, să ne ajute copilul să ajungă la Harvard… Aș vrea să văd omul care pe patul de moarte stă și se gândește: „Fir-ar să fie, ar fi trebuit să fac mai multe ore de tenis. Să-mi exersez mai mult reverul”.

De cele mai multe ori, oamenii țin minte momentele simple, lente, în care stăteau în fața unui foc de tabără sau se plimbau prin pădure, ori vorbeau cu părinții la masa de seară. Sau un prânz luat pe tihnă cu bunica, cu o lună înainte ca ea să moară. Toate astea sunt lucruri care nu încap în CV, nu sunt „optimizabile”. Ăsta e un cuvânt pe care îl aud peste tot. Optimizat. Trebuie să optimizăm totul. 

Dacă ne uităm în jur, trăim într-o societate în care bogăția oamenilor este mai mare ca oricând. Avem acces la lucruri la care alte generații nu visau. Cu toate astea, suntem depresivi, obosiți, epuizați.

CH: Da, asta e o metaforă foarte interesantă (râde), care ne demonstrează că, la finalul zilei, toată graba vine de la noi. Noi suntem cei care aleg să își traseze această direcție, noi alegem să ne aglomerăm, noi ne setăm prioritățile.

Avem tendința să spunem că nu e vina noastră, că nu depinde de noi și că lumea ne forțează cumva să alergăm, să iuțim pasul. Mereu e vina altora. Totuși, noi suntem cei care întind mâna după telefon cum au un minut liber. Noi spunem „da” de prea multe ori, din inerție. 

Warren Buffet, celebrul investitor, spunea că diferența dintre oamenii care au cel mai mare succes și oamenii care nu au deloc succes este că oamenii din prima categorie spun „NU” foarte des. La orice este inutil sau îi aglomerează. Spre exemplu acei băieți deștepți din Silicon Valley care poartă zilnic același tip de tricou și își simplifică la maximum alegerile, pentru că nu vor să-și complice viața cu nimic inutil.

Cu cât spui mai des NU la tot ce nu e esențial o să vezi că apare un fel de infuzie de adrenalină. E o formă de rebeliune împotriva haosului, care te hrănește interior, e ca o mică „explozie” de dopamină. Când spui NU lumii, știi că ai reușit încă o dată să te alegi pe tine.

CH: Toți căutăm tinerețea fără bătrânețe la un moment dat. Împingem ideea de bătrânețe în străfundurile minții, gândindu-ne că e ceva care li se întâmplă oamenilor bătrâni, nu nouă. Că te gândești la bătrânețe doar când ajungi bătrân. În realitate, trebuie să te pregătești pentru asta, să te gândești ce fel de persoană vrei să devii. Pentru a face asta, trebuie să încetinești și să plănuiești.

Săptămâna trecută am fost la un eveniment la Madrid și am cunoscut un tip care susținea că omenirea va reuși să stopeze procesul de îmbătrânire. Avea și o carte, „The Death of Death” (râde). Spunea că vom trăi până la 1500 de ani. Bun, chiar dacă am accepta că știința ar găsi la un moment dat un mod de a opri îmbătrânirea, cum decizi unde te oprești? La 20 de ani, la 25 de ani? Unde pui stop?

Evoluția nu încetează niciodată. Chiar dacă la un moment dat corpul poate rămâne pe loc, mintea îmbătrânește, acumulează, evoluează. Nu poți să alegi să te oprești și să nu te mai dezvolți din acel moment încolo, e imposibil. De asta bătrânețea trebuie privită ca un proces firesc de a ajunge la cel mai bun „eu” al tău.

Teama pe care o simțim față de bătrânețe se datorează și presiunii sociale: pe măsură ce înaintezi în vârstă, ai senzația că vei fi uitat de lume și șters de peste tot din societate. Dar încetinind puțin ritmul, poți să reflectezi la cum vrei să înaintezi în vârstă, să-ți dai timp și spațiu de gândire, să te cunoști pe tine.