Despre tot ce-i fin și fain

Dacă ți-ai lua vârstele de la capăt, cum le-ai trăi?

By 23 iunie, 2016Nostalgies
read time 5 min
 
23 iunie, 2016

Dacă ți-ai lua vârstele de la capăt, cum le-ai trăi?

Revăzut la vârste diferite, un film se poate schimba radical, ca și cum ar fi vorba de o altă poveste. Nu pelicula se schimbă, însă, ci viziunea noastră asupra vieții devine alta. Mi-am dat seama de asta revăzând, zilele acestea, unul dintre cele mai frumoase și triste filme: „Podurile din Madison County”.

by

The Bridges of Madison County” este, oficial, cel mai sfâșietor film văzut de mine vreodată. Prima dată l-am vizionat la cinemateca Eforie, în 1996, pe când aveam 13 ani și mi s-a părut doar trist. Acea tristețe pe care au doar lucrurile de neînțeles, cele care-ți stăruie în minte fără să poți explica rațional motivul. De ce n-a plecat cu el? De ce a ales o viață de disperare tacită în locul marii iubiri? De ce să se sacrifice? Pentru ce?

 

La drept-vorbind, la momentul respectiv nu puteam relaționa cu o poveste având ca protagoniști doi oameni de 40 și ceva de ani. „El”, Eastwood, nu mi se părea defel frumos, nu într-un mod pe care aș fi putut să-l înțeleg la 13 ani. „Ea”, Streep, mi se părea ușor ilogică în deciziile ei de personaj și absurd de resemnată. Îmi vine să râd când îmi amintesc cât de lipsiți de realism și complet de neînțeles în consideram la 13 ani. La acea vârstă, toate visurile pot deveni realitate cât bați din palme sau cât clipești, cum spunea o melodie veche. La acea vârstă 30 de ani e finalul vieții, darămite 40 sau 50.

 

Cu fiecare vizionare nouă, însă, am înțeles alte și alte nuanțe. Cu cât am mai adăugat câțiva ani la vârstă, am înțeles mai bine și mai profund. Și, la fel ca prima dată, mi se pune un nod în gât, doar că acum știu de ce. Aproape îmi dau lacrimile când revăd scena de la semafor, din ploaie, când ea îl privește pe el în ochi pentru ultima dată, în oglinda retrovizoare, dorindu-și în secret să iasă din mașină, să fugă și să nu se mai întoarcă niciodată în viața ei.

 

Și, tot cu fiecare nouă vizionare, fie ea accidentală, fie programată, îmi dau seama de acea vorbă foarte deșteaptă a lui GB Shaw: tinerețea e prea prețioasă s-o lași pe seama tinerilor. Ei nu înțeleg, nu au cum și nu pot, sunt părți din mintea și sufletul lor pe care nici măcar ei nu le-au descoperit încă. Ce să le ceri?

 

Odată cu trecerea timpului îți dai seama și cât de profetic de adevărate erau cuvintele lui Robert Kincaid, personajul interpretat de Clint Eastwood, în prima discuție cu Francesca, jucată de Meryl Streep, despre alegerile pe care le facem în viață:

„The old dreams were good dreams; they didn’t work out, but I’m glad I had them”

BridgesMadisonCo_232Pyxurz

 

Dacă ar fi să dau timpul înapoi la 15 sau 20 de ani, cu mintea de acum n-aș schimba fapte, evenimente sau decizii, în schimb aș schimba felul în care le-am făcut. Cu mintea de acum mi-aș schimba abordarea, disciplina, așteptările. Aș face aceleași lucruri, dar un pic mai senină, mai calmă, nițel mai egoistă chiar.

m-aș consuma mai puțin de ceea ce cred cei din jur despre mine. La 20 de ani, totul este despre ceea ce cred, văd sau vor alții de la tine. De multe ori m-am stresat inutil, m-am îndoit de alegerile mele și m-am considerat ciudată doar pentru că în mediul în care mă aflam – colegii, prietenii de atunci – eram complet diferită. Acum realizez că toți aveam dreptate, în felul nostru.

nu m-aș mai compara cu nimeni. Comparația e boala tinereții. Ai impresia mereu că altcineva e mai frumos, mai deștept, mai norocos, mai ferice. Din păcate, viața mi-a dovedit că toate imaginile pe care mi le făcusem în minte despre anumiți oameni la 20 nu erau decât proiecțiile lor de moment. Relații aparent perfecte, personalități sclipitoare, dovezi de șarm imbatabile. Privind înapoi, unii dintre cei mai tăcuți și chiar șterși oameni pe care i-am cunoscut au devenit lideri charismatici și demni de admirație. Mulți – nu toți, dar o vastă majoritate – dintre cei pe care îi consideram speciali, „aleși”, s-au risipit în vieți banale sau chiar nefericite. Nu te considera inferior sau superior nimănui, niciodată. Habar n-ai ce urmează după colț.

aș fi mult mai detașată, mai puțin îndârjită, mai „laissez-faire”. Pentru că am avut mereu scopuri clare și cuantificabile, m-am consumat din cale-afară pentru ele. Orice ocol era sfârșitul lumii, orice potențial obstacol era o catastrofă, orice decizie era cântărită de zeci de ori, pentru ca nu cumva ca pasul care o urmează să fie greșit. Îmi doream un parcurs impecabil, fără erori majore, ca și cum ar fi fost posibil să treci prin viață fără să te și împiedici. Acum aș fi mult mai relaxată și mi-ar păsa mai puțin de lucrurile care vin și trec, care se pierd sau care nu ies chiar cum trebuie. Sunt detalii de care nu-ți vei aminti cu adevărat niciodată, dar care la momentul respectiv te consumă și-ți iau inutil energia.

m-aș lega mai puțin de oameni. Serios. M-am investit cu tot sufletul în relațiile interumane, fie ele de prietenie sau de iubire, ale tinereții mele, considerând, din nou, că pierderea lor ar fi însemnat sfârșitul lumii mele. Am suferit pentru prietene apropiate care m-au trădat – și, oho, au fost destule cazuri – am deplâns încheierea unor relații care erau mai degrabă binecuvântări ascunse și am privit mereu afecțiunea de moment pentru o anumită persoană ca pe ceva unic și irepetabil. Acum știu că nimic nu e definitiv și irepetabil în viață și îmi vine să râd. Dar atunci habar n-aveam de asta.

nu îl ultimul rând, aș fi mult mai egoistă în acțiuni, fapte, în tot ceea ce fac. Aș folosi timpul mai bine, pentru lucrurile care – acum știu – contează cu adevărat. Lucruri care îmi plac, activități care mă fac fericită, hobby-uri de care nu aș mai avea timp mai târziu. Aș practica un sport, m-aș duce la sală zilnic, aș învăța încă 2 limbi străine, aș merge în fiecare weekend la mare, m-aș stresa mai puțin în legătură cu profesorii absurzi și cu pretențiile lor, mi-aș reveni mai ușor după dezamăgiri, aș cunoaște mai mulți oameni noi, aș trăi mai mult și m-aș îngrijora mai puțin.

Chiar dacă nu mai am 20, ci 30 de ani, asta fac acum. Toate astea. Suntem ceea ce alegem. Ne asumăm ceea ce alegem, la fel ca Robert și Francesca în „Podurile din Madison County”. Nu trebuie să ne renegăm visele de tinerețe, dar tot ce avem e aici și acum. Visele tinereții au fost frumoase, dar tot ce avem este realitatea că nu vom fi niciodată mai tineri decât azi.

Foto: Warner Bros.

11 Comments

  • Florentina spune:

    Te-am descoperit de abia acum, la mai bine de un an de cand ai scris articolul. Podurile din Madison County face parte din sufletul meu. Voi ati citit cartea, ati vazut filmul? Ati inteles ca este vorba de 4 zile de pasiune mistuitoare si de datorii pe care trebuie sa le platim in viata? Am citit articolul cu lacrimi in gat. Am avut parte de aceasta experienta, iar citatul pe care l-ai ales este format din cele mai pretioase cuvinte ale cartii. Poate nu ati stiut ca regizorul si actorul Clint Eastwood a cumparat drepturile de ecranizare in acelasi timp cu aparitia cartii.

    • Buna, Florentina. Nimic nu e intamplator, poate acum era momentul sa gasesti articolul 🙂 Nu am citit cartea, dar mi-ai facut pofta s-o citesc. Mi-a placut atat de tare filmul incat nu am vrut sa mai suprapun nimic peste experienta cinematografica si am evitat voit sa revizitez povestea. Iti multumesc.

  • Maria spune:

    Mă regăsesc destul de bine în ceea ce ai scris în articol, mai ales punctul legat de cât de mult te implici în ceea ce faci. Deși sunt bine organizată și încă de mică am știut ce îmi doresc, la fiecare pas pe care îl fac și la fiecare decizie pe care o iau mă gândesc atât de mult și privesc totul din cât mai multe perspective încât ajung să fiu foarte neliniștită în ceea ce privește outcome-ul. De cele mai multe ori pun atât de mult suflet încât am impresia că atunci când ceva nu merge bine e din cauza faptului că nu am dat suficient de mult sau că nu sunt, de fapt, pregătită pentru ce vreau să fac. Și cu toate astea de fiecare dată o iau de la capăt; uneori lucrurile sunt line, alteori nu. Și e în regulă, dar mă simt ca într-un cerc vicios, fiindcă nu-mi dau exact seama de ce deși între A și B nu mă îndoiesc de mine, dar dacă la final de drum B-ul din realitate nu se aliniază perfect cu B-ul din planul meu, prima mea reacție e să caut ceva ce e greșit la mine și să îmi tai singură aripile.. La 23 de ani toată treaba asta se simte de parcă „I’m really close to the end of me”, cum spune o prietenă. :)) Mă ține trează noaptea situația și mă tot întreb oare cum au reușit alții să treacă peste probleme similare.. Am impresia că îmi scapă mie ceva când încerc să învăț din experiența celor din jur și toată lumea pare că la 20 de ani chiar a reușit să mute munții din loc :)) any advice would be much appreciated!

  • andreea spune:

    M am regasit pe deplin in ceea ce ai scris, eu avand 31 de ani si nici pe departe viata pe care credeam ca o voi avea la varsta asta. dar sunt recunoscatoare pt tot ce e bun in viata mea si pentru cum am trait acestia ani, asa cum am crezut-putut. nu stiu alta cala inafara de felul in care am procedat pana acum. sunt mai reflexiva (mereu am fost dar s a accentuat in ultimii 2 ani tendinta asta de a ma autochestiona pt ca asteptarile mele s au dus naibii) si am ajuns la aceleasi concluzii ca si tine. as adauga pe lista: m as distra mai mult in acesti ani frumosi, mi as spune in fiecare zi ca orice tampenie voi face pana la urma ma voi redresa pt ca sunt inteligenta si sunt buna la raportarea in spatiu 🙂 si mai ales m as iubi mai mult, asa neslefuita cum sunt. toata viata de pana acum m a stresat gandul ca ma voi iubi cand voi deveni o „opera completa” – n am avut de la cine sa invat ca sunt de fapt „work in progress toata viata” si ca asta e un OM demn de stima (de sine, de catre ceilalti).

  • Mirela Coman spune:

    Foarte frumos articolul. De multe ori ma intreb oare cum ar juca azi actorii aceeasi poveste? Am fost la Teatrul Mic acum multi ani si am vazut Doi pe un balansoar, a doua zi am fost la biblioteca sa citesc cartea. Eram tinara si as fi vrut sa fie altfel sfarsitul. De cate ori vad un nou afis cu o noua generatie de actori care joaca aceasta piesa ma intreb: oare actorii de atunci pe care i-am vazut pe scena, cum ar juca astazi piesa? Noi avem alte unghiuri din care privim si traim aceste bijuterii artistice o data cu trecerea anilor, oare cum ar fi daca si actorii ar trai aceste povesti dupa 10 ani?

  • Anca spune:

    Am fix 20 de ani si exact ceea ce spui tu fac: tot timpul ma compar, tot timpul sunt preocupata de ce cred altii si la mine fragmentul acesta este la prezent : „orice decizie era cântărită de zeci de ori, pentru ca nu cumva ca pasul care o urmează să fie greșit” . Sper ca ceea ce impartasesti pe blog sa nu ramana pentru mine doar la nivel teoretic, ci sa pun in practica !

    • Anca, din experienta unui om cu 12 ani mai ,,bătrân” decât tine: ia aminte din greșelile altora. E o perioadă superbă și e păcat să nu te bucuri pe deplin de ea, cu seninătate, nu cu stres, griji și o mie de întrebări. Dacă vrei să-mi mai scrii vreodată cu o întrebare, eu sunt aici 🙂

    • andreea spune:

      diana iti zice bine si, mai ales, se ofera sa te ajute. pe mine m au ajutat enorm necunostii interesanti intalniti in diverse contexte, pe care ii chestionam despre lucrurile care ma preocupau si mi au dat sfaturi nepretuite, care intai de toate m au ajutat sa ma linistesc fiindca totul va fi bine. cere sfaturi de la oamenii trecuti prin viata, nu neaparat peste o anumita varsta. vei avea enorm de invatat!

  • Laura spune:

    Ce frumoase si profunde sunt rindurile scrise de tine, Diana! Si mi-e mi-ar place sa ma pot intoarce in timp si sa imi traiesc tineretea cu mai multa … maturitate. Pe de alta parte cred ca daca la aceasta virsta poti analiza viata in acest fel, aceasta maturitate ai dobindit-o datorita greselilor si dezamagirilor din tinerete. Asta e avantajul virstei in care suntem necopti, faptul ca toata lumea e a noastra si traim ca si cum am fi binecuvintati cu tinerete fara batrinete si viata fara de moarte.

    • Categoric fiecare vârstă are farmecul ei. Cum spunea Frank Sinatra: ,,Regrets, I’ve had a few, but then again, too few to mention” 🙂 Mi-ar fi plăcut să fiu mai senină, despre asta a fost vorba la mine. Dar important e să ne dăm seama de greșeli, indiferent de vârsta la care ne aflăm, și să remediem. Niciodată nu e târziu 🙂

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.