Vin dintr-o familie de deținuți politici, de deportați în Bărăgan mai precis, așa că scuzați-mă dacă acest articol nu va fi doar o înșiruire detașată de ani și fapte istorice.

Chiar dacă n-am trăit nimic din suferința bunicilor, am copilărit ascultând povești și, chiar și atunci când poveștile nu erau pentru urechile mele de copil, reușeam cumva să mă strecor și să le aud oricum, o artă pe care copiii o stăpânesc nespus de bine. Așa că știu tot. Și ce n-aș fi vrut.

 

Citeam de curând într-un studiu științific că amintirile epigenetice se transmit chiar și la 14 generații distanță. Spre exemplu, descendenții supraviețuitorilor Holocaustului se nasc cu niveluri mai reduse ale cortizolului, hormonul care te ajută să te recuperezi după traume. 

Moștenim ceea ce au trăit generațiile anterioare, iar această moștenire – adesea povară – își lasă urmele asupra noastră în feluri pe care nu le înțelegem pe deplin.

Cu mult înainte să fi citit acest studiu, am simțit-o pe propria piele: orice loc care marchează lucruri groaznice mă atinge visceral, iar Auschwitz a fost primul loc din lume unde am simțit că mi se face rău fizic, într-o cameră în care în afara unui morman de haine vechi, adunate grămadă, nu era nimic vizibil traumatizant. Dar energia locului și a acelor obiecte te mișca până la prăsele. Exact la fel a fost și Sighetul.

Povestea bunicilor și a mamei mele am scris-o pe larg în articolul intitulat ”Cea mai frumoasă poveste despre destin și triumful oamenilor”. Este un articol pe care l-am publicat acum 2 ani dintr-un impuls incontrolabil, deși nu avea aparent nicio legătură cu subiectele mele uzuale pe site. Dar am simțit că trebuie să spun povestea, iar până acum a fost citită de sute de mii de oameni. Am primit mesaje de la copiii și nepoții altor deportați, dar și demonstrații de emoție și de omenie care m-au impresionat profund.

 

Pentru cei care nu l-au citit, pot rezuma așa: bunicii mei au fost ridicați noaptea, urcați în vagoane de vite alături de părinții lor (străbunicii mei) și de cele trei fiice, din care cea mai mică – mama mea – avea doar patru luni. Au trăit zece ani în praful Bărăganului, la Dropia (unul dintre satele de pe infama tabelă de la Memorialul Sighet), într-o casă din chirpici.

Le-au murit copii, le-au murit părinții, au pierdut tot ceea ce aveau. La finalul vieții, într-o sinistră ironie, au ajuns tot chiriași la stat fiindcă și casa clădită după ridicarea domiciliului forțat le-a fost demolată ulterior, tot de către comuniști.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței sună poate abstract pentru cine n-a trăit vremurile și pentru cine nu cunoaște oameni care au făcut-o. Lor le spun, concret, că este despre oameni asemenea bunicilor mei și despre cei chiar și mai nenorocoși decât ei, care au zăcut și au murit în închisorile comuniste.

Este o celebrare tardivă, dar necesară, a suferinței tăcute a două milioane de oameni, fiindcă atâția au fost surghiuniți de către regimul comunist, conform statisticilor Memorialului.

Acest articol e pentru toți cei care vor să-și amintească, dar mai ales pentru toți cei pentru care acea perioadă e doar o poveste din cărțile de istorie, ceva îndepărtat și detașat, care nu are legătură cu propria persoană și cu vremurile pe care le trăim. De fapt, istoria dovedește că e o poveste care se tot repetă în buclă, tocmai fiindcă oamenii o uită și îi minimalizează importanța.

Am întâlnit oameni care zâmbeau larg în celula în care a murit Maniu, care făceau constatări „la mișto” precum „Ia uite, n-aveau toaletă!” și pentru care datele prezentate acolo nu aveau mai multă greutate decât un episod dintr-un serial istoric. Prea puțini își dau seama că acolo au murit oameni în carne și oase, nu personaje de ficțiune, și chiar și mai puțin dovedesc școala prețioasă a empatiei. Și totuși, în cele ce urmează apelez măcar la rațiunea, dacă nu la empatia lor.

Actualul memorial este fosta închisoare Sighet, construită în 1897 ca închisoare de drept comun. În timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, a fost folosită pentru încarcerarea deținuților politici, iar între 1948-1950 au fost întemnițați elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană. Între 1950 și 1955 a devenit – în cel mai mare secret – penitenciar de maximă securitate pentru 200 de foști miniștri, parlamentari, ziariști, militari, episcopi și preoți. Dintre aceștia, 53 au murit, fiind înmormântați în locuri necunoscute sau gropi comune.

În 1993, s-a înaintat la Consiliul Europei proiectul de a transforma închisoarea în actualul muzeu, primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului. Oameni din toate colțurile lumii vin aici, iar în duminica în care am fost noi, înainte de 1 mai, paznicul ne-a spus că fuseseră peste 2.000 de vizitatori de dimineață și până la ora 18:30.

Reiau doar câteva detalii de istorie, foarte schematic: 1918 a reprezentat Marea Unire, vârful unității românilor, care și-au reprezentat voința prin Marile Adunări de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Marea Unire nu s-a înfăptuit prin cucerire și subjugare, ci prin aderarea benevolă a provinciilor românești la Regatul României, prin vot democratic. Demersurile au fost sprijinite de către partidele politice ale epocii, cu excepția bolșevicilor, derivați din extrema stângă a social-democrației și grupați în Internaționala a-III-a, denumită ComIntern (de la Communist International).

 

Scopul Comintern, dovedit prin documente concrete, negru-pe-alb, era distrugerea statelor naționale constituite după primul Război Mondial. Pentru ComIntern, România era și trebuia să rămână un stat imperialist, bazat pe suprimarea drepturilor minorităților, aspect pe care actele Unirii îl contraziceau drastic. Marea Unire era o problemă pentru ei, și una chiar foarte mare.

În 1940, în primele zile de după ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei de către trupele sovietice, deputații Sfatului Țării – profesori, preoți, agricultori, intelectuali sau militari – au fost arestați sub vina de a fi votat actul Unirii Basarabiei cu România, luptând „împotriva mișcării revoluționare” și „desfășurând activități antisovietice”.

Ca o adăugire la istoria personală precizată mai sus: la acel moment, imediat după alipirea Bucovinei de Nord la URSS, bunicii mei au fugit din Cernăuți, unde locuiau, și s-au stabilit în România, în Banat. Au fugit noaptea, prin pădure, în tălpile goale (ca să nu facă zgomot), fără nimic altceva decât hainele de pe ei și pierzând tot ceea ce munciseră într-o viață.

Ulterior, după ce PCR (Partidul Comunist, tot o fostă secție ComIntern) a ajuns la conducere în România, a folosit aceeași abordare: distrugerea concertată a partidelor și a personalităților care au contribuit la Marea Unire din 1918.

Au fost arestați și condamnați – cu proces sau fără – liderii istorici care simbolizau Unirea, țărăniștii și liberalii, clericii, militarii, bănățenii, bucovinenii și basarabenii.

La acest ultim capitol s-au potrivit, din nou, bunicii mei: ei fuseseră printre „dușmanii mișcării revoluționare”, „dușmanii poporului”, „chiaburii” care fugiseră de stăpânirea sovietică din Bucovina de Nord și veniseră în România.

 

De aceea au fost deportați și acolo a început marele lor chin, care a durat zece ani și nu s-a încheiat, în fapt, niciodată. Au purtat pentru totdeauna cu ei amintirile Bărăganului, până când au închis ochii pentru totdeauna.

Paradoxal, în această istorie strâmbă, bunicii mei au fost printre cei norocoși, cei care au rămas în viață. Personalitățile marcante ale vremii, precum Iuliu Maniu, au ajuns în închisori comuniste, unde s-au chinuit până la sfârșitul zilelor.

A fost, așa cum bine spune o placă de la Memorialul Sighet, „un genocid al elitelor”. Genocid. Un genocid din care – în umila-mi părere – poporul român nu și-a revenit pe deplin nici în zilele noastre, de unde și degringolada și haosul moral și spiritual în care ne zbatem. Când decapitezi voit intelectualitatea unei țări, când îi omori elitele una câte una, ce mai rămâne?

E greu să pleci din memorial altfel decât cu sufletul greu, dar mi s-au imprimat în minte cuvintele citite pe una dintre plăcuțele de pe pereți, de la procesul unuia dintre liderii Partidului Național Țărănesc, Ilie Lazăr. Condamnat la temniță grea pentru „complot în scop de trădare”, Lazăr și-a încheiat pledoaria astfel:

Iuliu Maniu a fost arestat după ce Partidul Național Țărănesc a fost scos în afara legii, și condamnat în 1947 la temniță grea pe viață, pentru „înaltă trădare și spionaj în favoarea anglo-americanilor”. Avea 75 de ani la momentul arestării și a murit la 5 februarie 1953 la penitenciarul din Sighet, fiind aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. De moartea sa s-a aflat abia doi ani mai târziu, în octombrie 1955, printr-o știre la Europa Liberă.

 

 

Cimitirul Săracilor se află la ieșirea din Sighetu Marmației, aproape de frontiera româno-ucraineană, și era folosit în secolul XX ca loc de înmormântare a persoanelor fără adăpost, pe cheltuiala Primăriei. Tot aici au fost aruncați în gropi comune deținuții politici de la Sighet. Printre aceștia Iuliu Maniu, Constantin I.C.Brătianu, Gheorghe Brătianu și alte personalități ale României interbelice. În prezent, Cimitirul Săracilor este inclus în Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.

Memorialul de la Sighet a fost și o experiență profund personală, dar în același timp este o experiență pe care ar trebui s-o aibă fiecare român din cele 23 de milioane cât sunt în total, în interiorul granițelor sau răspândiți prin toată lumea. Aș face-o obligatorie, ca obținerea buletinului. E o oră din viață, nimic mai mult.

Orice român care a împlinit vârsta de 18 ani ar trebui să știe acest trecut, să-l viziteze pe viu și abia apoi să ia decizii de viață. Din momentul în care iese pe ușa memorialului este strict alegerea lui ce va face și cum va alege să se raporteze la ceea ce a văzut, dar poate – doar poate – ar scădea cu un 0,00000001% posibilitatea de a repeta trecutul. Poate ar scădea cu un micron și nivelul urii necontrolate pe care o simțim în ultima vreme față de cei care nu sunt ca noi, care nu gândesc, nu cred, nu iubesc, nu citesc, nu votează, nu simt ca noi.

Și poate – doar poate – vom începe în sfârșit să ne asumăm deciziile luate, să nu ne mai „facem ceva” pe ele de voturi și să nu ne mai batem joc de viețile noastre. Asta nici măcar nu e o datorie față de țară, e în primul rând o datorie față de noi.