Despre tot ce-i fin și fain

Toate personajele pe care le-am trăit

By 6 octombrie, 2019Emotions
read time 5 min
 
6 octombrie, 2019

Toate personajele pe care le-am trăit

Vara asta am făcut revoluția finală în dulap, selectând la sânge inclusiv ținutele păstrate la categoria „Poate într-o zi…”. Printre volane și fuste creion, m-am văzut pe mine, în toate perioadele de viață până la 35 de ani. A fost ca o sesiune la psiholog, dar cu bumbac și mătăsuri.

by

Vara asta am triat, am tăiat, am selectat. Am mai scris despre asta și aici, în articolul de învățături din greșelile mele de shopping. Una dintre bunele mele prietene, Gia Băcioiu, care este stilist, a asistat indirect la procesul meu de reașezare în stilul propriu, iar la capătul unei luni în care mă debarasesem de tot felul de lucruri, provenind din diferite momente ale vieții mele, ea mi-a spus ceva care mi-a stăruit în minte: „În hainele astea am văzut toată povestea vieții tale”.

 

E incredibil cum un om din afară poate vedea cu atâta luciditate adevărul tău, dar ea a rostit exact ceea ce simțisem și eu în tot procesul meu de simplificare. În hainele aliniate pe pat se aflau toate viețile mele anterioare. Toate autentice, asumate, trăite intens și din toată inima. Dar erau alte vieți, fără legătură cu viața mea de acum.

 

M-am căutat mulți ani pe mine însămi, vestimentar și nu numai. Am scris și aici despre zbaterile mele de a mă așeza în mine însămi și a-mi găsi un stil pe care nu l-am avut din prima. Există oameni care au certitudinea identității lor vestimentare, intuiesc ceea ce îmbracă cel mai bine adevărata lor natură, dar pentru mine n-a existat vreo revelație. Doar multă construcție.

 

Mulți ani mi-am înăbușit pornirile autentice în fața convențiilor. Recunosc asta, doar toate fac parte din viață. Instinctele mele mi-au arătat mereu calea, dar eu m-am încăpățânat să mă pun contra lor. 

 

Țin minte și acum când eram mică și făcusem o pasiune pentru un pulover negru. Apoi pentru o rochiță albă. Cele mai iubite obiecte de îmbrăcat pe la 4-5 ani nu erau fistichii, nici roz bonbon, erau anomaliile din garderobă, culorile care ”nu erau pentru copii”. 

 

Nu sunt de acord defel cu teoriile unor psihologi, cum că lipsa culorilor în preferințele copiilor denotă lipsuri sau tristeți. Am fost un copil extraordinar de fericit, dar care iubea albul și negrul. Totuși, fiindcă era de neconceput ca un copil să se îmbrace în negru, tot ceea ce primeam cadou sau mi se cumpăra era cât mai colorat și imprimat. Abia după 20 de ani am conștientizat cât de tare detestasem acele imprimeuri. Încă nu suport să văd sau să port flori și alte modele multicolore.

 

Mama și bunica mea – care au ținut ani de doliu pentru oameni dragi în perioada premergătoare nașterii mele și în copilăria mea mică – detestau negrul, asociindu-l cu tristețea, ceea ce a contribuit subtil la viziunea mea despre ce ar trebui să port și ce nu. Mama era atât de tristă când mă vedea purtând negru încât mulți ani am avut o falsă aversiune pentru nuanțele închise. Negrul nu era pentru tineri, era culoarea tristeții.

 

Hainele mele de până la 20 de ani sunt produsul acelor influențe: ceea ce îi plăcea mamei, care era stilistul meu neoficial, ceea ce știam că „ar trebui să port” la acea vârstă și ceea ce auzeam în jur că îmi stă bine.

 

În cele mai multe nu mă simțeam bine, aveam o senzație inconfortabilă, ca un fel de neliniște identitară, dar pe atunci eram atât de derutată și de deconectată de mine însămi încât nici nu-mi puneam problema că hainele ar trebui să-ți dea o stare de bine. Mă gândeam că ești îmbrăcat bine dacă arăți bine și lumea te complimentează. Nu era despre tine, ci despre imaginea pe care o proiectai în afară. Și, privind retrospectiv,  era despre ceea ce voiai să compensezi sau să pansezi.

 

În fiecare perioadă a vieții, am căutat în haine ceva ce nu aveam în viață.

 

Copil fiind, eram serioasă și matură pentru vârsta mea, așa că încercam să compensez sentimentul de outsider îmbrăcându-mă în toate culorile curcubeului. Doar așa se îmbracă tinerii, nu? 

 

În adolescență, încercam să compensez timiditatea îmbrăcându-mă ca o fată „sigură pe ea”, ceea ce implica multe fuste scurte și rochii în culori tari (am purtat fucsia pentru două vieți).

 

Ulterior, voiam să arăt că mintea mea mai ascuțită decât vârsta e aliniată cu aparențele, așa că mă îmbrăcam ca Angela Merkel, deși abia împlinisem 20 de ani.

 

Pentru că studiam și făceam stagii în domeniul organizațiilor internaționale, am din acea perioadă o colecție vastă de sacouri „office”, taioare, fuste creion și „cămășuțe albe” cu volane, jabouri și gulere.

 

Eu am iubit mereu cămășile albe simple, cât mai simple și fără niciun fel de artificii, dar pe atunci nu învățasem încă să mă ascult.

 

Volanele și fundițele erau considerate hiper-feminine, iar eu – care auzisem toată viața cât de feminină și finuță sunt – nu puteam să mă îmbrac într-o cămașă mărime L, cumpărată de la raionul pentru bărbați.

 

Așadar, am dobândit o colecție vastă de cămășuțe și de taioare care, așezate toate pe un stender, ar fi compus fără probleme garderoba unei doamne 45+.

 

Pe atunci, mi se părea că tinerețea mea trebuie strunită, disciplinată, organizată. Voiam să par mai mare, mai serioasă, mai profi. Și, credeam eu, nimic nu te face mai profi decât o fustă-creion și o cămașă până-n gât. Cu volane.

 

În perioada în care am intrat în presa de business și am devenit workaholică, hainele mi-au devenit refugiu și am dat-o în partea cealaltă. Eram singură, nu găseam nicio relație care să meargă, nu iubeam pe nimeni și nimeni nu mă iubea.

 

Nu aveam timp să ies în oraș, în schimb aveam timp, târziu în noapte, când mă întorceam acasă din redacție (nu e metaforă, am venit și la 3 noaptea de la predare), să intru pe net și caut haine.

 

Mai precis să-mi caut, pe site-urile de haine care tocmai apăruseră în acea perioadă, o nouă identitate ca femeie. 

Profesional am știut mereu cine sunt și ce pot. Personal vorbind, am crezut mereu că trebuie să mă transform în altcineva ca să fiu în regulă. Poate dacă aș fi fost o fată vintage, aș fi fost mai fericită. Dar dacă aș deveni Bo-Ho? Dacă aș purta mai mult stilul Audrey Hepburn? Dacă aș încerca o identitate stilistică bazată pe tricotaje și pălării funky? Sau poate „masculin-feminin”?

 

Norocul meu a fost că am testat suficiente identități cât s-o nimeresc până la urmă pe cea potrivită. Uneori, stilul chiar este „a numbers game”: ai nevoie s-o dai în bară de suficient de multe ori încât să ajungi până la urmă și la varianta corectă. 

 

Obosită fiind de culori, volane și teorii, am realizat că în toate episoadele vieții, de la curcubeu la Angela Merkel, iubisem același lucru: alb și negru, cu câteva tonuri de roz sau roșu. Atât. Cum spunea Coco Chanel: „Eleganța înseamnă refuz”. O citasem de zeci de ori cu aceste cuvinte dar abia pe la 35 de ani am înțeles ce voia să spună.

 

În adolescență, citisem într-o carte despre stil (din multele pe care le citeam cu religiozitate) ceva care m-a urmărit: era vorba despre cum franțuzoaicele nu își schimbă niciodată stilul radical între vârste, ci doar adaptează ADN-ul lor stilistic la o nouă etapă.

 

Spre exemplu, o femeie care iubește rochiile vaporoase și colorate la tinerețe va alege, odată ce înaintează în vârstă, o lungime puțin mai discretă, materiale mai structurate, câteva accesorii care s-o înnobileze, dar în rest va păstra croiurile care o avantajează și care îi plac. Nu va deveni „o cucoană”, doar va permite stilului ei să evolueze înspre ceva potrivit noii etape.

 

Asta mi se pare suprema realizare stilistică și abia la 35 de ani mi-a reușit. Știu că în următorii 35 de ani mă voi îmbrăca tot cum o fac acum, dar cu mici adaptări și ajustări.

 

Iubesc cămășile simple și sacourile masculine, purtate cu feminitate, cu tocuri stiletto și cu blugi. Nu m-aș putea sătura niciodată de blazere supradimensionate, de tricouri albe, de pălării boater, de rochii-sacou. De roz pudrat și roșu, într-o mare de alb-negru.

 

De rochii aurii sau argintii de seară și poșete de purtat în diagonală, ca să am mâinile libere. De rochii feminine, care fac casă bună cu jachete de piele și bocanci.

 

De toate lucrurile care mă fac să mă simt EU și care sunt, în vasta lor majoritate, contraste. Exact ca mine. 

 

 

Dacă ajută pe cineva, eu mi-am făcut o analiză a perioadelor stilistice. M-am uitat la poze, m-am uitat în dulap, mi-am amintit și am tras linie. Iar la final mi-am făcut o evaloare a ceea ce sunt acum: ce îmi place, ce îmi stă bine, ce caut. După acest model  din poză, așa cum apare în cartea „The Curated Closet”, de Anuschka Rees. O lectură foarte bună, pe care o recomand.

 

Vă recomand cu căldură să faceți același lucru. Chiar dacă tot noi am trăit acea viață, uneori e nevoie să facem un pas în spate și să o privim cu ochi proaspeți.

 

Să ne vedem noi pe noi însene și să „unim punctele” între perioade, personaje și trăiri, așa cum numai în retrovizor putem face. Și, cel mai important, s-o facem detașat și cu un zâmbet. Și, cu mintea din prezent, să reușim ceva ce poate nu ne-a ieșit de prima dată: să fim mai blânde cu noi.

2 Comments

  • Gabi spune:

    Toamna asta, pentru prima oara dupa multi ani, nu trebuie sa rotesc hainele de iarna cu cele de vara. Le am pe toate in acelasi sifonier, la indemana. Am redus mult din cat aveam si tot mi se pare ca este prea mult. Abia acum am avut si eu curajul, cred eu, de a fi asa cum simt eu, nu cum se asteapta altii…

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.