Despre tot ce-i fin și fain

Cum e la capătul lumii: Australia, cu bune, rele și cu multe poze

By 15 noiembrie, 2017Travels
read time 15 min
 
15 noiembrie, 2017

Cum e la capătul lumii: Australia, cu bune, rele și cu multe poze

Călătoria mea în Australia și Noua Zeelandă a fost o aventură despre care nu plănuiam să scriu, ci doar să o savurez și s-o trăiesc „eu pentru mine”. Era momentul meu de răgaz. Experiențele pe care le-am trăit în cele 3 săptămâni au fost însă atât de speciale încât nu m-am putut abține să nu povestesc măcar un pic. Ca să spun tot, mi-ar trebui să scriu un roman, dar lucrurile frumoase sunt făcute să fie date mai departe.

by

Australia și Noua Zeelandă sunt cu adevărat capătul lumii. Mai precis, sunt două lumi în sine, rupte în mare măsură de lumile noastre, parcă un pic mai accesibile și mai interconectate. Dacă uneori noi avem impresia că trăim într-un „bubble” pe care ni l-am creat singuri, australienii și neozeelandezii se nasc și trăiesc într-un bubble: regulile, principiile, ideile lor nu se aplică decât în arealul pe care-l ocupă și le este perfect așa.

 

Pentru a ajunge dintr-o parte într-alta a continentului lor, australienii parcurg mii de kilometri cu mașina, iar până în Noua Zeelandă, proxima vecinătate, fac aproape patru ore cu avionul. De fapt „străinătatea” lor este în mare parte Noua Zeelandă, cele două țări raportându-se constant una la cealaltă, cu prietenie, spirit de competiție sau ironie. Spre exemplu: cea mai înaltă clădire din Noua Zeelandă (și cea mai înaltă construcție făcută de mâna omului, din emisfera sudică), Sky City, a fost creată pornind de la un brief simplu: să fie mai înaltă decât cea mai înaltă clădire din Australia.

 

Ca și neozeelandezii, australienii duc o viață scumpă, lucru evident din prima clipă, doar analizând prețurile din supermarketuri, magazine, cafenele, și raportându-le la salariul mediu și la prețurile din alte țări ale lumii. Chiar și cei care câștigă foarte bine și se află în eșalonul cel mai înalt de salarizare fac un efort susținut ca să plătească chiria într-o zonă centrală, să-și ia o casă în proprietate și să-și facă micile răsfățuri.

 

În 2015, Deutsche Bank a făcut o cartografiere a prețurilor mondiale, evaluând care sunt țările pentru care unitatea monetară livrează cea mai mică satisfacție în termen de produse și servicii care pot fi achiziționate. Pe locul întâi s-a clasat Australia, pe locul al doilea Noua Zeelandă și pe locul trei Marea Britanie. Astfel, Australia și Noua Zeelandă sunt, oficial, cele mai scumpe țări din lume.

 

Chiar dacă scopul vizitei mele n-a fost shopping-ul (și nici nu e o destinație propice pentru așa ceva, nu recomand), ne-am lovit și noi de această realitate: doar cumpărând 2-3 sticle de apă pentru drumurile lungi dintre orașe, plus o pungă de covrigei sau niște alune de ronțăit, am plătit de fiecare dată mininum 30-40 de dolari australieni, echivalentul a 20-30 de dolari americani. Deci lucruri basic, cumpărate din benzinărie sau supermarket, despre restaurante sau alte lucruri nici nu mai vorbesc fiindcă acolo notele de plată au fost consistente. Nu simți cum îți alunecă banii din buzunar, ceea ce e un sentiment destul de ciudat.

 

Firește, ca turist îți asumi că vei cheltui un pic mai mult, dacă tot ai ajuns la capătul lumii, dar de multe ori m-am gândit, cât eram acolo, despre cum o fi să trăiești așa zi de zi. Chiar dacă australienii par relaxați, cool și împăcați cu sine, aici chiar se aplică acea vorbă românească: nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Fiecare dolar contează și este prețuit. Sunt fericiți, dar nu au o viață de huzur, chit că noi, din colțul nostru de lume, ni-i imaginăm pe plajă, făcând surf cât e ziua de lungă.

 

 

Ghida noastră din Sydney ne povestea, spre exemplu, despre cele două fiice ale ei, ambele cu studii universitare și cu joburi considerate bune sau foarte bune. Prima are un salariu mediu raportat la standardele din Australia și este tot timpul îndatorată la prieteni sau familie, fiindcă nu se ajunge cu banii de la o săptămână la alta (aici salariul și chiriile plătindu-se săptămânal, nu lunar).

 

Cealaltă are un salariu în eșalonul superior, soțul ei la fel, iar pentru a-și cumpăra un apartament într-o suburbie din Sydney (ba chiar o suburbie relativ modestă și deloc spectaculoasă) au plătit aproape un milion de dolari australieni, cu credit pe zeci de ani. Când auzi prețurile la case, te ia direct un fior: totul merge de la 500.000 de dolari australieni în sus, iar o casă precum cea din imagine sare de câteva milioane. Una dintre suburbiile rezidențiale ale Sydney-ului, Double Bay – cu tot felul de căsuțe și magazine cochete  – este denumită de localnici, în glumă, „Double Pay”, tocmai din cauza prețurilor exorbitante.

 

Australienii au o mândrie bine-înrădăcinată a faptului că sunt ceea ce sunt și n-am văzut complexe de inferioritate sau aspirații ieșite din comun. Nu visează, ca americanii, să ajungă „să vadă Parisul o dată în viață” sau să se fotografieze cu Big Ben-ul. Nu îi fascinează Europa, nu au cultul „lumii vechi”, deși lumea lor e nespus de nouă și cu puțină tradiție și chit că trei sferturi dintre denumirile de orașe, străzi sau clădiri au legătură cu regi și regine din celălalt colț al lumii. Sunt fericiți în lumea lor, iar orice dorințe sau vise ar avea, ele sunt mai degrabă curiozități. Dintre toate formele de patriotism pe care le-am văzut, cel de aici mi-a plăcut cel mai tare: e senin, asumat, implicit. E un dat, nu ceva ce scrii pe un steag cu ocazia zilei naționale și apoi uiți restul de 364 de zile din an.

 

Pe stema Australiei se află cangurul și pasărea Emu. Dincolo de faptul că sunt animale endemice (se găsesc numai aici), semnificația prezenței lor este alta: nici cangurul și nici Emu nu au, biologic, articulația genunchiului, ceea ce înseamnă că nu pot merge înapoi, doar înainte. Metaforic, australienilor li se pare foarte nimerită această paralelă, fiindcă Australia nu se uită nici ea în urmă, merge doar înainte.

 

Ce mi-a plăcut în Australia:

Sydney

Pentru mine, Sydney era echivalent cu clădirea Operei, care m-a fascinat de când mă știu și de care am povestit pe larg în acest articol. E un oraș portuar frumos, cu bulevarde largi, cu multe clădiri victoriene strecurate printre zgârie-nori. Pentru mine n-a fost genul de oraș care te mișcă din temelii atât de tare încât să visezi că te întorci, dar mi-a plăcut foarte mult. L-am savurat ca pe o mâncare gustoasă și ușor exotică, pe care o apreciezi pentru mixul de gusturi, chiar dacă a doua oară n-ai mai comanda același fel.

 

Zona mea preferată, de departe, a fost portul Darling, cu zona pietonală de promenadă, cu zeci de cafenele și restaurante, dar mi-au plăcut foarte mult și plajele din apropiere. Pe celebra Bondi Beach am văzut imaginea clasică asociată cu Australia: surferii ieșiți în miezul zilei pentru o sesiune de acrobații pe valuri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Peisajul de la Watson’s Bay, una dintre suburbiile Sydney-ului, îți taie cu adevărat răsuflarea: de pe stâncile numite The Gap poți să privești întinderea Mării Tasmaniei, unul dintre cele mai liniștitoare și sălbatice peisaje pe care le-am văzut vreodată.

 

Din păcate, locul mai este faimos și drept destinație preferată a sinucigașilor: deși Australia este o țară deosebit de „solară” și ne inspiră adesea imaginea unei vieți fericite și lipsite de griji, depresia este tot mai răspândită, mai ales în rândul tinerilor.

 

Există totuși și o poveste frumoasă legată de ”The Gap”: până în 2012 a existat un așa-numit „Înger de la The Gap”, un veteran al celui de-al doilea Război Mondial, pe nume Don Ritchie. Având o casă în apropiere, Ritchie îi vedea pe oamenii care săreau gardul către zona restricționată și traversa către ei, întrebându-i dacă nu vor să stea de vorbă la o cafea.

 

Din 1964 până în 2012, când a murit, Don Ritchie a întors din drum 164 de sinucigași. În prezent, peste tot în zonă există panouri mari cu numere de telefon ale unor hotline-uri pentru sinucigași, în încercarea de a preveni alte tragedii.

 

 

Featherdale Wildlife Park

N-am făcut niciodată fotografii cu lei, elefanți și alte animale chinuite prin diferite parcuri din lume. Mi se pare cumplit, nu aș face-o niciodată. Diferența între acel „business cu animale” la care nu vreau să contribui vreodată și fotografiile cu koala de la Rezervația Featherdale sunt esențiale și pentru mine sunt un exemplu de „Așa da”.

 

Toți banii din poze: 25 de dolari pe poză (adică eu și tatăl meu – aici în imagine – am fost împreună în acest preț) merg către fondul de îngrijire a micuților koala, australienii având o grijă aproape maniacală de acest aspect. Unul dintre motivele pentru care australienii își protejează atât de tare flora și fauna și nu ai voie să aduci în țară nici măcar o crenguță de copac din afara Australiei este tocmai acesta: animalele. Animalele lor endemice se hrănesc strict cu plantele locale. Fără ele, nu ar mai exista nici koala, Emu, cangurii, diavolul tazmanian, câinele Dingo și nici multe alte animale fascinante.

 

De aceea, le protejează chiar cu prețul unor legi care nouă ni se par absurde, dar pe care aici le-am înțeles. De exemplu, nu ai voie să ai urme de pământ pe pantofi când intri în Australia, dacă e cazul ți se iau pantofii și se curăță, fiindcă nu vor să riște să-și contamineze solul.

 

Iubirea pufoasă din imagine este unul dintre cei 5 sau 6 koala aduși pe rând la poze în decursul a 10 minute. Veneau de gâtul îngrijitorilor, ca niște copii, și niciunul nu stătea mai mult de 2-3 poze, ca să nu fie obosiți excesiv sau stresați. În plus, nu poți să îi mângâi decât pe spate, nu-i atingi cum ai tu chef, ceea ce mi se pare perfect în regulă, doar animalul nu e o jucărie.

 

Sunt și de o lene feroce – mestecă o frunză de eucalipt în jumătate de oră – iar în copaci se mișcă în slow-motion, lucru datorat și alimentației sărace în nutrienți, care le încetinește metabolismul. Și nu, nu sunt URȘI koala, cum eronat li se spune din cauza aspectului. Sunt marsupiale, precum cangurii, prezenți și ei în rezervația Featherdale.

 

 

Blue Mountains

 

O zonă superbă, cu un peisaj realmente dramatic. Denumirea de „Blue Mountains” vine de la pădurile de eucalipt care emană în permanență vapori și, în combinație cu temperaturile mai înalte, fac munții din zonă să pară de culoare albastră. Blue Mountains sunt ultimul loc în care și-ar dori să se piardă cineva vreodată: vegetația este atât de densă încât șansele de a fi găsit, cu orice fel de dispozitive de căutare aeriană, sunt egale cu zero. Cu câteva luni înainte, se și pierduse un astfel de aventurier și încă nu se știa nimic de soarta lui.

 

În imaginile de mai jos se văd stâncile „Trei surori”, dar ceea ce nu poate fi surprins în poză este incredibilul zgomot de fundal. Aici am văzut (și am auzit!) unele dintre cele mai mari și zgomotoase insecte din lume: imaginați-vă echivalentul unei „orchestre” de câteva milioane de greieri, ca să denumesc un sunet pe care-l știm cu toții, toți cântând la unison fără oprire. Mi-a plăcut la nebunie locul, dar după o jumătate de oră coloana sonoră era deja apăsătoare.

 

 

Kuranda și jungla australiană

 

Viața aborigenilor a fost adesea romanțată în filme și cărți, dar realitatea este mult mai tristă: până în 1969, ei nu au avut drept de vot în Australia și au fost considerați din punct de vedere juridic „cetățeni străini”, deși reprezentau populația nativă a locului. Nu aveau voie să intre în baruri și restaurante și erau, oficial, cetățeni de rangul doi. Tot până în 1969 copiii le erau luați la naștere și trimiși în orfelinate, considerându-se că li se face un mare bine. Despre acei copii se vorbește, în prezent, ca despre „generația pierdută”.

 

Elda, ghida noastră australiană, a recunoscut deschis că tot ceea ce s-a întâmplat a fost un apartheid, asemeni celui din Africa de Sud, dar despre care nu s-a vorbit niciodată. Azi, puținii aborigeni rămași își pazesc tradițiile și le transmit generațiilor viitoare, împărtășindu-le cu publicul larg în show-uri de dans și de istorie aborigenă. De un astfel de spectacol am avut parte lângă Cairns, în Parcul Național Cheile Barron.

 

După spectacol, turiștii se pot îmbarca pe Skyrail Rainforest: singura telecabină care trece peste o pădure tropicală, parcurgând o distanță de 7,5 kilometri, cu două “debarcări” în puncte din mijlocul pădurii, pentru a vedea cascade și a explora potecile din zonă.

 




 


 


 

Marea Barieră de Corali

 

Minunat… dar cu ceva amendamente. Dacă nu aș fi făcut turul de 10 minute cu elicopterul, călătorie care a meritat fiecare bănuț, aș fi plecat fără să simt că am văzut cu adevărat ceva. Menționez că nu fac scuba diving și nici snorkeling „profesionist”, pentru cei care sunt mai profi la acest capitol exista varianta de a te duce cu un biolog marin, înspre zona mai adâncă, pentru a vedea lucruri mai spectaculoase. Dar ca simplu turist, te trezești pe o platformă în mijlocul mării, cu un furnicar de oameni în jur. Trebuie ori să te cobori în adânc, ori să te ridici în aer. Eu am ales un pic din amândouă.

 

Experiența e cam așa: faci cam 4 ore din Cairns către Reciful Agincourt (două cu mașina, două cu un catamaran), ajungând pe acea platformă unde activitățile se „împart”: snorkeling, scuba-diving, elicopter, ieșire cu semi-submersibilul. Totul este însă contracronometru: ai circa 4-5 ore la dispoziție, ceea ce înseamnă că trebuie să ai în minte un desfășurător clar a tot ceea ce vrei să faci, încă dinainte de a ajunge acolo. Eu am ales să merg cu submersibilul și cu elicopterul și a fost superb. Dar și foarte comercial în același timp, lucru de înțeles având în vedere că vorbim de o mașinărie turistică.

 

 

 

 

 

Plaja 12 Apostles și Great Ocean Road

Oficial, locul meu preferat din Australia, din motive care se văd cu ochiul liber. ”Cei 12 apostoli” sunt stâncile de calcar din imagine, doar că nu au fost niciodată 12, ci nouă. În prezent au mai rămas opt, cea de-a noua s-a prăbușit în 2005. „Apostolii” se află de-a lungul faimosului Great Ocean Road, un drum de 243 de kilometri dedicat eroilor australieni căzuți în primul Război Mondial și construit de soldații care s-au întors acasă. Great Ocean Road este presărat și cu epave naufragiate de-a lungul secolelor, iar dacă privești de la înălțime apele învolburate ale oceanului și înălțimea stâncilor, soarta celor care au naufragiat aici de-a lungul timpului pare de-a dreptul tragică.

 

 

 

 

 

 

 

Pinguinii de pe Insula Philip

Imaginați-vă câteva sute de oameni așteptând în ploaie, la puține grade Celsius, ca să vadă câteva mogâldețe cât un muțunache de pluș ieșind din mare și legânându-se adorabil pe nisip. Pe Insula Philip se află cei mai mici pinguini din lume, care ies din apă în fiecare seară după ora 20:00 și fac un traseu pe plajă, până la culcușurile lor. Dacă e regie sau Mama Natură… încă nu mi-e clar, dar pentru o jumătate de oră m-am simțit copil.

 

Culorile penajului lor – alb cu albastru închis – au legătură cu faptul că ies numai seara și în esență cu nevoia lor de siguranță. Spatele este albastru pentru a nu fi văzuți din apă de prădătorii din aer, iar burta este albă pentru a se confunda cu apa când sunt priviți de jos în sus, de prădătorii din adâncuri. Ies din apă doar după apusul Soarelui, pentru că atunci se simt safe: sunt prea mic și fragili pentru a se lupta cu eventuali prădători, iar căderea nopții este singurul moment în care se simt în stare să traverseze plaja până la „casele” lor.

 

 

Melbourne

 

Dintre orașele australiene, Melbourne rămâne favoritul meu: e viu, colorat, eclectic, amuzant, Art Deco, foarte victorian ca arhitectură, dar și ultra-modern, cu zgârie-nori și străzi întregi cu clădiri acoperite cu grafitti. Un mix din toate, dar în dozele potrivite ca să nu fie nimic în exces.

 

Melbourne e un oraș înstărit, iar asta se vede din prima. Există și un motiv pentru asta: este orașul care a beneficiat cel mai mult de pe urma goanei după aur de la începutul secolului XIX: 9 din 10 cele mai mari pepite de aur din istorie au fost decoperite în zonă. Tocmai de aceea, a crescut rapid și organizat.

 

A fost încă din prima clipă a existenței lui un oraș conceptual, strategizat, construit ca un tot-unitar. Străzile sunt largi, există multe parcuri, copaci și clădiri elaborate (având bani, arhitecții din epocă au vrut să-și arate măiestria), iar instituțiile statului tronează în scuaruri concepute special ca să concentreze atenția – pe puncte mai înalte, cu vedere panoramică asupra restului orașului.

 

Aici am vizitat și o expoziție exclusivă de haute-couture, organizată de casa Dior și Galeria Națională Victoria. Am povestit mai multe despre ea într-un articol dedicat, dar istoria Dior cu Australia e mai veche. În primăvara lui 1948, magazinul David Jones din Sydney a organizat o paradă de modă cu 50 de manechine purtând creații Christian Dior, aceasta rămânând în istorie drept prima prezentare a unei colecții complete Dior în afara Parisului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Toate fotografiile, cu excepția celor două cu pinguini (care aparțin Phillip Island): Diana Cosmin

23 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.