Acest articol a fost inspirat de un comunicat de presă primit azi, pe email, de la un brand românesc de haine de casă  pe care recunosc că nu l-am încercat niciodată, dar care știu că e foarte iubit: Sofiaman.

 

Așadar, nu voi vorbi despre brand (în afară de a spune că mă bucură să aud de orice afacere 100% românească), ci despre ceva ce mi-a atras atenția: un studiu făcut de ei împreună cu Isense Solutions, conform căruia 65% dintre români poartă acasă hainele de stradă vechi, pătate, rupte, decolorate, adică hainele pe care nu le mai pot purta în public.

 

Dar na, acasă merge, că doar „nu te vede nimeni”.

 

Această informație m-a pocnit în moalele capului, fiindcă după 3 ani de pandemie și după o conexiune devenită aproape simbiotică cu locul în care trăim, mă așteptam la cu totul altceva.

 

Mă așteptam la o abordare nouă, mai echilibrată și mai egală cu ceea ce suntem în public.

 

Dar nu… povestea pijamalelor frumoase și a caselor aranjate a durat cât a durat pandemia și cât puteau fi fotografiate pentru Instagram.

 

Acum, că a trecut totul, ne-am întors la aceleași metehne, de parcă am trăi și ne-am comporta frumos numai pentru lume, nu și pentru noi înșine.

 

În mai 2020 scriam un articol care-mi place foarte mult în continuare și în care mă regăsesc: Idei greșite despre viață pe care aș vrea să le uităm.

Printre ele exemplificasem exact meteahna asta cu „Oricum nu mă vede nimeni…”, transmisă din generație în generație. Iată ce spuneam:

 

Eu una m-am luptat foarte mult să ies de sub această cupolă a lui „Nu mă vede nimeni…”, fiindcă societatea ne învață de mici să fim duali. Ca să nu zic fățarnici.

 

Lucrurile bune le păstrăm pentru aparițiile publice, în timp ce în casă, când e vorba doar de noi și de cei apropiați, putem depune mai puțin efort… sau deloc. Că doar suntem acasă.

Nu ne dăm cu parfum decât în public, fiindcă e păcat să stricăm parfumul doar pentru plăcerea proprie.

 

Nu ne îmbrăcăm în haine bune, curate, călcate când stăm prin casă, fiindcă acest efort e doar pentru noi și oamenii apropiați, deci nu se justifică efortul.

 

Nu ne aranjăm părul și nu ne batem capul cu cochetării când suntem acasă, fiindcă acasă putem fi oricum….

 

Nu ne obosim să aranjăm frumos masa, cu farfurii, tacâmuri sau șervete, fiindcă nu avem musafiri. Putem mânca direct din cutie, eventual cu mâna…

 

Și încă alte zeci de exemple similare.

 

Dar oare cum suntem noi, cei adevărați?

 

Suntem cei cu hainele călcate la dungă în public sau cei care, ajunși acasă, își iau pe ei cel mai urât, mototolit și pătat tricou?

 

Suntem cei care mănâncă elegant la restaurant sau cei care adorm cu tava în brațe la televizor, acasă?

 

Suntem niște eleganți care se mai relaxează uneori sau niște neglijenți care fac efortul de a se îmbrăca elegant în public?

 

Eu tind să cred că suntem cei din urmă: cei din fața televizorului, cei cu tricoul lălău și pătat, cei care lasă lucrurile aruncate în urma lor fiindcă oricum nu vine nimeni în vizită.

 

În public ne străduim să fim altfel, dar adevăratul nostru EU se vede atunci când nu suntem priviți.

 

Și, evident, problema merge cu mult dincolo de calitatea hainelor pe care le purtăm în casă sau de cât de pătate și motolite sunt.

 

Da, nu ne face cinste un tricou găurit și pătat, dar în același timp acel tricou vorbește despre mult mai mult decât despre „relaxarea” noastră.

 

Suntem ceea ce spunem când nu ne aude nimeni. Degeaba ești prinț în public, dacă înjuri ca birjarul în privat.

 

Suntem ceea ce gândim când rămânem singuri cu noi. Degeaba propovăduim principii etice, dacă în secret am face orice ca să parvenim ori ca să ne atingem scopurile.

 

Suntem ceea ce facem în privat, nu ceea ce spunem în public. Degeaba suntem promotori ai solidarității feminine sau a sprijinului în breaslă, dacă în privat bârfim tot ce mișcă în jur.

 

Suntem… gesturile, mimica, obiceiurile noastre din momentul în care intrăm pe ușa casei. Toate acelea suntem noi.

 

Nu suntem ceea ce arătăm în public, ci suntem tocmai ceea ce ascundem de public și păstrăm strict pentru intimitatea noastră.

 

Asta nu înseamnă că, de mâine, trebuie să stăm acasă în costum cu cravată sau în rochie de seară, iar micul dejun să-l luăm dintr-un serviciu de masă cu 20 de piese.

 

Înseamnă doar că ar trebui să fim mai atenți la eul nostru profund, cel pe care-l facem să tacă, îl îmbrăcăm elegant și-l scoatem pe ușă ca să fie admirat.

 

După care îl readucem acasă și, aruncând pe el cel mai mototolit tricou, îi dăm de înțeles că nu trebuie să aibă pretenții de la el însuși.

 

Asta e problema tricourilor mototolite și a micilor compromisuri pe care le facem în raport cu noi înșine când trecem de ușa casei: ne transmitem singuri mesajul că pretențiile nu sunt pentru noi, ci pentru alții.

 

Că trebuie să respectăm lumea, societatea în care trăim, dar că nu-i musai să ne respectăm pe noi înșine.

 

Poate pentru unii va părea o non-problemă, în schimb pentru alții ar putea deschide ușa către o încăpere a întrebărilor de care ne-am ținut deoparte toată viața.

 

Cine suntem, cine vrem să fim, ce vrem să vedem când ne uităm în oglindă sau înăuntrul nostru? Indiferent de cine altcineva se mai află acolo.

 

Iubirea de sine, acest concept de care vorbim atât de des, se reduce până la urmă la răspunsul pe care ni-l dăm singuri la unele dintre aceste întrebări.

 

Ne iubim suficient cât să facem lucruri mărunte și nevăzute lumii, dar care să ne aducă nouă bucurie? Ne e drag să ne privim în oglindă și să ne simțim frumoși fără niciun ”scop” public, doar ca să ne așezăm pe canapea ca să citim?

 

Sau e nevoie mereu de un spectator pentru strădania noastră, cineva care să facă să merite tot efortul?

 

Oare noi, doar noi, nevăzuți și neadmirați de nimeni, nu merităm nimic?