Despre tot ce-i fin și fain

AICI A STAT: Ana și Andrei Rubeli reînvie locuri de patrimoniu din România, în epoca Instagram

By 16 august, 2021People
read time 10 min
 
16 august, 2021

AICI A STAT: Ana și Andrei Rubeli reînvie locuri de patrimoniu din România, în epoca Instagram

Ana și Andrei Rubeli vin din lumea finanțelor și spun povești despre locuri uitate. Sunt actuari – magicieni ai riscurilor – dar au devenit povestitori de vocație, din dragoste pentru patrimoniu. Umblă prin țară pentru a prezenta locuri care ar merita o altă soartă. Doar ei doi… și o vioară.

by

Nu poți salva ceea ce nu cunoști.

 

De ce să-ți pese de o clădire care stă să cadă sau de o casă scundă și decrepită, când în ochii tăi ele sunt doar niște vechituri anacronice?

 

Dar dacă ai ști că în ele au trăit oameni care au făcut istorie?

 

Că acolo s-au scris opere pe care le-ai studiat la școală?

 

 

Că s-au luat decizii care au influențat direct prezentul tău și al oamenilor din jur?

 

Ar face asta vreo diferență?

 

Nu există garanții, dar un lucru e singur: nu poți salva și nu-ți poți dori să salvezi ceva cu care nu ai o minimă legătură emoțională.

 

De la acest adevăr puternic și simplu, doi tineri – Andrei și Ana Rubeli – și-au construit o a doua viață.

 

O viață în afara carierelor și a activităților lor de zi cu zi, asumându-și misiunea de cartografi ai urmelor lăsate de alții prin patrimoniul adesea neglijat sau rătăcit al României.

 

Ana Rubeli și soțul ei umblă prin țară și fotografiază locuri legate de oameni și de evenimente deosebite: case memoriale, biserici fortificate, castele, palate vechi și tot ce a fost cândva frumos în România.

 

Locuri care, deși trăiesc poate cea mai urâtă perioadă a istoriei lor, poartă amprenta unor personalități și a unor vremuri apuse.

 

AICIASTAT este un „muzeu virtual al patrimoniului românesc”, dar și un loc pe Instagram în care, în fiecare zi, Ana și Andrei prezintă locuri în care a stat cineva și în care s-a scris povestea unor epoci.

 

Amândoi sunt de profesie actuari, un domeniu complicat și prestigios care se referă la gestiunea riscurilor și a incertitudinii.

 

Andrei este însă și un violonist talentat, care n-a mai lăsat acest instrument din mână de la vârsta de 6 ani.

 

Vioara lui a devenit, astfel, companionul lor prin țară, adăugând încă o componentă muncii de descoperire a istoriei: micile concerte organizate pentru a învia istoria și prin muzică, nu doar prin cuvinte.

 

Pentru amândoi, profesia de actuar rămâne activitatea principală, iar Ana este chiar foarte activă în domeniu: încearcă să apropie tinerii de această carieră, promovând-o prin prezentări în universități și ca membru al board-ului Asociației României de Actuariat.

 

Deși cifrele au fost mereu universul ei, Ana își amintește cum, încă din copilărie, o fascina orice plăcuță de pe clădirile din jur, genul acela de inscripție pe care scrie „Aici a trăit X, între anii Y și Z” și pe lângă care cei mai mulți oameni trec indiferenți.

 

Pentru a oficializa această a doua fațetă a vieții ei, cea de căutător de povești din alte vremuri, în timpul concediului de maternitate Ana s-a apucat și de un masterat în Patrimoniu și Resurse Culturale, la Facultatea de Istorie în cadrul Universității București.

 

Ca dovadă că activitatea sa de „muzeograf virtual” are un impact nu doar asupra locurilor despre care scrie, ci și asupra oamenilor care intră în contact cu poveștile, Ana îmi mărturisește că una dintre marile sale victorii cu AICIASTAT este tocmai faptul că două persoane i-au scris că au decis să urmeze același masterat de patrimoniu… datorită ei.

 

Le-a deschis mintea către aceste comori uitate și i-a făcut să-și dorească să schimbe ceva la situația ingrată din prezent. Poate una dintre cele mai prețioase variante de „influencing” care există în lumea de azi.

 

Pentru un om al cifrelor și al probabilităților, Ana are o sensibilitate care mie mi-a explicat pe deplin decizia de a se investi pe sine în misiunea de cercetare și salvare a patrimoniului prin fotografie și povești.

 

Nu știu dacă are legătură cu teoria celor două emisfere, pe care mi-o încredințează în timpul interviului și pe care o găsiți mai jos, dar Ana este o îmbinare rară între o minte „brici” pentru matematică și un suflet hiper-empatic și conectat la lumea înconjurătoare.

 

Îmi povestește, pe parcursul discuției noastre, cum în multe locuri s-a așezat lângă zidurile decrepite și a plâns. Fotografia și plângea, fotografia și plângea.

 

Uneori doar plângea, pur și simplu.

 

O durea fizic „durerea” locului în care se afla, iar locurile prin care umblă Ana și Andrei sunt cel mai adesea impregnate de suferință, uitare și diferite forme de abuz.

 

Își amintește cât de tare a durut-o, de exemplu, să găsească un cal păscând în interiorul turnului din superbul castel Kornis. Mai ales că, într-o deplină ironie, acesta din urmă se numea cândva „Castelul cu inorogi”.

 

Totuși, profesia de zi cu zi o ține pe Ana ancorată în realitatea concretă, iar emoțiile trezite de locuri vechi și neiubite sunt compensate de dorința ei de a schimba ceva în mod palpabil. De a folosi abilitatea ei nativă pentru matematică și pentru gestiunea riscurilor pentru a găsi cea mai scurtă cale de la ignoranță la informație.

 

Povestea completă a Anei și a lui Andrei o găsiți mai jos, sub forma unui interviu cu ANA RUBELI despre patrimoniul românesc și despre experiențele care au determinat doi actuari să ia România la pas, încercând să-i facă pe oameni… să le pese.

 

FINE SOCIETY: Cum de ai trecut de la cifre, probabilități și modele financiare la patrimoniu?

ANA RUBELI: Ambele domenii îmi aduc satisfacții uriașe, sunt complementare și se potențează reciproc.

 

Știința actuarială care folosește teoria probabilităților și statistica matematică pentru calcule financiare îmi dezvoltă latura rațională, logică.

 

Actuariatul aduce o anumită ordine în viața mea, deoarece prin modelele actuariale pe care le folosesc trăiesc iluzia că pot previziona viitorul.

 

În plus, se axează pe latura stângă a creierului, care nevoie de constanță și disciplină.

 

Domeniul vast al patrimoniului vine și împinge la o parte această ordine, aduce în prim plan partea dreaptă și visătoare a cortexului și echilibrează situația cu romantism.

 

Ce e drept, dintotdeauna mi-a fost greu să mă împart între cele domenii: uman și real. Mi-au plăcut atât istoria, cât și matematica.

 

Mergeam la olimpiade la română, matematică, engleză, istorie și fizică.

 

Interesant este că la fizică am ajuns chiar la etapa națională, dar iată că 20 de ani mai târziu fizica a rămas o amintire plăcută (și utilă!), iar realitatea cotidiană se împarte mai degrabă între matematică și istorie.

FINE SOCIETY: De la probabilitatea riscurilor evenimentelor aleatoare până la ”Aici a stat”, care au fost pașii parcurși și cât timp ți-au luat: de la idee până la site și primele documentări?

ANA RUBELI: Patrimoniul este extrem de afectat de riscurile evenimentelor aleatoare și mi-am dat seama că pot contribui și eu la crearea unor modele care pot să îl salveze.

 

În primul rând, cred cu tărie că propagarea poveștilor despre patrimoniu contribuie la salvarea lui pe termen lung.

 

Nu poți să salvezi ceea ce nu cunoști, așa că mă ocup acum cu obstinație de popularizarea poveștilor despre patrimoniul nostru cultural, în speranța că voi aduna o comunitate care să ducă mai departe aceste lucruri.

 

Ideea #Aiciastat era latentă de mult timp.

 

 

Dintotdeauna mi-au plăcut casele marcate de o plăcuță memorială de tipul “Aici a stat poetul, scriitorul, istoricul etc.” și am căutat să descopăr povestea din spatele acelei simple plăcuțe de marmură.

 

Oare cine a construit, cine a iubit, cine a fost invitat aici, cine a suferit, cine a pierit aici?

 

Mi-am dorit foarte mult să văd ce se află în spatele zidurilor acelor case, care este atmosfera, cum cădea lumina, care obiecte de mobilier s-au păstrat și care este povestea lor.

 

Am fost surprinsă căutând în arhivele cu mii de fotografii din trecut (căci da, fotografiez mult mai mult decât pot descrie într-o viață întreagă) multiple plăcuțe memoriale.

 

Încă de la începutul anilor 2000, de la primul meu aparat pe film, am înregistrat plăcuțe memoriale. Și de la aceste plăcuțe memoriale am dat și eu numele pasiunii mele transformată în proiect cultural: “Aici a stat”.

 

Cum s-a întâmplat mai exact? Ei bine, în 2018 eram undeva prin Vrancea, în zona plină de conace, vii, crame, legende despre tuneluri subterane care leagă cramele între ele, și câte și mai câte.

 

Citisem într-o monografie a comunei Cotești despre conacul lui Duiliu Zamfirescu care se află undeva printre vii, dincolo de un deal. Am pornit imediat în căutarea lui.

 

A durat câteva ore, ne-am împotmolit de câteva ori discutând cu sătenii, am dat peste alt conac superb, al boierului Mătăsaru (care fusese „un om bun”, din ce spuneau vecinii). Mi-a plăcut atât de mult ce am văzut, modul aleatoriu în care am dat peste el, așa că am vrut să fixez în timp și spațiu acest loc providențial.

 

Așa că acesta a devenit prima mea postare pe Instagram prin @Aiciastat. Iar conacul lui Zamfirescu, găsit în cele din urmă după diverse peripeții, i-a urmat.

 

Și doi ani și jumătate mai târziu, din conac în conac, din monument în monument, din sit arheologic în ansamblu comemorativ, am reușit să scriu o poveste aleatorie despre patrimoniul nostru cultural.

FINE SOCIETY: Câte ore aloci, în viața cotidiană, pentru „Aici a stat”? Este un proiect consumator de timp: căutare, documentare, fotografiere…

ANA RUBELI: În medie aloc aproximativ 3-4 ore pe zi pentru cercetare, editare și pentru a scrie poveștile pe care le public, fără să pun la socoteală fotografierea efectivă.

 

 

Fotografierea și inventarierea clădirilor de patrimoniu are loc tot timpul: poate sunt pe stradă și văd o clădire care mă atrage, sau poate stau de vorbă cu o persoană cu o poveste senzațională despre obiceiuri străvechi sau poate descopăr un obiect într-un muzeu necunoscut.

 

Dar sunt perioade și perioade.

 

Am momente în care simt nevoia sa dedic o zi întreagă dacă descopăr un subiect care mă pasionează sau momente în care un subiect devine atât de apăsător încât am nevoie să îl ignor pentru a nu mă consuma prea tare.

 

Da, știu că poate părea ciudat sau exagerat, însă pe mine distrugerea patrimoniului mă consumă teribil.

 

Am avut câteva episoade în care nu mă puteam dezlipi de lângă o clădire, o fostă școală, un fost spital, un castel în ruină.

 

Pur și simplu fotografiam și plângeam. Sau uneori nici măcar nu mai puteam fotografia, doar încremeneam acolo.

 

Și încercam să îmi explic de ce suntem atât de nepăsători încât să aducem un monument în starea aceea, de la glorie la pseudo-inexistență în câteva decade.

 

Îmi amintesc și acum cât de tare m-a durut să găsesc un cal păscând în interiorul turnului din castelul Kornis (numit cândva Castelul cu inorogi, ha, ce ironie).

 

Frumusețea acestui tablou nu era depășită de lugrubul situației. Și acest consum nu poate fi măsurat în timp, în ore, ci în încărcătură sufletească.

FINE SOCIETY: Așa ai ajuns la masteratul despre patrimoniu?

ANA RUBELI: Acum sunt în concediu de maternitate, ceea ce mi-a oferit timp pentru a mă dedica proiectului „Aici a stat” și pentru a face acest nou master.

 

Mărturisesc că mereu mi-a plăcut să învăț (prietenii mei spun că sunt eterna studentă!).

 

Consider că procesul de învățare este gimnastică pentru minte, și că pentru a fi „în formă” trebuie din când în când să ne mai antrenăm. Și da, chiar în domenii diferite.

 

 

De aceea am ales masterul de Patrimoniu și Resurse Culturale la Facultatea de Istorie în cadrul Universității București.

 

Mi-am dorit să pot teoretiza în mod profesionist lucrurile pe care le simțeam mai mult cu sufletul. Și, încet-încet, simt că am reușit.

 

Masterul acesta este pentru mine ca o poveste, ca o carte pe care te bucuri să o descoperi filă cu filă.

 

Noutățile absolute au fost în termeni de legislație și de management al proiectelor culturale: am învățat cum să scriu documentația pentru un proiect de finanțare, am învățat complexitățile din spatele managementului unei instituții culturale.

 

Am învățat despre procesul de inventariere a clădirilor monument istoric, am învățat cum clasăm monumentele istorice, ansamblurile sau siturile arheologice.

 

În plus, mi-am dorit dintotdeauna să fiu studentă în clădirea fascinantă a Universității București așa că acum mi-am pus în aplicare dorința. Am vrut să mă apropii de oamenii pasionați de patrimoniu, să învăț alături de ei ce putem face concret pentru a-l salva, dincolo de poveștile frumoase cu Belle Epoque, baluri și prințese.

 

Am avut o călătorie de practică în sudul țării (Teleorman, Oltenia, Horezu, Băile Govora), unde am văzut efectiv ce înseamnă procesul de restaurare a unor bunuri muzeale, cum se evaluează un sit arheologic, cum se restaurează o clădire monument istoric (conacul Neamțu din Olari, în proces de restaurare de Fundația ProPatrimonio), cum arată o biserică restaurată ani de-a rândul candidată la premiul Europa Nostra (Biserica de lemn Urși de ProPatrimonio), cum se desfășoară procesul de punere în siguranță (biserica din Velești de către Ambulanța pentru Monumente Oltenia Vest).

 

Avem mare nevoie de specialiști în domeniu patrimoniului, care să își urmeze vocația și să își clădească o meserie în mod sustenabil în această arie.

 

Așa că m-am bucurat foarte mult de asemenea să aflu că două persoane au aplicat anul acesta la master datorită mie și datorită proiectului „Aici a stat”.

FINE SOCIETY: Cum coabitează actuariatul și patrimoniul, cele două laturi profesionale ale vieții tale?

ANA RUBELI: Le fac pe amândouă, actuariatul și zona financiară reprezintă meseria mea, iar istoria și patrimoniul reprezintă pasiunea mea.

 

Pentru a mă certifica în domeniul actuariatului am dedicat mulți ani și multă energie: am studiat un master în Olanda, apoi am dat foarte multe examene pentru a avea o certificare internațională și am sprijinit și programul local de master să se acrediteze.

 

Când m-am întors în România mi-am dorit foarte mult ca meseria de actuar să crească la întregul său potențial și să fie cunoscută de tinerii pasionați de cifre și matematică.

 

Pe lângă jobul meu de manager în actuariat, unde am format și crescut o echipă tânără și entuziastă de 80 de actuari, am fost în boardul Asociației Române de Actuariat pe partea de educație, am ținut prezentări în universități pentru a populariza meseria de actuar, am colaborat cu asociații de studenți și cu profesori.

 

Odată ce am intrat în profunzime în ambele domenii, mi-ar fi tare greu să renunț la una dintre ele.

 

Vor fi cu siguranță perioade în care voi apăsa pedala de accelerație diferit între cele două arii, dar voi încerca să mențin un echilibru.

FINE SOCIETY: Crezi că patrimoniul românesc poate fi salvat sau mai degrabă imortalizat pentru a rămâne undeva într-o arhivă a nostalgiilor și a regretelor noastre? Întreb asta fiindcă foarte multe dintre bijuteriile prezentate de voi sunt în stadii avansate de degradare și adesea auzim despre prăbușiri „subite” sau despre demolări în secret.

ANA RUBELI: Ce întrebare frumoasă! Sper din tot sufletul ca nu tot patrimoniul nostru să ajungă în arhivele nostalgiei noastre, ci să capete un suflu nou, cu ajutorul unor specialiști dedicați și prin contribuția unei societăți civile din ce în ce mai implicate.

 

Trăiesc uneori sentimentul că suntem pe panta descendentă a civilizației noastre, că încă nu am atins punctul minim, punctul terminus.

 

Abia după acela poate o vom lua în sus, vom evolua atât din punct de vedere cultural cât și uman.

 

Am urmărit o mini-serie, Podcastul Fall of Civilizations al lui Paul Cooper, pe care îl recomand din toată inima. și care prezintă motivele de decădere a marilor civilizații ale lumii.

 

Paul a pornit această călătorie de cercetare, care nu are neapărat răspunsuri certe, fascinat de ce gândeau membrii acelor civilizații în prag de extincție, cum trăiau ei printre ruinele unei lumi pe punctul de a apune? Și întrebările acestea ale lui m-au cutremurat.

 

Oare acei oameni, acele persoane, cu gânduri, cu iubiri, cu simțiri și trăiri, simțeau că ei sunt printre ultimii? Simțeau că lumea lor se termină? Cum era pentru ei să trăiască printre niște pietre acoperite de mușchi, printre acele ruine ale unor monumente cândva splendide?

 

Oare și noi suntem ca ei și ne așteaptă o cădere absolută? Nu știu…

 

În orice caz, societatea este destul de polarizată: cei care fac lucruri și speră să mai salveze câte ceva, și cei care sunt pesimiști în ceea ce privește viitorul patrimoniului și preferă certitudinea oferită de o construcție nouă.

 

Sunt cazuri și cazuri, și, desi am întâlnit nespus de mulți specialiști în domeniul patrimoniului extrem de pesimiști, eu rămân esențialmente o optimistă.

 

Posibil să fie o doză de naivitate, de speranță nerealistă, dar stă în firea mea să închei o poveste cu zâmbetul pe buze.

FINE SOCIETY: Soțul tău vine din zona muzicii: cum se îmbină activitatea lui cu acest proiect, mai ales că în prezentarea voastră tu spui, foarte frumos, că el este mereu prezent „cu vioara”?

ANA RUBELI: Și soțul meu are profesia de actuar, dar are și pasiunea muzicii: este violonist din pasiune, cântă fără întrerupere la vioară de la vârsta de 6 ani, când a început școala de muzică.

 

 

Vioara la care cântă are o vechime de peste 200 de ani, a văzut mai multe epoci istorice și se potrivește perfect alături de monumentele istorice pe care le vizităm, creând puntea de legătură între trecut și prezent.

 

Acum Andrei este parte din Orchestra Inginerilor „Petru Ghenghea” (deși nu este inginer), care are spectacole regulat la Ateneu, la Biserica Reformată și în diverse locuri prin țară și străinătate (desigur, când nu este pandemie).

 

A fost minunat ca primul proiect „muzical” al „Aici a stat” să fie organizarea unui recital al subasansamblului orchestrei chiar la biserica fortificată din Hoghilag cu ocazia Sărbătorii Tuberozelor, un loc și un festival pe care le iubim tare mult.

 

Mi se pare că patrimoniul construit este potențat prin muzică, mi-am dorit foarte mult să putem reda viață prin muzică unor monumente istorice.

 

Așa că acesta a fost începutul unor proiecte deosebite prin care Andrei a ținut recitaluri la vioară în diverse locuri din țară și din București.

 

Sper să reușim să continuăm acest demers la un moment dat.

 

Amândoi iubim patrimoniul, clădirile cu poveste și muzica și credem că dacă unim cele două forțe, cea a muzicii și cea a istoriei, vom reuși să oferim o voce monumentelor istorice.

FINE SOCIETY: Care au fost cele mai frumoase surprize pe care ți le-a rezervat „Aici a stat”: locuri de care te-ai îndrăgostit și care te-au marcat mai mult decât altele?

ANA RUBELI: Câteva dintre poveștile și locuri speciale pe care le-am descoperit sunt legate de diverse surprize ad-hoc.

 

Spre exemplu, barcagiul care a acceptat să ne ducă pe Ostrovul Păcuiul lui Soare în Dobrogea pe urmele unei cetăți semi-scufundate care se spune că ar fi Cetatea Vicina a fost o întâlnire providențială.

 

Fără el nu am fi putut descoperi ruinele cetății acoperite de vegetație sau locul de unde plecaseră ultimii arheologi care lucraseră pe sit.

 

 

Am trăit emoția discuției cu frații gemeni Haszmann care întrețin moștenirea lăsată de tatăl său: muzeul etnografic în aer liber Haszmann Pal, din Covasna.

 

Am avut o întâlnire surprinzătoare cu nepoata lui Nicolae Iorga pe Lascăr Catargiu în timp ce fotografiam o casă de pe bulevard.

 

M-a întrebat dacă vreau să cumpăr casa respectivă, am râs, iar apoi m-a surprins deoarece cunoștea istoria casei la perfecție.

 

Apoi ne-a invitat acasă la ea să ne arate colecția impresionantă de fotografii, a fost extrem de emoționant.

 

Să nu mai spun de emoția descoperirii unor partituri originale și surpriza de a fi invitați în Casa Ghizdăvescu din Craiova. Sau cea a descoperirii unor planuri originale ale casei nepoatei lui Sextil Pușcariu, precum și interviul pe care i l-am luat.

 

Sau povestea casei doctorului Alexandru Dersca cu stucaturi à la Versailles și cu niște opere de artă impresionante.

 

Oameni minunați, locuri frumoase, mii de povești de spus.

FINE SOCIETY: Dar cele mai mari bucurii și satisfacții pe care i le „datorezi” lui AICIASTAT?

ANA RUBELI: Bucuria cea mai mare este că am reușit să strâng o comunitate de oameni iubitori de patrimoniu.

 

Mă umplu de încântare fiecare mail, mesaj sau comentariu pe care îl primesc legat de clădiri istorice, de obiceiuri de tot soiul.

 

 

Sunt în discuții apropiate și foarte calde cu persoane tinere minunate care au creat pagini de promovare și salvare a patrimoniului din Constanța, Islaz, Târgoviște, Oravița, Băile Govora, Oltenia și nu numai.

 

Și datorită #Aiciastat am cunoscut oameni extraordinari, am avut acces în niște clădiri remarcabile și am auzit povești incredibile.

 

De exemplu, după publicarea unui articol pe Instagram despre imobilul interbelic în care a locuit doctorul Stelian Ivașcu, mi-a scris fiica sa și mi-a trimis mult mai multe detalii despre viața sa decât aș fi putut găsi vreodată din alte surse, plus câteva fotografii superbe din apartamentul său.

 

Am scris un articol pe blog care să onoreze amintirea acestei personalități.

 

În altă zi am primit o invitație supriză de la nepoata doctorului Alexandru Dersca să vizitez casa sa, o bijuterie arhitecturală nedescoperită încă.

 

Am ascultat povestea familiei într-un decor elegant, am avut șansa să răsfoiesc cărțile din bibliotecă, a fost magic.

 

S-a întâmplat de câteva ori să fotografiez exteriorul unei clădiri, să iasă cineva, să mă întrebe de ce fotografiez, să le povestesc despre #Aiciastat, cu surprindere să îmi spună “Daaaa, vă urmăresc cu drag pe Insta!” și să mă invite înăuntru!

 

Povești apar la fiecare pas și abia aștept următoarea aventură!

Pe Ana și Andrei Rubeli îi găsiți pe INSTAGRAM, pe FACEBOOK și pe site-ul AICIASTAT.

Fotografii: AICIASTAT