Despre tot ce-i fin și fain

Codul secret al ușilor și al ferestrelor vechi: cum traducem povestea fiecăreia?

By 5 martie, 2016Nostalgies
read time 1 min
 
5 martie, 2016

Codul secret al ușilor și al ferestrelor vechi: cum traducem povestea fiecăreia?

Un arhitect finlandez spunea cândva că o clanță este „strângerea de mână” pe care ne-o oferă o clădire, iar cuvintele lui îmi revin în minte de câte ori fotografiez porți, uși și ferestre dintre cele mai atipice. Ce este atât de fascinant la lemnul și feroneria caselor vechi și de ce ni se întipăresc în minte?

by

La afirmația finlandezului aș aduce însă o adăugire personală: dacă o clanță este strângerea de mână, fațada unei case este, de fapt, chipul ei, identitatea care o face de neuitat. Când ne aducem aminte o casă zărită într-o călătorie și începem să o descriem, începem mereu cu elemente precum culoarea obloanelor, masivitatea ușilor, forma parasolarelor, nuanța perdelelor. Acolo ni se duce prima dată privirea și acolo este și ADN-ul fiecărei clădiri în parte.

FullSizeRender_1

 

Deloc întâmplător, conform principiilor Feng Shui, respectate cu strictețe în cultura asiatică, ușa reprezintă „gura” unei clădiri. Dacă în legende și basme tocmai portița cea mai dărăpănată făcea mereu legătura cu tărâmul bogățiilor absolute, în Feng Shui nimic nu poate compensa energiile negative pe care le atrage o intrare neîngrijită, abandonată sau uitată în decreptitudine.

 

Una dintre cele mai spectaculoase celebrări ale ușii ca element de artă are loc în Coreea de Sud, unde – în luna septembrie a fiecărui an – familiile din provincia Wonju (la sud-est de Seul) se adună pentru a confecționa împreună uși tradițional sud-coreene – „Hanji” – căptușite cu hârtie din coajă de dud. Prin semnificațiile sale pentru armonia căminului, confecționarea de uși „Hanji” alături de cei dragi reprezintă modul ideal de a întări legăturile sufletești dintre membrii unei familii.

FullSizeRender_1

 

Preferatele mele rămân porțile și ferestrele satelor franțuzești din Provence, cu nuanțele lor pastelate, care aproape că răspândesc lumină în bătaia soarelui. Deși le considerăm boeme și încărcate de poezie franțuzească, reglementarea lor este nespus de strictă și se face pe buchia legii: fiecare locuitor al unei regiuni trebuie să respecte codul de culoare al acelei zone în momentul în care își vopsește sau renovează casa. Unitatea de stil a locuințelor pe care le admirăm atât de tare nu este, așadar, produsul inspirației colective, ci al unor legi aspre și riguroase. Ceea ce ne lipsește cu desăvârșire și ne-ar folosi cu prisosință și nouă, românilor.

FullSizeRender

 

Într-un alt capăt de lume, în Tunisia, ușile tunisiene au o caracteristică unică în lume: trei mânere. Fiecăruia îi este asociat un clopoțel diferit, cu o semnificație cândva extrem de practică. În funcție de sunetul clopoțelului, proprietarii știau în vremurile străvechi exact cine îi caută. Mânerul din partea dreaptă era folosit de însuși stăpânul casei, cel din stânga sus de către oaspeți, în timp ce micul mâner situat în dreapta jos era destinat copiilor și soției. Deși tradiția plasării lor pe ușă se păstrează până în prezent, funcțiile au fost preluate totuși de mai puțin poeticele sonerii și interfoane.

De cele mai multe ori, poezia ușilor și a feroneriei este asociată cu trecutul, fiindcă arta de a înfrumuseța și decora locurile de trecere ale caselor noastre a decăzut de-a lungul vremurilor.

 

O plimbare prin interioarele muzeului de design Victoria & Albert din Londra, unde sunt expuse la rang de cinste chei cu dantelărie elaborată, butoane de clanță atent sculptate sau mânere de bătut în ușă (din secolele XVII-XIX) demonstrează divorțul progresiv dintre ușă și orice concept cât de cât vecin cu arta.

 

Nostalgia trecutului persistă însă, având în vedere că branduri de bijuterii rafinate și exclusiviste precum Tiffany & co. au lansat în ultimii ani colecții inspirate fie de cheile eleborate de pe vremuri (transformate în pandantive cu diamante și alte pietre scumpe), fie chiar o serie de brățări care reproduc dantelăria elaborată a porților din fier forjat de la grădinile englezești din secolele trecute.

Această „decădere” are însă și o explicație istorică. La fel ca PC-urile, ale căror piese au devenit tot mai mici și mai ascunse de-a lungul anilor, și zăvoarele, cheile și toate elementele de feronerie și-au redus valența artistică la una pur funcțională.

 

Dacă în perioada Renașterii mânerele erau însoțite de zăvoare așezate la vedere și decorate cu grijă, până în secolul XIX mecanismul a fost înghițit în interiorul lemnului, lăsând în afară simpla clanță din metal îndoit. Un metal care a sfârșit transformând cel mai simbolic gest din arhitectură – „strângerea de mână” a unei clădiri – într-un banal gest mecanic.

1

 
IMG_0525

 
IMG_0778

 

Foto: Diana-Florina Cosmin

4 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.