Despre tot ce-i fin și fain

Despre cultura aglomerației și a îmbulzelii

By 22 aprilie, 2020Learning
read time 5 min
 
22 aprilie, 2020

Despre cultura aglomerației și a îmbulzelii

Dacă îmi doresc să rămânem cu ceva BUN după această pandemie, acel lucru este distanțarea socială. Sau mai bine zis respectul pentru spațiul minim de care are nevoie omul de lângă noi.

by

Am fost un copil al anilor ’80.

 

Aveam șase ani la Revoluție, ceea ce înseamnă că am prins perioada glorioasă a cozilor la orice, cozi întinse pe kilometri și pe ore.

 

Ziua stăteam acasă cu mamaie, care nu voia să mă lase singură, așa că mă lua după ea la piață, la alimentară și la cozi. La fel și bunica din partea tatălui, la care mai mergeam din când în când în vizită.

 

Mă scotea la plimbare, iar dacă treceam pe lângă alimentară și „băgaseră” ceva, trebuia să ne oprim.

 

Pe vremea aceea nu-ți permiteai luxul de a reveni „peste o oră”. Când găseai, atunci te așezai la coadă și cu cât mai prețioasă „prada”, cu atât mai mare șiragul de oameni așezați la rând.

 

La o asemenea coadă mi s-a făcut rău, când aveam cinci ani.

 

Eram cu bunica din partea tatălui și era atât de multă lume, se înghesuiau atât de tare rândurile, se împingea mulțimea cu atâta patimă încât erau să mă strivească. Îmi amintesc și acum spaima și faptul că am început să plâng. Eu, care nu plângeam aproape niciodată.

 

Bunica s-a speriat și m-a dus acasă, iar din acel moment nu m-a mai luat cu ea la piață niciodată.

 

Tot de atunci însă, urăsc cu patimă cozile și înghesuiala și nu înțeleg cum taman un popor care a stat atât de mult la cozi poate iubi înghesuitul și băgatul în sufletul omului (străin) de lângă.

 

Există popoare care nu au alternativă, fiindcă sunt milioane de oameni pe un teritoriu infim, așa cum se întâmplă în Japonia, China sau multe alte locuri din Asia. Noi, românii, nu suntem însă în această postură.

 

E o mare diferență între a ne înghesui în metrou fiindcă e oră de vârf și e plin și a ne înghesui de bunăvoie, intrând în sufletul unui om de la o coadă, ca să câștigăm cinci centimetri. E diferența dintre necesitate și simplă meteahnă.

 

Nu am agorafobie, nu intru în panică, nu am o reacție fizică la aglomerație. Deci nu e o chestiune de aversiune psihică. Pot să stau în aglomerație cu orele, fără nicio problemă. Doar că nu vreau.

 

Chiar NU MAI vreau. Mi se pare o chestiune de minim confort, pe care nu mai sunt dispusă să-l cedez.

 

În ultimii ani, am început să evit tot mai tare locurile hiper-aglomerate, localurile unde abia aveam loc să-mi întind coatele la masă și restaurantele trendy unde auzeam și respirația celor de la masa de alături. Nu îmi dau nicio stare de bine și cred că un minimum de spațiu e o chestiune de igienă a spiritului și a corpului.

 

După această pandemie care ne-a silit la distanțare socială, sper doar să rămânem cu un pic mai mult respect față de spațiul vital al omului de lângă noi. Dacă pe noi nu ne deranjează îmbulzeala, poate pe el da.

 

Eu una abia aștept să revăd oameni, să vorbesc „live”, să simt energia unui loc, dar în același timp sper să ne dezvățăm, măcar un pic, de cultul acesta al înghesuielii.

 

Ce mi-aș dori eu, la modul ipotetic:

 

* să se respecte limita numărului de persoane pe o anumită suprafață, fie că e vorba despre restaurante, cafenele, baruri, muzee, orice spațiu închis.

 

Știu că maximizarea spațiului e o chestiune de maximizare a profitului, dar eu una aș prefera să fiu condiționată de un interval orar (să am masa pentru o oră/40 de minute sau cât consideră proprietarii locului) sau de o consumație minimă decât să stau înghesuită ca într-o cutie de conserve. Regula cu durata de timp se aplică peste tot în lume și mi se pare foarte decentă.

 

* să dispară moda meselor lipite una de alta la mai puțin de 10 centimetri și a localurilor „hip” în care nu ai loc nici să te ridici să mergi la toaletă.

 

Repet, înțeleg că vrem profit mare pe metru pătrat, dar există totuși o limită minimă de confort. Eu una obișnuiesc să scriu în cafenele pline de oameni și nu mă deranjează rumoarea de ansamblu (ba chiar din contră), însă am văzut spațiul dedicat unei mese cum se micșorează progresiv, de la an la an, până când abia aveai loc să te strecori ca să te așezi pe propriul scaun. Și nu cred că asta e în regulă.

 

* să nu ne mai înghesuim unii într-alții la supermarket, de parcă faptul că stăm în urechea vecinului ar face să ne vină mai repede rândul la casă.

 

* să nu ne mai îmbulzim la îmbarcarea în avion și să-i suflăm vecinului în ceafă.

 

Pot să înțeleg că unii vor să prindă loc de bagaje, dar putem învăța să stăm la o coadă răsfirată civilizat, nu împingându-ne trollerul în dorsalul celui din fața noastră.

 

* să nu ne băgăm în sufletul omului când vorbim cu el.

 

Știți genul acela de om care vine la doi milimetri de tine când vorbește cu tine? Și mai și pune mâna pe tine eventual, în timp ce îți explică ceva, deși nu te cunoaște defel? E o chestiune eminamente „latină”, nu am întâlnit-o la alte popoare și poate vom fi un pic mai reticenți de acum înainte.

 

Și, cu voia dumneavoastră, aș vrea să renunțăm la pupicurile de complezență, țoc-țoc.

 

Eu mă îmbrățișez cu drag cu prietenii mei apropiați, chiar mi-e foarte drag să strâng în brațe oamenii la care țin, dar cultura asta de „pupat în aer”  la prima vedere este strict o convenție socială, fără niciun substrat real.

 

Am ales special poza din deschidere, fiindcă dincolo de amuzamentul inevitabil pe care aceste imagini îl atrag în rândul publicului, cei de la Louis Vuitton și alte branduri mari chiar respectă regula „oamenilor pe metru pătrat”. Dacă se depășește la un moment dat un anumit număr de persoane în magazin, el se închide și restul oamenilor rămân afară și stau la coadă. Frumos, aliniați.

 

Dincolo de măsurile pe care le vor lua sau nu localurile publice, fiecare dintre noi poate alege să țină mai mult la spațiul personal după această pandemie. Să își respecte mai mult confortul și să prefere starea proprie de bine în fața îmbulzelilor fără rost.

 

Spre deosebire de vremea cozilor optzeciste, despre care vorbeam la începutul articolului, acum chiar putem reveni peste o oră. Sau mâine. Sau putem alege alt local, alt supermarket, altă cafenea.

 

Avem luxul alegerii și ar trebui poate să prețuim mai mult și „luxul” confortului personal minim. Adică să nu ne mai mulțumim cu orice fel de condiții, pe banii noștri. Am putea constata că ne simțim mult mai bine.

 

Iar dacă totuși ne plac aglomerația, agitația și înghesuiala – că e foarte posibil să nu fim toți la fel – atunci măcar să pornim de la prezumția că NU toată lumea e așa ca noi. Chiar dacă nouă ne este complet indiferent spațiul personal, să încercăm să respectăm spațiul altora, ca un mod de curtoazie și protecție în același timp.

Foto: Unsplash

2 Comments

  • Bianca spune:

    Frumos articolul.Am ras foarte bine cand am vazut si poza.E o imagine care m-a marcat la prima vizita in Paris.Eram pe cealalta parte a drumului cand am vazut coada la Louis Vuitton si nu pricepeam ce se intampla…mi-a explicat cineva pe urma ca asa e de obicei.Dar era singurul magazin la care am vazut asa ceva…

  • Maria spune:

    Mi-a placut enorm ce ai scris! Sunt de acord cu tot si sper sa il citeasca cat mai multe persoane!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.