De ani de zile, de când tot povestesc despre cărți aici și pe Instagram, cel puțin două-trei persoane îmi scriu săptămânal să fac „o listă de cărți recomandate”.

Oricât de flatantă ar fi rugămintea și oricât de mult m-ar bucura încrederea oamenilor în gusturile mele, am evitat mereu, fiindcă e foarte greu să aleg din miile de cărți citite într-o viață. Da, miile, și nu o spun ca să mă laud, ci fiindcă cititul este „viciul” meu, de când mă știu.

De la citit noaptea sub plapumă și în pauze la școală (pentru că TREBUIA să aflu ce se întâmplă la final) și până la târât prin aeroporturi câte cinci kilograme de cărți pentru zboruri lungi, viața mea a fost mereu legată de cărți. Tocmai de asta, nu cred că poți „învăța” să-ți placă cititul. E un dat: ori îți place, ori nu.

Faptul că am iubit mereu cărțile m-a ajutat să ajung să citesc foarte repede, fără vreo tehnică specială, doar prin mult exercițiu. În prezent, pot citi o carte de 500 de pagini în maximum 3 ore, dacă îmi pun mintea. Dar citit-citit, nu răsfoit. Citit cu atenție, cu paragrafe extrase, cu sublinieri și cu nuanțe.

Mi-am făcut la un moment dat un test pe Goodreads – test practic, cu paragrafe de citit și de analizat – și rezultatul a fost că „You read faster than 85% of people who took the test”. Așadar, voiam să pun într-un context această listă: e o listă subiectivă, de cititor „veteran”.

E o listă scurtă și subiectivă de cărți care îmi sunt dragi. Dacă aș face o listă completă de preferințe, ar trebui să lucrez la ea vreo lună și să conțină cel puțin 200 de titluri. Am exclus total cărțile din seria clasicilor (Dostoievski, Tolstoi, Dickens și alte pasiuni ale adolescenței mele) și m-am axat mai mult pe literatură contemporană. Pe cărți „actuale”.

Cred că e mai util să recomand ceva contemporan decât să reiterez cât de important e să citești ”Mizerabilii” lui Hugo sau „Madame Bovary”. În plus, această listă nu e o „lecție”, ci o recomandare.

Ce citesc eu de obicei?

Citesc de toate. De la beletristică și memorii (iubesc biografiile și autobiografiile) până la Stephen King și la romanele „dark” ale islandezei Yrsa Sigurðardóttir.

De la istorie, multă istorie, până la cărțile unor medici pe teme științifice și la volumele coach-ului Martha Beck. Am citit și tone de literatură de dezvoltare personală, ca să-mi pot face o idee clară despre domeniu, dar acolo sunt doar 4-5 cărți (cu indulgență) care mi s-au părut demne de luat în seamă.

Pentru memorii pregătesc un articol separat, fiindcă ele sunt un „animal” distinct față de alte lecturi – iar cărțile din sfera thriller/horror  le-am exclus, ca și pe cele de istorie, care sunt pentru pasionați.

În lista din acest articol se regăsesc acele povești pe care le iubesc și care, cred eu, ar fi pe gustul multora dintre voi.

Nina Berberova – „Cartea fericirii”

Deși a fost prima mea carte de Nina Berberova cumparată vreodata, a fost ultima citită, după „Acompaniatoarea” și ”Trestia revoltată”, ale aceleiași autoare.

Nina Berberova, autoare franceză de origine rusă, este una dintre favoritele mele și și-a consolidat acest statut odată cu „Cartea fericirii”.

Toate cărțile ei sunt deosebite, dar „Cartea fericirii” mi-a rămas în suflet pentru că e o carte despre momentul potrivit și despre viața care te ia pe sus și te duce cum vrea ea, nu cum vrei tu.

E scrisă într-o combinație de spirit franțuzesc și tristețe profundă tipică rușilor și are o simplitate nestudiată, firească. Personajul principal, Vera, caută neîncetat ceva. Teoretic e dragostea, o dragoste incertă, dar drumul Verei trece prin prietenie, compasiune, compromis și confuzie. E o carte care nu se poate povesti, fiindcă nu are un „fir roșu” clar, nu poți spune „E despre ASTA”. E despre ceea ce o face fiecare cititor să fie.

Citatele de mai jos le-am notat după prima citire – obișnuiesc să fac asta – și vi le ofer aici ca un aperitiv înaintea lecturii:

 

*** ”Vera a luat un creion de pe tocul ferestrei, s-a cocoțat pe un scaun de langă ușă și a început să scrie pe tapetul cenușiu și încrețit de sub tavan : „În această cameră, Sam și Vera au fost prieteni. 1912-1918. Copilăria petersburgheza. Rămas-bun tuturor!”
-Ne-am împăcat bine aici, a spus Sam, privind-o. Îți aduci aminte cât ne-a fost de bine?
-Da, Sam.
-Poate n-o să ne mai fie niciodată atât de bine?
-Cum poți să vorbești așa! Imposibil.
-Totuși, închipuie-ți. Închipuie-ți că nu va mai fi atât de minunat de bine niciodată în viață.
-Nu va mai fi la fel, va fi altceva.
-Și, dacă n-o să ne mai revedem niciodată, ce-o să se întâmple?
-Taci, Sam, e imposibil.
-Totul e posibil, dragă mea Vera. Trebuie să înțelegi că am trăit împreună ceva fără seamăn.
Vera simțea că o să izbucnească în plâns. Sam și-a lipit obrazul de al ei.
-Înțelege că totul s-a terminat. Înțelege că nu se va mai repeta niciodată. Înțelege, micuță Vera, că începe viața.”

*** „S-a trezit în ea o nevoie atât de reflexă și de oarbă de bunătate, că toate celelalte sentimente, pe care le încerca atât de intens, abia schițate, au dispărut de îndată. Ea a înțeles că ceea ce o stăpânise în ultimele luni, și poate în ultimii ani, era nevoia arzătoare de a fi bună cu cineva. Își dădea seama că doar bunătatea putea s-o salveze de pasiuni și de însingurarea ei de orfană, s-o facă din nou fericită ca în copilărie, bunătatea era pentru ea singura iubire. Tot restul era doar trădare și singurătate…”

*** ”Anii trec și ne spunem: cutare lucru putea să fie și n-a fost (și, spunându-și că pentru sine: Doamne, multumescu-ți!). Și începi să consideri o desfătare simplul fapt că ceva anume n-a avut loc. Dar, cât ești tânăr, poți să înțelegi asta? E vârsta la care îi smulgi vieții fiecare bucățică. Și ce plăcere să fie aceea de a te bucura că ceva n-a fost, că ai pierdut ceva? E vremea când dai năvală… pentru harul unei singure clipe, din curiozitate, din pasiune ești gata să transformi în destin întâlnirea cea mai neînsemnată…”

*** -Ințelegi oare de ce se spune că fericirea e ca aerul, că nu o simți? – a intrebat Karelov, luând-o de braț.
– Nu, cred că nu.
– Nici eu. Cred că, dacă s-ar întâmpla să fiu fericit, aș simți asta în fiecare clipă, aș vrea să simt. N-aș accepta niciodata să mă obișnuiesc cu fericirea…”

Patrick Suskind – ”Parfumul”

Am citit-o în liceu și a rămas una dintre cărțile mele preferate.

 

Filmul cu același nume, făcut vreo zece ani mai târziu, nu m-a încântat deloc, recunosc. L-am văzut în avion, într-un zbor lung, și țin minte cum entuziasmul meu s-a topit într-o dezamăgire.

Nu e un film prost, chiar deloc, dar subtilitățile prozei lui Suskind sunt greu de transpus într-o peliculă. Vă recomand să-l vedeți după ce citiți cartea, nu înainte.

”Parfumul” este povestea lui Jean-Baptiste Grenouille, un tânăr care se naște în Franța secolului XVIII, cu o abilitate supranaturală de a recunoaște mirosurile din jur, dar fără un miros al lui, propriu. Din acest motiv, oamenii îl ocolesc și îl resping instinctiv.

Cum ar fi să nu miroși a nimic, pielea ta să nu aibă niciun miros, nici părul tău, să fii absolut… neutru?

Astfel, Jean-Baptiste devine obsedat de realizarea parfumului perfect, a parfumului absolut care să-i facă pe oameni să-l iubească și să se simtă atrași irezistibil de el, chiar dacă asta înseamnă să comită o crimă… sau mai multe.

Și de la Suskind am căutat restul operei – așa fac atunci când îmi place un autor – iar dacă vă place „Parfumul” încercați și „Porumbelul”. Tot stranie, dar captivantă.

Nicole Krauss – „Istoria iubirii”

Nicole Krauss este, oficial, romanciera mea favorită.

Am citit tot ceea ce a scris până acum, iar „Istoria iubirii” este preferata mea, alături de „Great House” (tradusă la noi „Marea Casă”).

Proza lui Krauss este minuțioasă și complicată ca un origami: tot timpul trebuie să mai despăturești un colț, să mai prinzi un sens, să mai captezi o nuanță. După părerea mea, ”Great House” este cartea în care se vede cel mai bine această abilitate, dar vă recomand să începeți totuși cu „History of Love”.

Este și romanul ei cel mai iubit dintre toate, iar pentru mine este genul acela de lectură la care-ți face plăcere să mai revii, din când în când.

”Istoria iubirii” vine de la numele unui roman pe care personajul principal încearcă să-l scrie și care îi marchează viața de la început până la sfârșit. E o poveste elaborată, dar care din când în când te izbește cu câte un adevăr atât de simplu și de uman încât pare că dă glas instantaneu tuturor lucrurilor complicate și nenumite pe care le-ai strâns în tine până acum.

 

***,,Ca să pictezi o frunză, trebuie să sacrifici întregul peisaj. La început ar părea o limitare, dar după un timp îți dai seama că, reprezentând un sfert de centimetru din ceva, ai posibilitatea de a percepe universul mai complet decât dacă ai fi pretins să reprezinți întregul cer. Mama mea nu a ales un cap sau o frunză. Ea l-a ales pe tatăl meu și, pentru a-l percepe mai bine, a sacrificat întreaga lume”

*** “…atunci i-a mărturisit adevărul. Cel puțin a încercat să-i spună adevărul, dar ceea ce a ieșit de pe buzele lui a fost doar o jumătate de adevăr. Mai târziu, mult mai târziu, și-a dat seama că îi este cu neputință să se elibereze de un mare regret : în cel mai important moment din viața lui, alesese cuvintele cele mai nepotrivite”

***“Din cele 2000 de exemplare tipărite din ISTORIA IUBIRII, unele au fost cumpărate și citite, multe au fost cumpărate fără să fie citite, altele au fost făcute cadou, multe se decolorau în vitrinele librăriilor, servind că punct de aterizare pentru muște, altele purtau pe margini însemnări făcute de cititor și o bună parte din ele fuseseră trimise la compactorul de hârtie, unde au fost prefăcute într-o pastă împreună cu alte cărți necitite și nedorite, cu frazele sfâșiate și tocate de lama mașinii. Când privea pe fereastră, Litvinov își imagina cele 2000 de exemplare din ISTORIA IUBIRII că pe un stol de două mii de porumbei călători care-și fâlfâie aripile și se întorc la el, raportându-i câte pasaje fuseseră citite cu glas tare, câte trântiri dezgustate a copertei după lectura doar a unei singure pagini și câte exemplare nu fuseseră nici măcar deschise…”

*** – Și tu cum ești? Momentul de față e cel mai fericit și cel mai trist din viața ta?
-Sigur că da.
-De ce?
-Pentru că nimic nu mă face mai fericit și nimic nu mă face mai trist decât făptura ta”

*** “Nu așa mi-l amintesc eu.(…) Mi-l imaginam pe tata într-o locomotivă de culoarea cărbunelui, trăgând după el un șir de vagoane lustruite, pline de călători. Într-o zi, tata a râs și mi-a explicat cum stau lucrurile. Și atunci toate s-au aranjat la locul lor. A fost unul dintre momentele de neuitat prin care trece un copil când descoperă că până în clipa aceea întreaga lume îl tradase”.

***“Nici acum încă n-au fost descoperite toate sentimentele posibile. Există încă unele aflate dincolo de capacitatea noastră de a înțelege și de imaginația noastră. Din când în când, se ivește un cântec cum nimeni nu a scris vreodată sau o pictură cum nimeni nu a pictat vreodată, sau altceva cu neputință de prevăzut, și un sentiment nou se naște în lume. Și atunci, pentru a milioana oară în istoria simțirii, inima se avântă și absoarbe impactul…”.

Susan Vreeland – „Girl in Hyacinth Blue”

Am descoperit această carte în biblioteca facultății mele, Regent’s College din Londra, când eram la masterat în Anglia.

Eram în sala de lectură, căutând un studiu despre crimele din Fosta Iugoslavie, și cineva pusese greșit cartea în secțiunea de Istorie.

Mi-a plăcut atât de mult și a venit ca o adiere de aer curat într-o perioadă în care citeam DOAR despre genocid și crime împotriva umanității, încât după ce am citit-o mi-am cumpărat-o de pe Amazon, ca s-o am în biblioteca proprie.

Apoi, când am pornit blogul, am contactat-o pe Susan Vreeland, autoarea, și am făcut un interviu cu ea.

L-am făcut în limba engleză, pentru secțiunea în engleză a site-ului și îl găsiți aici: „Do We Find Our Favorite Books Or Do They Find Us Instead?”

Cartea este povestea imaginară a unui tablou de Johannes Vermeer, care călătorește printre epoci și generații și atinge viețile oamenilor care intră în contact cu el: de la un nobil francez până la o fată fugită de acasă; de la un nazist care îl fură ca să-l aibă în beci și să-l admire din când în când și până la povestea tristă a propriei fiice a lui Vermeer, Magdalena.

Susan Vreeland a scris această carte după vârsta de 50 de ani, la finalul unei convalescențe în urma unui cancer. Pentru că doctorii îi spuseseră că trebuie să-și umple timpul și gândurile cu ceva frumos, Susan și-a luat multe albume de artă pe care să le răsfoiască pe patul de spital. Atunci i-a venit ideea acestui tablou imaginar, iar romanul pe care l-a scris aproape dintr-o suflare a devenit un bestseller internațional.

Deși complet diferite ca temă și ca stil, „Girl in Hyacinth Blue” a apărut în aceeași perioadă cu „Fata cu cercel de perlă” a lui Tracy Chevalier, iar Susan mi-a povestit cum oamenii le confundau și îi cereau ei autografe pentru Chevalier și viceversa. Dădea autografe pe care scria „Cu drag, de la Tracy Chevalier, via Susan Vreeland”.

Am pus aici câteva dintre pasajele mele preferate, în limba engleză, fiindcă „Girl in Hyacinth Blue” nu a fost tradusă în limba română. O găsiți pe Amazon.

 

*** <„No, she wasn’t beautiful, she owned, but there was a simplicity in her young face that she knew the years had eroded, a stilled longing in the forward lean of her body, a wishing in the intensity of her eyes. The painting showed she did not yet know that lives end abruptly, that much of living is repetition and separation, that buttons forever need sewing no matter how ferociously one works the thread, that nice things almost happen.

She walked away slowly along a wet stone wall that shone iridescent and the wetness of the street reflected back the blue of her best dress. Water spots appeared fast, turning the cerulean to deep ultramarine, Father’s favorite blue. Light rain pricked the charchoal green canal water into delicate, dark lace, and she wondered if it had ever been painted just that way, or if the life of someone as inconsequential as a water drop could be arrested and given to the world in a painting, or if the world would care.

She thought of all the people in all the paintings she had seen that day, not just Father’s, in all the paintings of the world, in fact. Their eyes, the particular turn of a head, their loneliness or suffering or grief was borrowed by an artist to be seen by other people throughout the years, who would never see them face to face. People who would be that close to her, she thought, a matter of few arms’ lengths, looking, looking, looking, and they would never know her”>

*** „When my trunks were loaded and I was helped into the coach, what I felt was not a weeping, but a longing to weep that I mastered all to easily. Gerard would survive, and thrive. If there was anything to weep for, it wasn’t Gerard, or Monsieur le C, or even me. It was the painting, for now it would go forth through the years without its certification, an illegitimate child, and all illegitimacy, whether of paintings or of children or of love, ought to be a source of truer tears than an I could muster at parting”

*** „Now it became clear to her what made her love the girl in the painting. It was her quietness. A painting, after all, can’t speak. Yet she felt this girl, sitting inside a room but looking out, was probably quiet by nature, like she was. But that didn’t mean that the girl didn’t want anything, like Mother said about her. Her face told her she probably wanted something so deep or so remote that she never dared breathe it, but was thinking about it there, by the window. And not only wanted. She was capable of doing some great wild loving things”>

Elizabeth Gilbert – ”Big Magic”

Nu mi-a plăcut niciodată Elizabeth Gilbert. Na, am zis-o.

 

Am citit „Eat, Pray, Love”, ca toată lumea, dar nu m-a mișcat foarte tare și am considerat acțiunile ei profunde de-a lungul poveștii ca fiind pe alocuri de neînțeles.

Am admirat-o însă pentru inspirația de marketing din spatele poveștii și pentru fenomenul pe care l-a născut. Asta da, cu prisosință chiar, însă ca scriitor nu mi-a „vorbit” deloc.

Nu mi-a vorbit… până la această carte, pe care am cumpărat-o în 2016 dintr-o librărie din Brașov, după ce am deschis-o la întâmplare și nu am putut s-o mai pun înapoi pe raft.

De fapt, cartea mi-a plăcut atât de tare încât la final i-am dedicat un articol întreg.

Recenzia ei făcută de mine o găsiți aici și se numește „Magia prin care un scriitor care nu mi-a plăcut niciodată a ajuns sufletul meu pereche”.

„Big Magic”, tradusă la noi „Lecții de magie. Cum să-ți cultivi creativitatea”, este realmente o oglindire a tot ceea ce cred la rândul meu despre creativitate, inspirație și tot ceea ce oamenii înghesuie sub titulatura de „magie” creativă. E presărată cu anecdote și povești interesante, iar pentru mine a rămas memorabilă.

Rămâne singura carte a lui Gilbert care mi-a plăcut cu adevărat, dar măcar pe această temă chiar suntem „suflete-pereche”.

Julian Barnes – ”Sentimentul unui sfârșit”

 

„Sentimentul unui sfârșit” este o carte despre trăit, despre viața neromanțată și despre ce se alege de visele noastre și de noi atunci când îmbătrânim.

”În a doua parte a vieții, te aștepți să te mai și odihnești, nu? Crezi că ți se cuvine. Eu am crezut, oricum”, spune unul dintre personaje la un moment dat. „Însă pe urmă începi să-ți dai seama că nu e treaba vieții să te răsplătească pentru merite”.

Am scris o recenzie despre această carte, după ce am citit-o într-un zbor dus-întors spre Nuremberg: „Sentimentul unui sfârșit: un roman ca un duș rece pe cord deschis”.

Mi-a plăcut atât de tare încât m-am oprit lângă banda de bagaje și nu am plecat din aeroport până nu am terminat cartea.

Există și un film realizat după carte, cu Charlotte Rampling și Michelle Dockery (Lady Mary din Dowton Abbey), pe care nu am apucat să-l văd nici până acum.

Așa cum spuneam și în recenzia de pe link-ul de mai sus, nu cred că vreau să-l văd, fiindcă am deja în cap imaginea personajelor din carte, foarte clară și bine-conturată, și aș vrea să-mi rămână așa.

Muriel Barbery – ”Eleganța ariciului”

 

Este una dintre cărțile la care am făcut de multe ori referință în ultimii ani, pentru că ascunde un întreg univers de înțelesuri și de multe ori viața reală mă duce cu gândul la câte o idee din carte, care a rămas agățată undeva pe un raft al memoriei.

Și povestea din „Eleganța ariciului” are un corespondent cinematografic, filmul francez „L’elegance du herisson”, dar chiar dacă în acest caz pelicula e realmente frumoasă și nuanțat construită, cartea e imposibil de transpus complet pe film. Are prea multă filosofie și prea multe nuanțe.

„Eleganța ariciului” este despre prietenia improbabilă și stranie dintre două persoane antisociale, care aleg să-și ascundă de lume inteligența și erudiția, din motive cu totul diferite.

Renee aste o portăreasă de 54 de ani într-o clădire locuită de oameni bogați și superficiali, care – deși este o enciclopedie ambulantă și un om cu o viață interioară complexă – preferă să lase impresia unui „om simplu” în fața locatarilor snobi. Paloma este o copilă de 12 ani, născută într-o familie care nu o înțelege și nu-i poate cuprinde spiritul și inteligența sclipitoare.

Cele două se împrietenesc pentru că au subiecte de discuție pe care nimeni altcineva nu le-ar putea înțelege, observă lucruri care altora le scapă și înțeleg lumea – și o privesc –  într-un mod profund și aproape dureros.

Este una dintre cele mai frumoase, complicate și sensibile cărți pe care le-am citit, iar la final eu una am plâns. Nu mi se întâmplă des.

Dominique Loreau – seria despre simplitate

Ceva în viața mea s-a schimbat fundamental când am descoperit cărțile lui Dominique Loreau, la finalul lui 2014. Se spune că profesorul apare când elevul e pregătit, iar eu eram pregătită.

Mă găseam într-un moment al vieții în care voiam să schimb ceva (a se citi: totul) și am dat din întâmplare peste una dintre cărțile ei. Se chema „Arta simplității” și titlul nu mi-a inspirat nimic. Trebuie să mărturisesc că am urât mereu cu pasiune titlurile care încep cu „Arta de a…”. Par mereu prea pompoase și stereotipe.

 

Așadar, titlul nu m-a inspirat, în schimb am deschis cartea, din curiozitate, și am aplicat regula mea de aur în materie de decizii literare: dacă deschid o carte și ceva – o propoziție, o idee, un gând – mă inspiră, o cumpăr. N-am dat greș niciodată. La Dominique, am deschis cartea și primul citat pe care mi-au picat ochii a fost acesta: „Cumpărăm întotdeauna o parte din noi înșine atunci când achiziționăm ceva”. 

Din acel moment, după acea carte, am cumpărat toate titlurile lui Loreau, ba chiar și pe cele încă netraduse la noi, comandându-le de pe Amazon.

Dacă v-ați simțit vreodată obosiți de tot zgomotul, aglomerația și bombardamentul de informații, oferte, alegeri și decizii din prezent, cărțile lui Dominique ar putea fi o lectură liniștitoare și profundă în același timp.

Ele unesc, într-un mod concret și direct, două filozofii de viață care mie îmi plac enorm: stilul franțuzesc, în care trebuie să te bucuri de viață făcând o selecție foarte clară a ceea ce merită și nu merită să facă parte din realitatea ta, și respectiv stilul japonez, în care minimalismul și esențializarea reprezintă un mod milenar de a trăi.

Am scris aici mai multe despre stilul lui Dominique, în articolul „3 cărți despre rafinament și simplitate”.

Am scris aici despre cum o carte a lui Dominique Loreau m-a determinat să-mi schimb și ritualul de curățenie în casă, pentru că are inclusiv un volum numit „Faire le menage chez soi, faire le menage en soi”: ”Cum am strunit curățenia casei și de ce menajul spațiului e menajul sufletului”.

Anna Gavalda – ”Darul unei zile”

Marguerite Yourcenar – „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”

Marguerite Yourcenar a scris cărți extraordinare, precum ,,Memoriile lui Hadrian”, și a fost prima femeie aleasă membru al Academiei Franceze.

 

A fost însă și prima mare romancieră gay care a scris despre trăirile celor care se simt altfel decât tot restul lumii, fără a face vreo referire însă la ceva concret. A scris cu incredibilă concretețe și sensibilitate despre ideea de a fi diferit.

,,Alexis sau tratat despre lupta zadarnică” nu este nicidecum o carte despre comunitatea gay, e o carte despre căutare, zbucium și tristețe. Și, la final, este despre fiecare dintre noi.

Am scris aici o recenzie, cu multe citate incluse, se numește: „O carte pentru cei care-i arată cu degetul pe alții”

Jamie Cat Callan – „Bonjour, fericire”

Cartea lui Jamie Cat Callan este volumul cel mai frecvent-dăruit de mine în ultimii ani.

 

Este o carte solară, dar nu lipsită de profunzime, pe care am făcut-o cadou multor prietene în momentul în care simțeam că ele au nevoie de o infuzie de optimism și de entuziasmul unui nou început.

Jamie Cat Callan este o autoare americană cu rădăcini franțuzești care s-a apucat, într-un moment al vieții în care nu se simțea „nici cea mai tânără, nici cea mai frumoasă, nici cea mai deșteaptă” să studieze modul în care franțuzoaicele ar aborda această problemă.

Aproape invidioasă pe seninătatea lor neverosimilă, care teoretic îi era și ei înscrisă în gene, a încercat să „învețe” cum să fie franțuzoaică la minte și la spirit. Aventura ei e alert scrisă, senină, ușoară dar nicidecum superficială.

La fel ca în cazul lui Susan Vreeland, cartea lui Jamie Cat Callan mi-a plăcut atât de mult la vremea ei încât am făcut un interviu cu autoarea.

Interviul este tot în limba engleză și îl găsiți aici: „Fine Interview with the Author of BONJOUR, HAPPINESS, on Living Life the French Way”

Pia Degermark – ”Dumnezeu numără lacrimile femeilor”

Nu am inclus această carte la categoria „Memoriilor”, pentru că stilul ei se aseamănă mai mult cu beletristica. Și fiindcă, deși este o poveste adevărată, puțini dintre voi o știți pe Pia Degermark. Eu nu o știam până la această carte.

 

Pia este o actriță suedeză care a câștigat la 17 ani premiul Palme D’Or pentru rolul din filmul “Elvira Madigan”, în 1967. Nu auzisem niciodată de ea și doar după ce am întors ultima pagină a cărții am tastat pe “YouTube”: “Elvira Madigan”.

Paolo Giordano – „Singurătatea numerelor prime”

Nu pot s-o includ pe lista cărților mele realmente „preferate”, fiindcă nu cred că aș mai reciti-o, dar e o carte despre care povestesc adesea și care cred că merită un loc în acest articol.

Este o carte despre doi oameni cu vieți disfuncționale, defecte, care se înțeleg unul pe celălalt. Doi copii solitari, care devin doi adulți antisociali, dar cu o relație specială între ei.

Toate personajele cărții sunt stranii, bântuite de trecut, de frustrări și neîmpliniri. E o lectură întunecată, genul de carte pe care nu știu dacă mai simți nevoia s-o mai citești a doua oară, dar merită cu siguranță o primă întâlnire.

Ideea care dă titlul cărții este profundă, frumoasă și sinceră. Și teribil de adevărată…

 

,,Numerele prime sunt divizibile numai cu unu și cu ele însele. Stau la locul lor în infinita serie de numere naturale, strivite, la fel ca restul, între altele două, dar cu un pas mai încolo față de celelalte. Sunt numere bănuitoare și solitare și de aceea Mattia le găsea minunate.

Uneori credea că au ajuns din greșeală în acea secvență, că rămăseseră prinse în capcană, ca niște mici perle înșirate pe un colier. Alteori, în schimb, bănuia că și lor le-ar fi plăcut să fie ca restul, numai niște numere oarecare, dar că, pentru un motiv anume, nu erau în stare.

Al doilea gând îl atingea mai ales seara, în împletirea haotică de imagini dinaintea somnului, când mintea e prea vlăguită ca să-și spună minciuni.

La un curs din primul an, Mattia învățase că, printre numerele prime, sunt unele și mai speciale. Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere prime care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru că între ele este mereu un număr par care le împiedică să se atingă cu adevărat. Numere ca 11 și 13, ca 17 și 19, ca 41 și 43. Dacă ai răbdarea de a merge mai departe cu numărătoarea, descoperi că aceste perechi, treptat, sunt tot mai rare.

Dai peste numere prime tot mai izolate, rătăcite în acel spațiu tăcut și cadențat, constituit numai din cifre, și ai presentimentul neliniștitor că perechile întâlnire până acolo sunt un fapt accidental, că adevăratul lor destin este de a rămâne singure. Apoi, exact când te pregătești să renunți, când nu mai ai chef să numeri, iată că dai peste alte două numere gemene, agățate strâns unul de celălalt. Printre matematicieni există convingerea comună că atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două, chiar dacă nimeni nu poate spune unde, până nu le descoperă.

Mattia se gândea că el și Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure și pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat. Nu-i spusese asta niciodată”