Despre tot ce-i fin și fain

Un roman ca un duș rece pe cord deschis

By 28 noiembrie, 2017Culture
read time 10 min
 
28 noiembrie, 2017

Un roman ca un duș rece pe cord deschis

După romanul premiat al lui Julian Barnes, „Sentimentul unui sfârșit”, s-a făcut anul acesta un film cu Charlotte Rampling, Michelle Dockery (din Downton Abbey), Jim Broadbent și alte nume mari. L-am citit fără să fi văzut filmul și, dincolo de mister și de intriga bine-țesută, a fost una dintre cele mai sfâșietor de necesare lecturi din ultima vreme.

by

Nu am văzut filmul făcut după această carte și încă mă mai gândesc dacă vreau să-l văd. Imaginea pe care mi-am creionat-o în minte despre fiecare personaj în parte e atât de plină, de completă, încât n-aș vrea să-i suprapun viziunea altuia despre cum arată și se comportă Tony, Veronica, Sarah, Margaret sau Adrian. Indiferent dacă voi o să-l vedeți sau nu însă, vă recomand cartea. Pe lângă faptul că e extraordinar de bine-scrisă, e și o reflecție asupra vieții și a trecutului pe care ar fi bine s-o avem cu toții mai devreme decât mai târziu.

 

 

Proza lui Barnes – care a primit prestigiosul Man Booker Prize pentru acest roman – e matematică sau pe-aproape. Fără nicio exagerare, „The Sense of an Ending” (tradusă la noi ”Sentimentul unui sfârșit” – Editura Nemira) e o carte pe care poți s-o citești atât în sensul cronologic – de la pagina 1 la pagina 175 – dar și invers, ca să parcurgi indiciile și să înțelegi cum se potrivește totul. Fiindcă totul se compune dintr-o multitudine de gesturi, replici și constatări rostite în treacăt, dar care au un loc atât de clar în geografia poveștii încât la final m-am gândit dacă Barnes n-a scris cumva cartea asta cu niște schițe în față, cu o hartă cu săgeți, casete, trimiteri și relații între personaje și pagini.

 

E atât de precis încât nimic nu e inutil în construcția poveștii, aproape orice propoziție sau constatare e ca pușca lui Cehov: știi că din ea va exploda ceva până la urmă, așa că nu poți citi pe sărite, trebuie să fii atent la fiecare nuanță. La final apare și o formulă matematică prin care un personaj încearcă să explice o situație. O formulă aparent fără sens, dar… veți vedea. Nu divulg nimic.

Vă spun doar atât: am citit „Sentimentul unui sfârșit” în zborul spre Nuremberg și am aterizat înainte să termin ultimele 20 de pagini. Așa că mi-am luat bagajul de pe caruselul de bagaje, m-am sprijinit de un perete și am terminat cartea. După ce îl însoțisem pe Tony – naratorul dezolant și greu de iubit al acestei cărți – prin toată povestea, nu puteam să ies din aeroport și să-mi văd de treabă fără să știu cum se termină.

Are acel gen de sfârșit care lămurește totul, dar care – tocmai prin construcția bazată pe indicii, gesturi și frânturi de cuvinte a cărții – lasă o portiță deschisă pentru a-l contrazice pe Barnes. Și credeți-mă, o să vă cam obsedeze gândul de a-l contrazice.

 

Într-unul dintre capitolele de început, personajul Tony discută cu personajul Adrian despre acuratețea istoriei și despre cât contează cine a declanșat un anumit lucru. Cei doi dezbat chestiunea primului Război Mondial și a modului în care el a fost declanșat, prin asasinarea moștenitorului tronului Austro-Ungar de către un student sârb. Această replică aparent fără nicio miză este, într-un fel, cheia întregii cărți. Tony însuși este acel „trăgaci” care declanșează o spirală de evenimente de neoprit în viețile celor din jurul lui, fără să-și dea seama măcar. Inclusiv în propria lui viață.

 

„Sentimentul unui sfârșit” este o carte despre trăit, despre viața neromanțată și despre ce se alege de visele noastre și de noi atunci când îmbătrânim. ”În a doua parte a vieții, te aștepți să te mai și odihnești, nu? Crezi că ți se cuvine. Eu am crezut, oricum”, spune Tony la un moment dat. „Însă pe urmă începi să-ți dai seama că nu e treaba vieții să te răsplătească pentru merite”.

 

Nu e o carte ușoară, dar e o carte necesară: sunt toate fricile noastre adunate la un loc, iar singurul mod de a le neutraliza este privindu-le drept în ochi.

 

Câteva dintre citatele din carte care m-au atins atât de tare încât n-am rezistat să nu mi le notez, ca să le revizitez din când în când:

„Ce știam despre viață – eu, care trăisem atât de prudent? Care nici nu câștigasem, nici nu pierdusem, ci pur și simplu lăsasem viața să mi se întâmple? Care avusesem ambiții obișnuite și mă acomodasem mult prea repede cu neîmplinirea lor? Care evitam să fiu rănit și numeam asta instinct de supraviețuire? Care-mi plăteam facturile și rămâneam în relații bune cu toată lumea atât cât era cu putință; pentru care extazul și disperarea au devenit în scurtă vreme doar cuvinte citite cândva în romane? Eu, ale cărui autodojeniri nu produceau niciodată durere de-adevăratelea?”

 
„Pe vremea aceea, ne consideram ținuți într-un fel de țarc, așteptând să ni se dea drumul în viață. Iar când o să sosească momentul, viețile noastre – și timpul însuși – o să bage viteză. De unde era să știm că viețile noastre începuseră oricum, că fusese deja obținut un avantaj, că fusese deja suferită o vătămare? Și, de asemenea, că eliberarea noastră avea să fie doar mutarea într-un țarc mai mare, ale cărui granițe aveau să fie nesesizabile la început”
„Când ai douăzeci și ceva de ani, chiar dacă ești derutat și nesigur cu privire la propriile ambiții și scopuri, ai un sentiment foarte puternic despre ce înseamnă viața, despre rostul tău în viață și despre ce ai putea deveni. Mai târziu… mai târziu există mai multă nesiguranță, mai multe suprapuneri, mai multe întoarceri din drum, mai multe amintiri false. În tinerețe, îți amintești viața ta scurtă în întregime. Mai târziu, memoria devine un conglomerat de zdrențe și petice. Seamănă puțin cu niște cutii negre de avion, care consemnează ce se petrece în cazul unei prăbușiri. Dacă nu se-ntâmplă nimic neplăcut, banda se șterge automat. Prin urmare, dacă te prăbușești, e evident din ce cauză; dacă nu, jurnalul de bord al călătoriei e mult mai puțin clar”
„Conform propriei concepții, acceptasem realitățile vieții și mă supusesem necesităților ei: dacă asta, atunci aia – și așa au trecut anii. Conform concepției lui Adrian, renunțasem la viață, renunțasem deopotrivă la studierea ei și o acceptasem ca atare. Așa se face că, pentru prima dată, am început să simt un fel de remușcări generale, un sentiment aflat între mila de sine și ura de sine – pentru toată viața mea. În întregime. Îmi pierdusem prietenii din tinerețe. Pierdusem iubirea soției. Abandonasem ambițiile pe care le nutrisem. Dorisem ca viața să nu mă deranjeze prea mult și reușisem – și ce jalnic era”
”Cu toate că m-am străduit din greu – ceea ce n-a însemnat foarte mult – mi s-a întâmplat foarte rar să-mi imaginez o viață profund diferită de cea pe care o trăisem. Și nu cred că e vorba despre automulțumire; e mai degrabă o lipsă de imaginație, de ambiție sau de altceva. Presupun că adevărul este că da, nu sunt destul de ciudat ca să nu fi făcut lucrurile pe care le-am făcut până la urmă cu viața mea”

Foto: Capturi din filmul ”The Sense of an Ending” (2017)

2 Comments

  • Alice spune:

    Buna, Diana,

    Traducerea in romaneste este buna sau recomanzi lectura direct in engleza?
    Am gasit multe carti foarte slab traduse, aproape mot-a-mot in ultima vreme, dar cartile din engleeza sunt un pic scumpe.

    Multumesc.

    A.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.