Nu am văzut filmul făcut după această carte și încă mă mai gândesc dacă vreau să-l văd. Imaginea pe care mi-am creionat-o în minte despre fiecare personaj în parte e atât de plină, de completă, încât n-aș vrea să-i suprapun viziunea altuia despre cum arată și se comportă Tony, Veronica, Sarah, Margaret sau Adrian. Indiferent dacă voi o să-l vedeți sau nu însă, vă recomand cartea. Pe lângă faptul că e extraordinar de bine-scrisă, e și o reflecție asupra vieții și a trecutului pe care ar fi bine s-o avem cu toții mai devreme decât mai târziu.

 

Proza lui Barnes – care a primit prestigiosul Man Booker Prize pentru acest roman – e matematică sau pe-aproape. Fără nicio exagerare, „The Sense of an Ending” (tradusă la noi ”Sentimentul unui sfârșit” – Editura Nemira) e o carte pe care poți s-o citești atât în sensul cronologic – de la pagina 1 la pagina 175 – dar și invers, ca să parcurgi indiciile și să înțelegi cum se potrivește totul. Fiindcă totul se compune dintr-o multitudine de gesturi, replici și constatări rostite în treacăt, dar care au un loc atât de clar în geografia poveștii încât la final m-am gândit dacă Barnes n-a scris cumva cartea asta cu niște schițe în față, cu o hartă cu săgeți, casete, trimiteri și relații între personaje și pagini.

E atât de precis încât nimic nu e inutil în construcția poveștii, aproape orice propoziție sau constatare e ca pușca lui Cehov: știi că din ea va exploda ceva până la urmă, așa că nu poți citi pe sărite, trebuie să fii atent la fiecare nuanță. La final apare și o formulă matematică prin care un personaj încearcă să explice o situație. O formulă aparent fără sens, dar… veți vedea. Nu divulg nimic.

Are acel gen de sfârșit care lămurește totul, dar care – tocmai prin construcția bazată pe indicii, gesturi și frânturi de cuvinte a cărții – lasă o portiță deschisă pentru a-l contrazice pe Barnes. Și credeți-mă, o să vă cam obsedeze gândul de a-l contrazice.

Într-unul dintre capitolele de început, personajul Tony discută cu personajul Adrian despre acuratețea istoriei și despre cât contează cine a declanșat un anumit lucru. Cei doi dezbat chestiunea primului Război Mondial și a modului în care el a fost declanșat, prin asasinarea moștenitorului tronului Austro-Ungar de către un student sârb. Această replică aparent fără nicio miză este, într-un fel, cheia întregii cărți. Tony însuși este acel „trăgaci” care declanșează o spirală de evenimente de neoprit în viețile celor din jurul lui, fără să-și dea seama măcar. Inclusiv în propria lui viață.

„Sentimentul unui sfârșit” este o carte despre trăit, despre viața neromanțată și despre ce se alege de visele noastre și de noi atunci când îmbătrânim. ”În a doua parte a vieții, te aștepți să te mai și odihnești, nu? Crezi că ți se cuvine. Eu am crezut, oricum”, spune Tony la un moment dat. „Însă pe urmă începi să-ți dai seama că nu e treaba vieții să te răsplătească pentru merite”.

Nu e o carte ușoară, dar e o carte necesară: sunt toate fricile noastre adunate la un loc, iar singurul mod de a le neutraliza este privindu-le drept în ochi.