Acest articol a pornit de la o discuție pe Instagram. Ieri, într-un Instastory, mi-am manifestat revolta față de faptul că Bucureștiul este mutilat de grafitti – asta dacă putem numi „grafitti” niște mâzgăleli făcute cu spray-ul pe fațadele clădirilor, precum semnături indescifrabile sau deja-celebrul „I love Buchetino”, care nu știu de unde a apărut și ce vrea de la noi. 

 

În postarea mea, dădeam exemple cartiere din afară, unde artiștii grafitteri sunt invitați să creeze, dar strict într-o anumită zonă. În Melbourne, de exemplu, există câteva străzi în care turiștii se abat special ca să admire grafitti-urile de pe pereți. Nu regăsești însă niciun vandalism pe clădiri istorice sau pe fațadele blocurilor, cum se întâmplă la noi. Țin minte când a fost renovată fațada Universității din București, iar după o săptămână se mâzgălise deja cu spray-ul pe ea, la fel și pe nenumărate clădiri istorice. De blocuri și garduri obișnuite nici nu mai zic.

 

În urma postării mele, am primit multe mesaje aprobatoare, dar și unul care m-a intrigat. Era de la o fată pe care o știam de pe Instagram, foarte smart și deschisă la minte de altfel, dar care m-a surprins printr-o afirmație. Și, recunosc, n-am fost foarte prietenoasă, ba chiar m-am enervat un pic.

 

Ideea ei suna cam așa (comasez mai multe fraze laolaltă):

„Grafitti este o formă de artă (….) Bucureștiul ar putea fi frumos și încă mai are mult până acolo și nu cred că grafitti-ul e cel care urâțește orașul. E un oraș cu clădiri comuniste, cu un vibe gri. Nu e ca și cum în București s-au rezolvat toate problemele și a rămas problema faptului că oamenii desenează pe clădiri”. 

 

Recunosc, ultima afirmație m-a lovit în moalele capului. Știți de ce? Fiindcă o aud zilnic, de la oameni la fel de deștepți, moderni și plimbați precum interlocutoarea mea. Nu de la doamna Stela care spală scările blocului și se plânge de nesimțiții care lasă gunoaie. Nu, de la oameni cu studii.

 

La un moment dat, un prieten îmi povestea revoltat că amicul lui X s-a întors după un an la Londra și îi tot lăuda cât de curat și frumos e acolo, dar la prima lor ieșire împreună a aruncat o sticlă de plastic pe geamul mașinii. Prietenul meu, enervat, i-a atras atenția că exact cu câteva ore înainte lăudase curățenia din Regatul Unit. Replica amicului X a venit zdrobitoare: „Da, dar aici nu e Londra, e București, la noi e oricum murdar”.

 

Aici este problema. Bucureștiul e „ORICUM” murdar, mizerabil, mâzgălit, comunist, gri… inserați aici orice adjectiv negativ, așa că avem mereu o scuză să facem lucruri care, în economia problemei, sunt niște fleacuri. Ce e o hârtie aruncată pe jos? Ce e un PET lăsat pe bordură? Ce are un grafitti? Avem probleme mai mari. Să vină cineva să rezolve problemele alea mari și după aceea o să fim și noi civilizați. Întâi SĂ SE facă de către alții și abia apoi o să facem și noi.

 

Oare? Oare chiar o să facem? Dacă mâine dimineață ne-am trezi într-un București curat ca lacrima, cu toate clădirile renovate și fără o hârtie pe jos, s-ar schimba și pornirile noastre de „Merge și-așa”? Am deveni alți oameni, peste noapte?

 

Ceea ce o întrebam pe interlocutoarea mea de pe Instagram – căreia îi mulțumesc că m-a inspirat involuntar pentru acest articol – a fost următorul lucru: „Când decidem că putem deveni civilizați?” Când o să înceapă să ne deranjeze vandalismul spațiului public și, în loc să închidem ochii și să zicem „Oricum trăim într-un oraș de rahat”, o să ne dorim să fie și la noi „ca afară”?

 

Acest argument al lui „Avem probleme mai mari…”  îmi amintește de ceea ce-mi spun mulți oameni când le vorbesc de reciclare, de evitarea plasticului și alte lucruri mici, zilnice. „Eh, are omenirea probleme mai mari, crezi că face diferența punga mea de plastic?”.

 

Da, face diferența. Dacă fiecare dintre noi ar gândi că face diferența, mentalitatea ar fi alta. Aici e problema orașului: primarii care s-au perindat au avut aceeași mentalitate pe care o avem noi, locuitorii. „Oricum orașul e așa cum e, de ce să mă agit?”. Iar noi, locuitorii, suntem atât de scârbiți și de sătui încât ne vindem aceeași idee: să se schimbe restul și abia apoi o să mă schimb și eu. Până atunci, legea junglei.

 

Iar dacă aveți impresia că asta e așa, un discurs pasional al unei idealiste, am și argumente științifice.

 

Acum câțiva ani, am citit o carte pe care am și recomandat-o într-un articol separat (”5 idei fascinante despre cum funcționează mintea și lumea”): ”Drunk Tank Pink”, scrisă de psihologul Adam Alter, profesor la New York University. Cartea, care seamănă ca stil cu „The Tipping Point” a lui Malcom Gladwell (la nivel de documentare și analiză a unor fenomene sociale) prezintă într-unul dintre capitole un experiment fascinant.

 

Un eșantion de oameni primesc câte o cafea în pahar de carton și sunt plimbați mai întâi într-un cartier cochet, rezidențial și curat, iar apoi sunt duși într-o zonă mărginașă, cu gunoaie pe jos și geamuri sparte. Dacă în orele petrecute în cartierul rezidențial toți membrii grupului se țin de paharele de cafea (acum goale), în momentul în care ajung în zona lăturalnică cei mai mulți aruncă paharul pe jos sau îl lasă pe o bordură, ca să scape de el. Întrebați de motivul pentru care fac asta abia acum, răspunsul a fost elocvent: ”Aici oricum e murdar și e gunoi, nu mai contează”.

 

Tot Alter explică în carte de ce – statistic vorbind  – în cartierele unde sunt geamuri sparte și pereții mâzgăliți, vandalismul are o incidență mai mare cu câteva zeci de puncte procentuale. Oameni „de bine”, care se comportă civilizat într-un context necivilizat, devin brusc mult mai permisivi când intră într-o zonă cu gunoaie sau care pare mai puțin îngrijită. ”Oamenii adoptă mereu comportamentul pe care-l consideră cel mai potrivit în funcție de REGULILE COMUNITĂȚII ÎN CARE SE AFLĂ”.

„Dacă ferestrele sunt sparte și pereții murdari, înseamnă că locuitorilor nu le pasă de estetica locului. De ce ar trebui să-mi pese mie? Dacă e deja un munte de gunoaie pe stradă, ce mai contează încă o cafea sau încă o pungă de chipsuri?”

Ce mi-aș dori eu de la noi, românii?

 

Multe, dar mai ales câteva lucruri mici și esențiale.

 

Să nu mai găsim scuze pentru a fi necivilizați, dar nici pretexte pentru a considera lipsa de civilizație ceva normal „în contextul dat”. Poate că nu putem face nimic la modul imediat, în afară de a fi noi un exemplu, dar hai să nu mai considerăm anormalitatea o normalitate. Să nu devenim orbi în fața lucrurilor care NU sunt în regulă în jurul nostru.

 

Să reevaluăm drastic ideea de „libertate”: libertatea mea începe unde se termină a ta și a celorlalți. Revoluția și democrația nu sunt despre dreptul fiecăruia de a face ce-l taie capul, cum adesea aud de la oameni care habar nu au. Înseamnă să îți exprimi viziunea – inclusiv pe cea artistică – respectându-i pe cei din jur.

 

Când i-am dat exemplu interlocutoarei de pe Instagram de cum au fost vandalizate clădiri istorice cu grafitti, replica ei a fost: „The beauty of freedom”. Aici, recunosc, mi-a sărit țandăra. Nu, asta NU înseamnă libertate. În nicio țară civilizată, cum sunt cele în care călătorim și din care ne întoarcem însuflețiți de „cât de mișto e afară” așa ceva nu înseamnă libertate. Înseamnă vandalism și se pedepsește conform legilor în vigoare. Dar cumva la noi e okay, că avem probleme și mai mari, așa că îi considerăm artiști neînțeleși pe cei care vandalizează orașul.

 

Ceea ce ne aduce la problema spinoasă a României: legile. Există legi care nu se aplică sau nu există legi sau… în fine, există mereu un pretext pentru care nu putem sancționa ceva. În condițiile în care s-au schimbat legi în urma unor petiții făcute pe Facebook (cum a fost Corina Băcanu și legea conform căreia bolnavii de scleroză multiplă primeau 39 de lei indemnizație de la stat, ulterior modificată), cred că deja am trecut de pragul la care putem să mai folosim scuza lui ”Suntem prea mici…”.

 

Vă dau un exemplu minor. Acum câteva săptămâni, un autobuz STB m-a „șters” pe trecerea de pietoni. Era verde pentru pietoni, dar n-a avut răbdare. Am făcut un mail frumos la adresa de pe site, în care am expus problema. Mi-a luat 3 minute. Peste 2 săptămâni am primit răspuns și mi s-a spus că fiecare plângere e înregistrată și că se va face din nou un training tuturor șoferilor din zona respectivă, tocmai pentru că au mai existat notificări în acest sens. ”Ți-au închis gura cu un email”, vor spune mulți. Poate că da, dar dacă fiecare cetățean și-ar lua 3 minute din viață ca să spună ce-l deranjează? Dacă ar primi 300.000 de mesaje zilnic?

 

Dar nu, noi avem probleme mult mai mari decât grafitti-urile, decât parcagiii ilegali, șoferii de autobuz cu nervii slabi sau mai știu eu ce. Poate sunt eu o idealistă năvalnică, dar nu cred asta. Și, chiar dacă peste 10 sau 20 de ani Bucureștiul o să arate la fel (sper că nu, dar nu știi niciodată…), eu tot voi avea satisfacția că… măcar am încercat.

 

Măcar am făcut ceva. Am zis că nu e okay, am scris un manifest, am trimis un email, am făcut o petiție. Am încercat. N-am stat cu brațele încrucișate, văzând cum tot ceea în alte locuri este în neregulă e considerat la noi dulcea normalitate a spațiului mioritic. Nu găsesc nicio frumusețe în „freedom”-ul unora de a fi nesimțiți cu restul lumii și între a fi un cetățean resemnat sau o „scorpie” idealistă și revoltată, prefer de mii de ori a doua variantă.