Nu luați ad-litteram cuvântul „scorpie”.

 

În mentalul românesc – și în DEX – scorpie înseamnă „termen de ocară adresat unei femei rele”. Dar ce înseamnă, de fapt, „femeie rea”?

 

Hai să ne gândim un pic.

 

Când un bărbat e ferm și tranșant în orice – viață, business, negocieri – el este considerat un tip puternic.

 

Când o femeie este puternică, tranșantă și abordează niște situații fără menajamente, ea este ”Doamna de fier”.

 

Am lucrat deopotrivă cu bărbați și cu femei care aveau o atitudine fermă cu angajații. Dacă bărbatul bătea cu pumnul în masă, reacțiile oamenilor erau de tipul „Șeful are o zi proastă, e supărat, să-l lăsăm în pace”.

 

Când o femeie făcea același lucru, discursul era de tipul „Nebuna aia a avut iar o ieșire…”. 

 

Asta se vede inclusiv pe rețelele sociale: dacă un bărbat ia poziție sau se plânge de ceva, majoritatea comentariilor îi laudă proactivitatea și inițiativa, pe modelul „Bravo, așa, trebuie să spunem lucrurilor pe nume”.

 

Dacă o femeie e nemulțumită și se plânge de ceva, e o „isterică fițoasă”, o „pretențioasă” sau o „snoabă” care „face din țânțar armăsar”.

 

Sau, și mai rău, „sigur a provocat ea cumva acea situație”. Știți de câte ori am citit postări ale unor femei care se plângeau de lipsă de respect, de situații absurde în relație cu diferite instituții sau lucruri care li se întâmplaseră în public și reacțiile erau de tipul „Dar poate și atitudinea ta a declanșat…”, ”Dar poate ai spus ceva…”, „Dar nu mai bine tu ai fi făcut/dres…”.

 

Nu toate erau injurii, multe erau sfaturi sincere ale unor oameni altminteri bine-intenționați, dar născute din convingerile lor intime și adesea inconștiente că „femeile mereu exagerează”. Că sigur trebuie să fi fost altceva la mijloc, și-a pierdut ea cumpătul, că deh… femeile.

 

Ba chiar comentariul meu preferat, trăit chiar de mine, a fost unul în care cineva (cu pretenții chiar) îmi spunea că probabil sunt eu în dezechilibru cu universul, că nu sunt în armonie cu mersul vieții, și de asta viața îmi scoate în cale nesimțiți.

 

Adică e vina mea.

 

Nesimțiții sunt niște îngeri trimiși de univers să-mi arate ce nu e în regulă la mine și trebuie să caut eu în mine să văd care e problema.

 

Acela nu era un taximetrist care m-a înjurat pentru că stăteam pe trotuar așteptând un Uber, era un mesager divin „sub acoperire”. Vina era a mea.

 

Așadar, dacă ești femeie și citești acest articol, trebuie să ai în vedere că lupta ta pentru a face ceea ce spun eu aici va fi de două ori mai grea. Asta e realitatea. 

 

Cu toate astea, am înțeles în timp că e mai bine să fii „nebuna aia” sau „scorpia aia” în ochii unora decât să fii călcată în picioare. Chiar și figurativ. 

 

Prin prisma meseriei, eu analizez. Observ. Disec. Și, cu tristețe în glas, trebuie să vă spun că în cei peste 30 de ani de viață am văzut prea puține situații neplăcute rezolvate cu vorba bună.

 

Am văzut prea mulți oameni de tipul „buni să-i pui pe rană” care ajungeau în tot felul de complicații stupide din exces de diplomație și de bună-cuviință, pe când „nebunii” și „scorpiile” știau perfect să-și ceară drepturile. 

 

Și asta pentru că, în peste jumătate dintre cazuri, „nebunii” și „scorpiile” sunt doar persoane care știu să se facă respectate.

 

Noi le considerăm niște dive nebune tocmai pentru că am fost învățați în spiritul lui „capul plecat sabia nu-l taie”, iar orice persoană care știe să spună „Asta da, asta nu, asta îmi convine, asta nu” iese automat din parametrii a ceea ce considerăm noi a fi „Comportamentul normal în societate”.

 

Nu vorbim aici despre oameni care urlă și fac circ doar pentru că pot, acolo e cu totul altă situație, și sunt destule cazuri.

 

Vorbim despre oamenii care pun piciorul în prag când vine vorba de respect și mai ales despre femeile care, împrumutând prerogative pe care le consideram exclusiv ale bărbaților, aleg să spună „Nu domnule/doamnă, nu, așa ceva nu e acceptabil”. 

 

Chelnerului nesimțit, funcționarei care le urlă în față, oamenilor neserioși și nesimțiți.

 

Ei bine, de când am împlinit 30 de ani am realizat că niște mecanisme s-au activat automat în creierul meu și brusc nu mai sunt dispusă să fiu atât de înțelegătoare pe timpul, energia și eforturile mele. Și am început să fiu tranșantă. 

 

Civilizat, dar și cu fermitate, le spun oamenilor ce nu este în regulă pentru mine și ce NU sunt dispusă să accept pentru nimic în lume.

 

Uneori, dacă e cazul să ridic tonul, ridic tonul fără să mă gândesc „Vai, oare ce o să zică lumea?”. Nu mai tac când ceva nu-mi convine. Dacă cineva încearcă să-mi vâre pe gât o situație, un context, spun „Nu, mersi”. 

 

Prefer să fiu incomodă decât docilă. Și prefer să îmi cer drepturile chiar și când asta mă scoate zdravăn din zona de confort, fiindcă în esență sunt un om total ne-conflictual, iar orice situație de conflict îmi trezește anxietate și stres. Dar chiar și așa, anxietatea de moment trece, în schimb respectul e pentru totdeauna.

 

Valabil nu doar pentru momentele în care trebuie să spun „Nu” unor oameni care insistă excesiv sau care mizează pe efectul de „îmbrobodire”, ci inclusiv pentru situațiile în care trebuie să-mi cer drepturi de la instituțiile statului român.

 

Am sunat la Poliția Locală când un parcagiu mi-a cerut bani pentru a parca în fața unui bloc din centru, într-o parcare publică. „N-o să-i facă nimic”, mi-au zis 100 de oameni.

 

„Degeaba vă enervați, doamnă, noi îi amendăm periodic”, mi-a spus calmă și doamna de la telefon, de parcă revolta mea în fața acestei situație era o absurditate, o anormalitate. ”Nebuna care se întreabă de ce există parcargii ilegali și nu știe că așa stau lucrurile și că mai bine își vede de treaba ei”.

 

Totuși, nu o să încetez niciodată să-mi cer dreptul la un oraș civilizat doar pentru că „oricum nu are rost și oricum nu se întâmplă nimic”.

 

Poate dacă vreo 5.000 de oameni dintr-ăștia „nebuni” ca mine vor suna zilnic, se va schimba ceva.

 

Am fost în contexte în care un personaj era complet nesimțit: un chelner, un ghid, un vânzător, o asistentă.

 

De la un străin nu mă aștept niciodată la zâmbete, conversație spumoasă sau covor roșu, dar când eu vorbesc frumos și tu răspunzi răstit sau nesimțit, schimbăm foaia imediat.

 

Cel mai des mi s-a întâmplat cu chelneri, un domeniu în care oamenii preferă să „tacă și să înghită”, din motive pe care eu una nu le înțeleg.

 

„Nu trebuia să-i spui nimic”, ”Oricum plecăm imediat”, ”Poate are și el o zi proastă”, ”Poate are o problemă”, ”Poate e prost-plătit”.

 

Poate are toate problemele de mai sus, dar niciuna dintre ele nu are legătură cu lipsa de respect față de un client care-i vorbește frumos.

 

Nu refulezi pe mine, că eu nu refulez pe tine. Faptul că am ajuns să facem scuzabilă treaba asta mi se pare anormal.

 

Cel mai recent mi-am dat seama că e mai bine să fii o scorpie decât o fraieră acum câteva săptămâni, într-un spital privat.

 

Eram cu mătușa mea, care avusese un accident la picior, iar după un consult plictisit și succint, într-o silă vizibilă, medicul m-a trimis să urc cu tot cu căruciorul cu rotile până la etajul 2, într-un lift minuscul și pe niște coridoare labirintice, doar ca să completez un formular.

 

”Ah, aici doar înregistrăm datele, radiografia doamnei se face la parter, a uitat probabil domnul doctor să vă spună sau nu s-a gândit”, mi-a spus o altă prețioasă, mirată că m-am chinuit să urc cu pacienta până acolo.

 

Deci puteam lăsa persoana în cărucior la parter și să merg doar eu, în loc să mă lupt 20 de minute cu un cărucior, dar pentru „domnul doctor” era un efort prea mare să-mi spună asta.

 

După cum era un efort prea mare să se uite la piciorul pacientei sau s-o întrebe de simptome.

 

După ce i-am spus în față asistentei că domnul doctor are o problemă de atitudine și că e inadmisibil să fii tratat într-o asemenea silă la un spital privat, 10 minute mai târziu, la întoarcerea în cabinet, domnul doctor era numai lapte și miere.

 

Adică asculta pacienta, punea întrebări ca să afle ce problemă are și analiza piciorul, așa cum ar fi trebuit să facă de la început.

 

Probabil m-au ținut minte drept „Nebuna aia care s-a luat de domnul doctor”, dar cu vorba bună, zâmbetul și amabilitatea de la început se pare că n-aș fi făcut mare lucru. Din păcate. Că venisem pregătită pentru prima variantă, nu a doua.

 

Am mai observat un lucru îngrijorător: oamenii de bun-simț se tem să-și ceară drepturile, în ideea de a nu părea „nebuni” sau exagerați, iar nesimțiții n-au nicio problemă să se desfășoare în voie, tocmai din acest motiv. Așadar, dacă ceva mă deranjează, prefer să fiu eu „nebuna” care ia poziție.

 

Mi s-a întâmplat inclusiv la Operă, la „Lacul Lebedelor”, când în plin spectacol o mamă cu două fetițe ronțăia chipsuri și făcea conversație cu cele două copile, care mai și stăteau pe rânduri diferite. Toată lumea privea îngrozită, dar nimeni nu spunea nimic.

 

După ce noi le-am spus un „Vă rog să aveți în vedere că nu sunteți la film, sunteți la operă, și să încetați cu această atitudine”, lucrurile s-au calmat instantaneu.

 

Ba chiar la pauză au venit și niște scuze, cu tot cu felicitările din partea vecinilor de scaune, care ne-au împărtășit în șoaptă un „Bine că le-ați zis dumneavoastră, nouă ne era rușine”.

 

Rușinea în fața nesimțirii: una dintre bolile secolului nostru, manifestată prin tăcut mâlc și răbdat când nu e cazul.

 

La Castelul Peleș, am dat de o ghidă de limbă engleză, care aproape că nu știa engleză, dar care mai avea puțin și bătea doi turiști care îi puneau întrebări, pentru că o deranjau. „I said to you, you no pay attention, I no have time. NEXT ROOM!”.

 

Nu exagerez, acesta era nivelul de engleză la care se afla doamna ghidă, care părea rămasă din ”Epoca de aur” a trăirii și a simțirii comuniste.

 

Eu mă aflam în acel tur cu o prietenă venită din străinătate și priveam cu groază situația, mai ales că trebuia să-i explic prietenei care e treaba cu încăperile în care ne aflăm, fiindcă fata mă întreba constant „What did she say? I didn’t understand”.

 

La final, i-am spus doamnei cu pricina că e cel mai neprofesionist ghid pe care l-am întâlnit vreodată și că o să-i fac plângere, sub ochii unor turiști străini care mai aveau puțin și mă aplaudau în cor. ”Ce să zic”, s-a uitat doamna în silă la mine și a bufnit în râs. „N-aveți decât”.

 

Da, i-am făcut plângere: chiar dacă am pierdut două ore mergând din om în om, am ajuns până la șefa protocolului de la castelul respectiv, am stat de vorbă și i-am expus toată situația.

 

Nu știu dacă doamna a pățit ceva și prietenii mei mi-au spus, evident, că „îmi pierd timpul” și „mă consum și mă înflăcărez pentru ce nu merită”. Dar pe banii mei să fiu jignită și luată de proastă de un om care teoretic reprezintă cartea de vizită a României? Nu, mersi.

 

Poate sunt o nebună? Poate.

 

O scorpie? Categoric, pentru oameni asemeni celor de mai sus.

 

Dar am învățat un lucru în viața asta: respectul este unul dintre lucrurile care nu se pot cumpăra cu toată averea din lume.

 

Și odată ce-l pierzi sau îl „cedezi” constant din diferite motive – că e mai comod așa, că mai bine nu-ți pui mintea cu cine nu merită, că oricum n-are rost, că e prea mărunt sau orice alt pretext – nu-l mai primești niciodată înapoi.

 

Nu întreg. Și pentru mine ăsta e un preț prea mare.

 

În plus, nu aș putea niciodată să dorm împăcată seara știind că am lăsat nesimțirea să câștige. Ar fi mai comod, asta da. Dar nu aș putea. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.