Despre tot ce-i fin și fain

Autenticitatea nu se bazează pe ignoranță. Se bazează pe respect

By 14 februarie, 2020Learning
read time 10 min
 
14 februarie, 2020

Autenticitatea nu se bazează pe ignoranță. Se bazează pe respect

În urma controverselor cu ambasadorul Zilei Brâncuși, mi-am dat seama că noi, românii, avem o problemă majoră de percepție. Confundăm lipsa de documentare pe un subiect, lipsa de respect față de public și dezinteresul general cu… autenticitatea, spontaneitatea și relaxarea.

by

Acest articol NU este despre Irina Rimes și statutul ei de ambasador Brâncuși, ci despre o concluzie pe care am tras-o urmărind subiectul, de ieri încoace.

 

Dincolo de controverse, Irina Rimes este potrivită pentru campania de popularizare a operelor lui Brâncuși. Când vrei să te adresezi tinerilor, ca strategie de comunicare, este normal să folosești personaje din zona lor de interes. Nu am inventat noi aceste strategii, ele sunt folosite peste tot în lume.

 

Contează însă cum folosești personajele alese și, mai ales, cum le pregătești pentru statutul lor de figuri publice. Dar asta e o altă discuție, iar eu nu despre Rimes și Brâncuși am de vorbit. Ideea mi-a venit însă parcurgând opiniile legate de acest subiect.

 

Din tabăra apărătorilor Irinei, am citit multe panseuri care, în feluri diferite, mizau pe cartea „autenticității”. ”Da domnule, așa e ea, fata, autentică, nu se pregătește, e spontană”. Sau „Ea are farmec, nu are nevoie de discursuri pompoase”. Ba da, are. Nu pompoase, dar orice om care acceptă să stea în fața unor oameni și să vorbească despre ceva, într-o calitate publică, are nevoie de câteva idei coerente.

 

Nu ține nici de farmec, nici de spontaneitate, nici de vârstă, nici de gradul de cool. Ține de RESPECT. Respect pentru subiect, pentru context, pentru oamenii prezenți, pentru statutul respectivului în conjunctura dată.

 

Aici, cred eu, zace una dintre problemele fundamentale ale românilor, vizibilă pe scenele conferințelor și evenimentelor de tot felul.

 

Confundăm ideea nobilă de a fi autentic, adică a apărea în fața publicului și a spune lucruri în care chiar crezi, cu a te prezenta în fața oamenilor cu mâinile-n buzunar și fără nicio idee coerentă pregătită în avans.

 

La fel și a fi spontan. Spontaneitatea e doar cireașa de pe tort, nota de vârf care condimentează sau surprinde. Dar, pentru a avea cireașa, trebuie să ai mai întâi tortul. Nu poți să fii spontan fără nicio idee și structură în minte. Spontaneitatea se grefează pe ceva deja-existent. Altfel nu ești spontan, ești doar nepregătit. Sună mult mai puțin „glamourous” și creativ, dar e purul adevăr.

De-a lungul vieții mele adulte, am participat la zeci sau chiar sute de evenimente: conferințe, workshop-uri, gale, toate tipurile de adunări publice care implică săli (mai mari sau mai mici) pline-ochi de oameni. Atât la noi cât și în străinătate.

 

Dintre toate, la evenimentele din România am constatat un element diferențiator nelipsit, pe care în alte țări nu l-am întâlnit aproape niciodată: întotdeauna există la noi măcar un speaker (în cel mai bun caz doar unul singur) care urcă pe scenă și, cu cel mai larg zâmbet și cu o atitudine suspect de asemănătoare cu mândria, rostește fraza care anunță dezastrul:

 

”Eu nu am pregătit nimic pentru azi, vreau să fie o discuție liberă”.

 

Sau, sora frazei de mai sus:

 

„Nu știu despre ce să vă povestesc, mai bine mă întrebați voi”.

Firește că se poate și mult mai rău. Am asistat jenată la câteva evenimente la care speaker-ul se urca pe scenă și începea cu „Habar n-am de ce m-au ales organizatorii să vin aici. Nu știu dacă am ceva interesant de spus”. Sau „Mă mir că am fost invitat, nu știu dacă e locul meu aici”.

 

Veți spune că oamenii aveau trac, emoții, erau timizi și prea puțin familiarizați cu scena. De acord. Doar că nici continuarea discursului nu era mai brează. Nu era un „Da, nu știu prea bine de ce mă aflu aici, dar am pregătit cea mai interesantă prezentare pe care am putut eu s-o născocesc”. Niciodată. Când ești timid și nesigur pe tine, se presupune că te pregătești dumnezeiește, tocmai ca să nu o dai în bară. Ei bine… nu.

 

Aproape de fiecare dată, continuarea era un discurs însăilat pe moment și presărat, în momentele de maximă panică și tăcere jenantă, cu „Vă rog să mă mai întrebați voi”.

 

NU, îmi venea să strig, de multe ori. NU te întrebăm noi. Întrebările se pun DUPĂ discurs, DUPĂ o prezentare, DUPĂ ce ne-ai oferit ceva, iar noi am luat acel ceva, l-am trecut prin filtrul minții și au rezultat câteva întrebări. Din nimic nu poate rezulta decât nimic.

 

Nu reușesc să înțeleg de ce poporul român are această aversiune pentru pregătire în avans și pentru strategie, lucruri care în afară sunt banale și omniprezente.

 

Ni se pare cumva că actul de a ne aduna câteva gânduri în minte înainte de a ne avânta pe scenă e un soi de eșec. ”Cum să mă pregătesc? Dar ce… eu am nevoie? Eu vorbesc liber!”.  În consecință, întâlnim tot mai des două tipuri extreme de discurs: cel citit de pe foaie, cuvânt cu cuvânt, fără pic de viață, și cel „spontan”, în care nicio idee n-are legătură cu cealaltă și unde la final nu știi de ce omul respectiv a stat în fața ta 20 de minute. Nu rămâi cu nimic. Foarte puține se încadrează la mijloc, adică un discurs relaxat, dar strunit de câteva idei principale și de o direcție clară a subiectului.

 

Contrar tuturor apărătorilor spontaneității și a autenticității, cei mai charismatici, autentici și spontani oameni pe care am avut ocazia să-i ascult live aveau niște discursuri impecabil pregătite și structurate. Vorbeau liber, fie că erau 5 minute sau două ore, dar urmăreau o structură, își construiau argumentele unele după celelalte și se vedea clar că tot ceea ce livrează este produsul unui proces atent de documentare și pregătire. Ca dovadă, la final rămâneai cu o bogăție de informații.

 

Nu contează că pentru unii oameni, mai talentați, pregătirea înseamnă o oră de adunat date și structurat idei, iar alții au nevoie de o săptămână. Asta nu e treaba publicului, ci e treaba ta, om care apari în fața publicului. Nu ai timp, nu ai chef, nu ai tragere de inimă? Nu apari. Asemenea evenimente sunt ocazii voluntare, nu obligatorii.

 

Dar, dacă îți respecți publicul, oricare ar fi el, nu apari doar ca să faci act de prezență.

 

Vă dau un exemplu recent și elocvent.

 

La finalul lui 2019, am participat la o conferință foarte reușită, anunțată și trâmbițată cu aproape jumătate de an înainte. Printre vorbitori, o persoană pe care așteptam cu nerăbdare s-o aud, fiindcă o urmăream de multă vreme, îi citisem cartea și mi se păruse mereu inspirațională.

 

Doamna respectivă s-a urcat pe scenă și, timp de 50 de minute, ne-a explicat, cu glumițe, giumbușlucuri și da, foarte mult farmec și charismă, cum NU a apucat să se pregătească pentru acest eveniment. Deloc.

 

A vorbit, în schimb, despre serbarea fiicei și costumul pe care a trebuit să i-l pregătească, despre problemele la job, despre cum a vrut să-și scrie prezentarea în avion, dar vecina de scaun era vorbăreață și tot așa, despre toate ocaziile în care a vrut să își scrie discursul, dar nu a reușit. Totul prezentat foarte amuzant, cu o charismă incredibilă. Dar fără nici cea mai mică legătură cu evenimentul programat cu șase luni înainte, la care acceptase să fie speaker și pentru care orașul era împânzit inclusiv de panouri cu chipul ei.

 

Am apreciat momentul aproape ca pe un număr de stand-up, adică s-a râs, s-a aplaudat, iar la pauză am schimbat păreri cu oamenii din jur. Aproape toți erau extrem de dezamăgiți. Da, au râs la o glumă, au aplaudat la final, dar ideea era aproape unanimă: „Da, a fost simpatică. Dar eu mă așteptam să vorbească despre subiectul conferinței. Eu de asta am venit să o văd”.

 

La un alt eveniment, un speaker s-a urcat pe scenă și a început să spună bancuri pe tema pe care o avea de acoperit. Am râs cu toții. Bancurile erau chiar grozave. Dar mi s-a părut una dintre cele mai neprofesioniste experiențe ale vieții mele și părerea mea despre omul respectiv a rămas pecetluită. Poate i-a fost lene să se pregătească cu ceva concret, dar 90% din sală nu va mai plăti niciodată bilet pentru o conferință la care e prezent.

 

Aici nu e vorba doar de bani. E vorba de timp prețios, irosit pentru a asculta pe cineva care îți spune din start, direct sau voalat, că nu a considerat întâlnirea cu publicul suficient de importantă încât să se gândească să-i ofere ceva concret. Revenim la respect, la el se rezumă totul.

 

Cred că aproape săptămânal cineva mă invită să vorbesc la un eveniment, mai mic sau mai mare. „Nu e nimic formal, doar o atmosferă prietenească”, mi se spune, în ideea că n-am nevoie de mare timp de pregătire. Da, o atmosferă cordială, dar faptul că niște oameni vin să te vadă pe tine, printre alții, nu înseamnă că poți să te prezinți în fața lor așa cum te prezinți la un suc cu prietenii. Nu, trebuie să le oferi ceva.

 

Tocmai de asta, în cele mai multe cazuri refuz politicos și spun și de ce: nu am timp să pregătesc ceva, nu consider că am suficientă experiență în domeniul X sau sunt prea prinsă și nu cred că pot acorda suficientă atenție subiectului.

 

Prefer să spun un „Nu” politicos decât să bifez niște evenimente la care să vin doar ca să fiu un om pironit pe o scenă. Am fost în public, de nenumărate ori, în fața unor asemenea oameni, care veniseră „ca să vină”. Ca să fie acolo, să bifeze. Ca să nu refuze o invitație și o oportunitate pentru o poză frumoasă și o postare de Facebook. Chiar nu vreau să fiu și eu unul dintre ei. Mai bine stau acasă.

 

Poate că vă regăsiți în ceea ce am spus mai sus sau poate că nu. Aș vrea să rămâneți însă, cu o întrebare în gând, pentru toate viitoarele evenimente la care veți participa, ca vorbitori sau ca spectatori. „DE CE și-ar irosi cineva timpul, banii și energia ca să mă asculte pe mine?”. Respectiv „De ce îmi sacrific trei ore din viață ca să mă duc la acest eveniment?”.

 

Dacă porniți de la această premisă, o să vă fie foarte greu, spre imposibil, să mai treceți cu vederea lipsa de respect a unor vorbitori. Și, mai ales, vă veți gândi foarte bine înainte s-o arătați la rândul vostru altora, din greșeală sau din neștiință.

 

„Nu am pregătit nimic” nu înseamnă „Sunt deștept, spontan și devreme-acasă”. Înseamnă, pur și simplu, „Nu-mi pasă suficient de mult de subiect/de voi/de eveniment cât să-mi rup măcar o oră din timpul meu ca să mă pregătesc”. Orice fel de scuze sau pretexte reprezintă doar justificări meșteșugite pentru ceva banal: lipsa totală de respect.

Foto: Unsplash

6 Comments

  • Noemi spune:

    Sunt de acord cu tine intr-o oarecare masura. Inteleg ca nu e tocmai grozav sa dai bani la o conferinta sa vezi un speaker si ca taman la acea confertina, el/ea a venit cu tema nefacuta. Cred ca noi, ca oameni, ne focusam mult pe mama mia ce greseala a facut X sau Y, ce total neprofesionist este, si uitam ca in definitiv cu totii suntem oameni si uneori ne mai da cu virgula si gresim, uneori mai mult. alteori mai putin.
    Important e cum reparam acea greseala si ce facem mai departe: spre exemplu daca irina va veni in continuare nepregatita, atunci da, trebuie re-evaluata decizia de a o numi ambasador al lui Brincusi, insa daca experienta o va mobiliza sa ia actiune in acest sens, cred ca pur si simplu a fost o greseala umana, asa cum si noi facem uneori.
    Cred ca e ok sa zicem ca o persoana neprofesioninsta in punctul asta al existenti sale, daca se intampla sa vine de mai multe ori nepregatita si nu cred ca e ok sa catalogam o persoana ca fiind neprofesionista daca i s-a intamplat o data, la o anumita conferinta.
    In ceea ce priveste respectul sunt de acord ca e important cum pui problema dar nu sunt de acord sa catalogam oameni bazat pe un comportament izolat 🙂
    Si in plus, Irina cred ca e profesionista in domeniul ei, deci nu o putem cataloga ca fiind neprofesionista overall, dupa doar acest incindet, aici ma refer la ea sau oricare dintre noi.

    • Diana Cosmin spune:

      Nu ai mereu a doua sansa de a repara o greseala, atunci cand e vorba despre profesionalism. Daca pentru mine singurul contact cu X a fost la acea conferinta, iar el a fost praf, atunci da, scuze, eu voi ramane cu convingerea ca este un neprofesionist. Nu ma voi gandi „Hai sa mai platesc bilet la INCA o conferinta cu X, ca poate il nimeresc intr-o zi mai buna”. Eu cred ca a gresi e omeneste, dar cand iti asumi public anumite lucruri: cand alegi sa vii in fata oamenilor, sa fii speaker undeva, cand iti asumi responsabilitatea unui act public, atunci nu poti sa pretinzi aceeași clemență pe care ți-ar acorda-o un prieten care te-a prins într-o zi proastă. Eu dacă nu mă simt în stare, nu fac, nu mă duc, nu vorbesc. Nu e obligatoriu nimic, doar ce acceptăm noi să facem.

  • Ioana Dumitrache spune:

    Tare bine ai punctat! Sunt de acord cu viziunea ta și cred ca respectul trebuie să se manifeste la mai multe niveluri de interacțiune, nu doar la modul de adresare politicos.

  • Lilian spune:

    Perfect adevarat!

  • Roxana spune:

    De acord 100% cu tine! Ai pus punctul pe i. Multumesc!

  • Raluca spune:

    Total de acord! Imi place mult Irina Rimes in domeniul ei, dar aici m-a dezamagit, mai ales ca sunt o iubitoare a lui Brancusi, am citit carti, am contemplat operele din Tg. Jiu…dimensiunea operei lui si relatia cu Romania nu sunt subiecte “la intamplare”, spontane…
    Din pacate, unele persoane publice, remarcabile, de altfel, intr-un domeniu anume, se considera autosuficiente.
    Eroarea e 50% la autoritati, 50% la Irina Rimes… as aprecia o mea culpa din partea ei.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.