N-am suportat niciodată această întrebare: „Ce să-ți iau de Mărțișor?”. E ca și cum ai întreba „Ce copac vrei să decorăm de Crăciun?”. Mărțișorul e despre mărțișoare, acele miniaturi făcute cu migală de mâna unui artizan, legate cu un șnur alb-roșu, și însoțite neapărat de un buchet mare de zambile.

Da, mă număr printre acei oameni romantici și de modă veche, pentru care Mărțișorul e ceva mititel, de cuprins în podul palmei, legat cu un șnur roșu. Nu e un nume generic pentru parfumuri, bijuterii, haine, laptopuri, telefoane mobile, pantofi Louboutin și orice altceva care se poate împacheta cu fundă. Înseamnă un talisman mic, de suflet, pe care cineva ți-l dă cu drag ca să-l porți în piept.

Mărțișorul este sărbătoarea mea preferată din an. Vă vine sau nu să credeți, nici măcar Crăciunul nu-i face concurență în sufletul meu, iar în perioada în care locuiam și studiam într-o altă țară, singurul moment în care dorul devenea adânc până la inimă era de 1 martie. Atunci mi-aș fi dorit să fiu acasă, cu o pungă de mărțișoare în brațe.

În plus, pe lângă faptul că ador primăvara și florile ei, sunt născută în martie, iar Mărțișorul a fost mereu semnalul că începe perioada MEA din an.

În fiecare an, îmi doresc același lucru: un Mărțișor simplu și un buchet de zambile. Bine, recunosc, un buchet mare-mare de zambile, fiindcă le iubesc de nu mai pot! Mă stânjenesc însă întrebările de tip „Ce cadou să-ți iau…?”, fiindcă simt că aruncă tot mai mult în uitare cel mai simplu, sensibil și frumos simbol al primăverii: acea figurină mică, făcută manual (nu am luat și nu voi lua niciodată chinezisme făcute pe bandă!) și legată cu șnur.

Vă fac și o mărturisire: cel mai vechi și drag Mărțișor al meu este coșarul cu scară din stânga fotografiei de mai sus, pe care îl am de când eram mică. Poate și de asta coșarii mă înduioșează mereu… Iar dacă iubiți și voi Mărțișorul, la fel ca mine, gândiți-vă de două ori înainte să dăruiți lucruri care pot fi cadorisite și în orice altă zi a anului. Iubesc și eu parfumurile, pantofii, accesoriile, firește… dar nu de Mărțișor. Există alte 364 de zile din an. Pe asta lăsați-mi-o în pace.

Mărțișorul adevărat, cel de cuprins în palmă, poate fi primit doar azi și nu întâmplător se poartă în stânga, lângă inimă. E o convenție jucăușă prin care putem trimite, sub felurite forme și culori, un mesaj subtil si nespus de simplu, care să ajungă direct la inima oamenilor dragi.

Dacă nu v-ați convins deja că martie este luna mea de poveste, chiar și căsnicia părinților mei se leagă, într-un fel sau altul, de Mărțișor.

Ai mei s-au cunoscut iarna, iar sosirea primăverii i-a prins la începutul poveștii lor. Tata – un inginer cu suflet de istoric boem, obișnuit cu lumea cărților și a războaielor napoleoniene – a trecut cu vederea ziua de 1 martie. Mama, cu o franchețe care n-a părăsit-o nici până în zilele noastre (ba chiar din contră), i-a dat telefon și i-a făcut cel mai elegant și ferm perdaf posibil. Undeva în discuție s-a strecurat, după cum mărturisește, și o afirmație de genul „Nu mă așteptam ca un ardelean care mai trăiește și în București, buricul țării, să nu aibă niciun fel de bune maniere”.