Filmul ”Al șaselea simț”(1999) este una dintre peliculele care mi-au conturat decisiv personalitatea de cinefil.

 

Nu știu dacă se mai poate vorbi despre spoilere în privința unui film de acum 22 de ani, dar dacă l-ați văzut e imposibil să uitați ACEL final și probabil unul dintre cele mai bune roluri făcute de Bruce Willis vreodată.

 

Omul responsabil pentru memorabila răsturnare de situație din ”Al șaselea simț” se numește M. Night Shyamalan și este un nume deopotrivă adulat și controversat în lumea filmului.

Idolatrizat de către cei care nu au putut uita „Al șaselea simț” și criticat de tot restul lumii tocmai fiindcă nu a putut niciodată să-și egaleze măestria din „Al șaselea simț”.

 

Unele dintre cele mai ciudate filme din ultimele decenii poartă semnătura lui: „The Village” (2004, despre o comunitate izolată care trăiește cu teamă de restul lumii), „The Visit”(2015, despre doi copii care își vizitează bunicii și descoperă că aceștia s-au transformat), „The Happening” (2008, cu Mark Wahlberg, despre un virus care face oamenii să se sinucidă), „Signs” (2002, cu Mel Gibson și Joaquin Phoenix, despre invazia extratereștrilor într-o comunitate mică și ciudată) sau celebra serie  „Unbreakable”, ”Glass” și „Split”, cu Bruce Willis și Morgan Freeman. 

 

Și, proaspăt lansat acum câteva zile, „Old”, care rulează acum și în cinematografele din România.

 

Am văzut „Old” a doua zi după lansare și m-aș fi dus chiar mai devreme dacă puteam, fiindcă trailerul îmi pusese imaginația la treabă serios.

 

Rareori am așteptat cu atâta nerăbdare un film și, chiar dacă pare ciudat, am spus de mai multe ori că acestea sunt genul meu de filme: psihologice, puțin ciudate și cu o idee care îți întoarce mintea cu susul în jos.

OLD este toate acestea și un pic mai mult, pentru că – după trei zile – nu mă urmăresc scenele horror, nici răsturnarea de situație din final, ci ideea de ansamblu a filmului.

 

Povestea – fără vreun spoiler în plus față de ce oferă trailerul – este simplă: un grup de turiști ajunge pe o plajă paradisiacă, ascunsă de ochii lumii.

 

 

Ziua lor perfectă de stat la soare devine însă sinistră în momentul în care ei realizează că aici timpul trece altfel: o jumătate de oră pe plajă înseamnă scurgerea unui întreg an din viață, iar dacă nu reușesc să plece, la finalul zilei cu toții vor fi… morți.

 

Ce mi-a plăcut?

Ideea de ansamblu este extraordinară.

 

Bazat pe o poveste numită „Sandcastle”, de Pierre Oscar Levy, filmul îți face mintea să exploreze paradigme pe care altminteri nu le-ar fi cercetat niciodată.

 

Mai exact, îți pune în perspectivă realitatea concretă a existenței umane, cu tot cu mărunțișurile cotidiene pe care le considerăm lipsite de semnificație, dar care reprezintă, de fapt, cărămizile care construiesc… viața.

 

Cum ar fi dacă toată viața ta s-ar scurge într-o singură zi, cu toate etapele înghesuindu-se unele în altele, fără șansa de a alege, de a îndrepta, de a te răzgândi?

 

E o idee tulburătoare, pe care filmul te lasă s-o consumi lent și să mai iei și cu tine acasă.

 

Locul în care se desfășoară totul: plaja El Valle, din regiunea Samana, Republica Dominicană.

Extraordinar de bine-aleasă, plaja este un personaj în sine, unul cu drepturi depline.

 

Fiind înconjurată de stânci înalte, este un cadru care pune în valoare și imaginația regizorului. M. Night Shyamalan reușește să inducă unui loc atât de vast o senzație stranie de claustrare, prin unghiurile de filmare.

 

Felul în care sunt privite personajele prin lentila camerei de filmat contribuie la senzația de spațiu închis, spațiu care se micșorează, loc fără putință de scăpare.

 

Actorii.

 

Foarte buni și bine-aleși în rolurile lor.

 

Favoriții mei au fost Vicky Krups (care o interpretează pe Prisca, curator de muzeu), Gael Garcia Bernal (Guy, actuar de profesie și soțul Priscăi, cu care se află în divorț), Rufus Sewell (Charles, medic chirurg) și Ken Leung (Jarin, asistent medical de profesie).

 

Și, apropo, la fel ca Hitchock în filmele sale, și Shyamalan are obsesia aparițiilor: el este șoferul hotelului, care duce personajele la plajă.

 

Ce nu mi-a plăcut?

 

Dialogurile.

 

Din recenziile citite ulterior pe internet, se pare că nu sunt singura care a simțit astfel.

 

Personajele vorbesc foarte artificial între ele, nenatural și studiat, ceea ce face foarte dificil atașamentul real de oamenii de pe ecran.

 

Te atinge profund metafora filmului, te gândești cum ar fi dacă ți s-ar întâmpla ție, dar e dificil să empatizezi concret cu oamenii cărora li se întâmplă și pe care-i vezi trecând prin toate stadiile disperării, în fața ochilor tăi.

 

De exemplu, fiecare personaj are o anumită meserie care este „îngroșată” excesiv de-a lungul celor două ore de film.

 

Psihologul îi îndeamnă pe toți să-și exprime sentimentele (inclusiv în cele mai nepotrivite momente), omul de asigurări vorbește doar în statistici și riscuri, iar curatorul de muzeu aduce obsesiv în discuție faptul că face expoziții.

 

Una dintre replici, adresată unui medic, într-un moment cheie, este chiar „Sunt curator de muzeu, organizez expoziții, și vreau să vă rog să-mi examinați copii, fiindcă cred că au o problemă”.

 

La genul ACESTA de dialoguri mă refer.

 

Forțarea unor metafore.

 

Filmul începe cu o discuție în microbuz între cei patru membri ai familiei Cappa (Prisca, Trent, Maddox și Guy), iar perspectiva îmbătrânirii ulterioare este forțat oglindită în dialogurile lor de început: „Nu-ți mai dori să treacă timpul mai repede, trăiește clipa”, ”Tu trăiești numai în trecut, ești curator de muzeu”, ”Tu trăiești doar în viitor, ești statistician”.

 

Sună cam prea schematic și sunt fraze un pic prea „pregătite” pentru desfășurarea ulterioară a acțiunii. 

 

Finalul.

 

Nu e un final prost, nu e un final deschis (adică o să știți DE CE se întâmplă totul, nu e genul de film care te lasă în aer), dar totuși… mi-a lăsat impresia că nu se pupă prima parte cu ultima.

 

Totuși, el este salvat de modul în care regizorul nuanțează deznodământul: deși lucrurile sunt clare, e greu să-ți dai seama de linia de demarcație dintre „bine” și „rău”.

 

Și, pentru că tot este unul dintre personaje om de statistici, aproape că-ți vine să gândești ca el: ce este de preferat, binele celor mulți sau salvarea celor puțini?