Despre tot ce-i fin și fain

Nefericirea e mereu în cealaltă cameră. La fel și fericirea.

By 23 septembrie, 2016Culture, People
read time 12 min
 
23 septembrie, 2016

Nefericirea e mereu în cealaltă cameră. La fel și fericirea.

Un italian cu un pian, pe nume Ezio Bosso, m-a făcut să-mi fie rușine de toate deznădejdile și tristețile din această viață. Și a făcut-o povestindu-mi viața lui, pe o scenă din Torino. Această poveste nu este despre mine, este despre el.

by

V-ați numărat cumva printre cei care, cu doi ani în urmă, se filmau turnându-și apă înghețată în cap în cadrul ,,Ice Bucket Challenge”? Eu una nu. Nu știu câți dintre cei care au înfăptuit și au dat mai departe provocarea știau că ,,distracția” reprezenta, la origine, o acțiune de popularizare a unei boli cumplite, numită ALS (scleroză laterală amiotrofică) sau boala Lou Gehrig, în vederea strângerii de fonduri.

 

Recunosc, după ce filmulețele din newsfeed-ul meu s-au oprit, nu m-am mai gândit la asta. Era o boală necruțătoare, din păcate una dintre sutele de boli de pe lumea asta, dar o boală care pentru mine nu avea un chip. Până aseară, când pe scena teatrului Carignano din Torino a apărut pianistul Ezio Bosso.

 

Ezio Bosso este singurul pianist care m-a făcut vreodată să plâng ascultându-l. Pianul îmi aduce de obicei bucurie și seninătate, nu m-a purtat niciodată pe teritorii atât de profund-sensibile încât să simt că-mi fuge pământul de sub picioare.

 

Bosso nu este însă orice fel de pianist și asta nu din cauza faptului că vine într-un cărucior cu rotile și îi ia mai bine de un minut de chin să se așeze pe scaunul special din fața pianului. Nici pentru că vorbește greu și rar, luptându-se pentru fiecare cuvânt și fiecare gest. Nici măcar pentru că zâmbește mai larg și mai fericit decât mulți oameni care n-au poverile lui pe umeri. Nu, nu de asta. Bosso m-a făcut să plâng fiindcă, odată așezat în fața pianului, se transformă și te transformă și pe tine.

 

În fața lui, în sală, câteva sute de oameni îl privesc cu un amestec de fascinație, pe alocuri inevitabilă compasiune și cu sentimentul pregnant că viețile lor sunt mult mai fericite, mai norocoase și mai privilegiate. E genul acela de întâlnire care te face să te simți bine că ești cum ești, oricât de egoist ar suna asta. Doar că, în momentul în care Bosso începe să cânte, în acele minute în care camera este în întuneric și tot ceea ce se vede sunt el și pianul, el este mai fericit decât toți oamenii din sală. Are o beatitudine întipărită pe chip pe care o voi uita cu greu. În acele minute nu doar poate să meargă și să vorbească exact ca noi toți, ci poate să zboare.

,,Noi, oamenii, trăim în camere, în diferite încăperi, toată viața”, povestește el, între melodii, alegându-și cu greu cuvintele, în șoaptă, cu un efort care ajunge la un moment dat să te doară. De fapt, multe dintre melodiile lui fac trimitere la acest motiv al camerei, iar una se cheamă chiar ,,Bach Was In The Other Room”. De câte ori pomenește, în poveștile lui dintre compoziții, de Johann Sebastian Bach, Bosso râde, arată cu mâna spre cer și zice cu reverență și duioșie spre sală: ,,Il vecchio!” (,,Bătrânul”).

 

,,Există multe camere în care trăim părți consistente din viețile noastre dar una în care petrecem mult timp se numește sala de așteptare. E un loc în care toți am fost cândva și e un loc interesant, fiindcă acolo ne strângem toți cei cărora ne lipsește o bucată de suflet, o bucată de ceva” reia el. ,,Știți acea senzație când îți aștepți iubitul sau iubita și îți lipsește persoana respectivă? Cam așa te simți când ești în acea cameră”.

 

Apoi zâmbește larg, cu toată gura, și gesticulează, deși chiar și asta îi e nespus de greu și nu-și poate controla bine mișcările. ,,Când se deschide ușa sălii de așteptare, de cele mai multe ori nu ne așteaptă un răspuns, ci doar un nou orizont un pic mai larg la care să sperăm”. Deloc întâmplător, una dintre bucățile lui muzicale se numește ,,The Waiting Room (The Missing Part”). 

Ezio Bosso are 45 de ani și a învățat să cânte la pian la 4 ani, chiar înainte să vorbească. S-a format la Viena și este considerat unul dintre marii muzicieni și compozitori ai generației lui. Compozițiile lui se bazează pe propriile-i cercetări în domeniul sinesteziei – arta de a uni simțurile, astfel încât un timbru muzical sau o notă să declanșeze noțiuni de culoare, miros sau gust – iar teoriile i-au fost validate științific și recunoscute la nivel mondial.

 

A primit premii pe tot Globul, a ținut concerte din Londra (unde locuiește acum) până în Buenos Aires, New York sau Sydney, a compus coloane sonore și este dirijorul The London Strings, cea mai mare orchestră de coarde din Anglia. Și toate astea s-au întâmplat și continuă să se întâmple independent de evenimentul care i-a dat viața peste cap în 2011. Atunci, Bosso a suferit o operație pe creier pentru îndepărtarea unei tumori care, combinată cu declanșarea unei boli autoimune, l-a aruncat, după cum el însuși recunoaște, într-o beznă densă.

 

O vreme n-a mai putut să cânte, să vorbească, să comunice, pierduse cu totul proprietatea limbajului, fie cel al cuvintelor sau al notelor muzicale. I se anulase orice vagă coordonare a mâinilor și a creierului, fără de care un pianist încetează să mai existe. Își aducea aminte muzica, dar nu o mai înțelegea. Visa și plângea și a făcut asta luni în șir, în acea perioadă de întuneric. A recunoscut-o într-un eseu scris pentru ,,La Stampa”, pe care l-am citit cu un nod în gât după concert. A recunoscut-o, subtil, aseară în fiecare dintre bucățile sale muzicale și în fiecare glumiță sau poveste pe care ne-a spus-o între ele.

După ce i s-a declanșat boala – care nu are deocamdată un leac și al cărei deznodământ este, din păcate, fatal – Ezio a luat-o de la capăt și și-a reînvățat viața, ca și cum ai învăța o limbă străină. Acum, privește lumea ca un gurmand care nu-și poate potoli setea de a trăi. Râde mult, își încheie interpretările prin exclamații sau țipete de bucurie și dă din mâini. La finalul fiecărei bucăți, îmbrățișează pianul, culcându-și capul între clapele lui și întinzând larg mâinile, ca și cum n-ar vrea ca el să dispară și să rămână doar cu iluzia, ca în acea perioadă în care tot ce avea erau visele și întunericul.

 

Între compoziții, deși vorbește greu și chinuit, intercalează câte o glumă, câte o poveste semnificativă. Niciuna nu este directă despre el, dar în același timp absolut totul este despre el. Amintește de Chopin care și-a scris preludiile în Mallorca, pe când era bolnav de tuberculoză și venise pentru clima blândă și aerul curat, dar – și aici bufnește în râs –,,Bietul de el avusese două ghinioane: să găsească singura femeie fumătoare de la anii 1800 și să nimerească în cel mai rece an din istoria insulelor Baleare, din mezolitic încoace”.

 

Doar că taman acolo, la o mănăstire, în cel mai friguros an din istoria Mallorcăi, acolo și-a construit ceea avea să devină opera lui supremă. Din marile nefericiri ies uneori lucruri extraordinare, fiindcă ,,trebuie să te pierzi ca să mergi mai departe și absolut orice reprezintă o oportunitate de a crește mai mult decât ți-ai fi imaginat”.

În acel eseu mai vechi, găsit în scotocelile mele febrile de după concert, am citit o afirmație a lui Bosso care închide cercul sentimentelor și al concluziilor cu care am rămas din seara trecută. Comprimă, ca într-o bucată muzicală sinestezică, acel cumul de senzații pe care le-am avut cu toții când atingea clapele pianului și, brusc, lupta lui pentru fiecare cuvânt și gură de aer se transforma într-o plutire lină deasupra lumii muritorilor. Poate m-aș fi ferit s-o spun eu, deși am gândit-o, dar a avut grijă să o spună el, mult mai bine și mai direct:

,,Nu sunt decât un om cu dizabilități cât se poate de vizibile, într-o lume plină de oameni cu dizabilități care nu se văd”.

eziobosso1-1

Piesa mea preferată dintre compozițiile interpretate de Bosso aseară se numește ,,Rain In Your Black Eyes” și mi se pare chintesența poveștii lui, chiar dacă el n-a spus-o astfel. Este inspirată de ploaie, fiindcă fenomenele meteorologice îl fascinează și au similitudini cu viața, așa cum ne-a explicat aseară, pe scenă:

,,Starea vremii la un moment dat ne schimbă amintirile despre oameni, locuri, peisaje. Schimbă lumina, schimbă totul. Iar ploaia e exact ca muzica: crește și coboară, norii se măsoară în octave, au ritmul lor. Ploaia poate fi puternică, poate fi blândă, poate fi necruțătoare. Există ploi în care te pierzi, ploi în care te arunci ca să uiți și mai există și un altfel de ploaie, ploaia ochilor, care te face s-o iei de la capăt de fiecare dată”.

Ezio Bosso – ,,Rain In Your Black Eyes”

4 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.