Spectacolul de teatru „Artă”, de Yasmina Reza, la Teatrul Bulandra, este una dintre cele mai reușite comedii ale vremurilor noastre.

 

Fără vulgaritate și fără stridențe, este o poveste cu substrat profund, ale cărei înțelesuri se întind mult dincolo de amuzamentul replicilor și de savoarea jocului actoricesc.

 

Intriga piesei are în centru trei prieteni de-o viață: Serge (Șerban Pavlu), Ivan (Gheorghe Ifrim) și Marc (Vlad Zamfirescu).

Serge este un medic cosmopolit, Ivan este un funcționar introvertit, iar Marc este un inginer conservator.

Cei trei se cunosc dintotdeauna și, chiar dacă sunt complet diferiți ca tipologie, au o relație foarte clară și bine delimitată, în care fiecare își cunoaște bine rolul în viețile celorlalți.

 

În această conviețuire amicală care durează de peste 20 de ani, apare un element care perturbă dinamica aparent perfectă: Serge, care a devenit recent colecționar de artă contemporană, cumpără cu suma de 35.000 de euro un tablou… cu dungi albe pe fond alb.

Alb pe alb.

Nu este niciun spoiler, această informație o aflați în primul minut al spectacolului, de la această premisă începe totul, dar fascinant este ceea ce urmează.

 

Achiziția acestui tablou răstoarnă cu totul relația și percepțiile celor trei prieteni unul despre altul, prilejuind un moment de reevaluare profundă a prieteniilor lor, dar și a relației fiecăruia cu propria persoană.

 

O prietenie implică o complicitate tacită, un mod de a te înțelege din priviri cu persoana de lângă tine, simțind că el sau ea este de partea ta în fața lumii.

Și, deodată, un gest banal și unilateral poate da totul peste cap.

 

Revolta în fața acestei achiziții absurde are prea puțin legătură cu tabloul în sine sau cu gusturile lui Serge.

 

Este, în fapt, un neașteptat element perturbator care erodează temelia unor convingeri de-o viață întreagă.

 

Altfel spus:

 

Dacă un prieten bun se schimbă și începe să agreeze lucruri care nouă ni se par stupide sau nepotrivite, ce spune asta despre persoana noastră?

 

Că nu am evoluat suficient?

 

Că am rămas în urmă?

 

Că prietenul nostru nu se mai regăsește în viziunea despre lume pe care o împărtășeam până de curând?

 

Că nu mai împărțim aceleași valori?

 

Că își dorește o altă viață, în care noi poate nu mai avem loc?

 

Că o zonă clară și sigură a vieții noastre a fost zdruncinată din temelii?

 

Chiar dacă pare ilogic, când un prieten face un gest radical sau își schimbă viața la 180 de grade față de cum îl știam noi, asta ne destabilizează și pe noi, ca indivizi.

 

Chiar dacă noi nu facem nici cea mai mică schimbare în propriile vieți, gestul radcal făcut de un prieten ne așază în față o oglindă și ne silește să privim cu atenție în ea.

 

E incomod și poate deveni chiar dureros să fii silit să-ți privești reflexia, după o viață în care te-ai oglindit în oamenii de lângă tine.

 

În spectacolul de la Bulandra, Marc îi mărturisește lui Serge că, până în acel moment, el avusese o anumită impresie – foarte limpede și solidificată în timp – despre prietenia lor.

 

Raportul de forțe dintre ei avea o legătură directă cu impresia lui Marc despre el însuși: crezând că Serge îl admiră pentru gusturile lui, ba chiar că îl consideră un reper de simț estetic, se vedea pe sine într-o anumită lumină.

 

Și, puf, deodată Serge se duce și cumpără un tablou „alb pe alb”. Pentru a intra în grațiile cui? Pentru a impresiona pe cine? Pentru a accede la ce noi cercuri?

 

Acest spectacol – pe care-l recomand cu căldură și care se joacă de mulți ani, cu succes enorm – mi-a trezit în minte niște situații concrete pe care le-am tot auzit de-a lungul vremii și cu siguranță și voi le-ați trăit.

 

De exemplu:

 

Când cineva sedentar începe să facă mult sport, se apucă de maratoane, de mers pe munte sau își schimbă hobby-urile statice cu unele bazate pe mișcare, prietenii lui se supără pe el sau încep să-l evite. Am auzit asta de zeci de ori.

 

Când cineva decide să slăbească și își schimbă radical aspectul și stilul de viață, prietenii încep să-l submineze subtil: „Dar arăți ca și cum ai fi bolnav”, ”Dar ce viață e asta, fără nicio bucurie culinară?”, „Dar cum adică, nu mai iei nici măcar o felie de pizza împreună cu noi?”

 

Când cineva decide să trăiască mai sănătos și se lasă de alcool sau de fumat, apar mereu întrebările sub formă de împunsături:  „Adică nici măcar un pahar, când ieșim să sărbătorim?”, ”Brusc vrei să fii pe sănătate?”, „Vrei să renunți la toate viciile?”

 

Când cineva decide să-și schimbe viața – să divorțeze, să facă un viraj în carieră, să se apuce de a doua facultate sau orice înseamnă o trecere de la o stare de nefericire la altceva – cei din jur se simt atacați personal în propriile inerții.

 

Când cineva își schimbă modul de a gândi – de exemplu un pesimist care decide să vadă altfel lumea sau are o revelație despre cum și-ar dori să fie viața lui – prietenii apropiați sunt primii care fac glume pe seama lui și să îl iau în râs. Subtil, desigur.

 

Am auzit de multe ori oameni care spun: „Aș vrea să schimb multe lucruri la viața mea, dar nimeni din jur nu mă susține. Nici familia, nici prietenii, aproape că am impresia că mă subminează”

 

Nu e doar o impresie și nu e vorba despre răutate sau rea-voință.

 

De fapt nici măcar nu e vorba despre noi, ci despre ei.

 

Vedeți voi, când cineva din jur își schimbă radical viziunea despre lume, te silește să ți-o reconsideri pe a ta.

 

E ca și cum ai fi pierdut acel aliat în fața vieții.

 

Erați voi doi în fața lumii întregi, iar acum ai rămas singur, cu toate fostele voastre certitudini, care acum îți aparțin doar ție.

 

Dacă prietenul tău cel mai bun devine un ahtiat al sportului, iar tu abia urci trei scări, acea schimbare te face pe tine să-ți regândești alegerile.

 

Dacă nu mai bea alcool sau nu mai mănâncă zahăr, brusc gusturile tale par inferioare.

 

Dacă își schimbă viața sau aspiră la ceva mai mult, asta te face pe tine să te gândești dacă nu cumva te mulțumești cu prea puțin în propria viață…

 

E mai simplu, ca instinct, să vrei să-l aduci pe el înapoi în rând cu tine decât să te forțezi tu să faci o schimbare pentru care nu erai nicidecum pregătit.

 

Scriind acum acest articol, am realizat că prietena mea cea mai bună, Lavinia, mă cunoaște din facultate și a fost alături de mine în toate etapele vieții mele, deși suntem radical diferite.

 

M-a susținut și când m-am apucat de kangoo jumps și alergat, dar și când am început cu bootcamp-uri militărești, yoga sau Pilates.

 

M-a susținut și când am fost vegană și beam doar sucuri verzi, și când am ținut un regim medical în care aveam voie doar 10 alimente, și când am divorțat, și când mi-am dat demisia, și când m-am apucat de antreprenoriat.

 

M-a susținut inclusiv când veneam la ea săptămânal cu câte o nouă revelație, desprinsă dintr-una din cele 5543445 de cărți de schimbare a vieții pe care le citeam într-o perioadă de căutări profunde.

 

Nu s-a simțit niciodată amenințată, chiar dacă am glumit împreună pe seama multor decizii care și mie îmi par acum absurde.

 

Nu mi-a bătut obrazul în anii în care aveam un program de muncă atât de ciudat și de-a-ndoaselea încât nu reușeam să ne vedem decât după zece seara sau o dată la șase luni.

 

Am râs împreună de orice, mi-a spus mereu părerile ei sincere – pro sau contra – dar indiferent de alegerile mele ciudate, ea a fost mereu acolo.

 

În sala cu fotolii turcoaz de la Teatrul Bulandra, m-am dus cu gândul la ea și mi-am dat seama că am fost extraordinar de norocoasă să o am.

 

Mai ales finalul spectacolului m-a emoționat și m-a făcut să râd în același timp, fiindcă sintetizează foarte bine esența unei prietenii adevărate. Nu divulg nimic, trebuie să trăiți voi experiența.

 

Și nu, nu toate prieteniile sunt făcute să treacă testul timpului, al viziunilor divergente sau al deciziilor absurde și de neînțeles.

 

Este perfect în regulă așa.

 

Cu adevărat importante și prețioase sunt, însă, acele prietenii care supraviețuiesc în ciuda tuturor rateurilor noastre spectaculoase și în ciuda tuturor virajelor abrupte sau stupide care mai au loc într-o viață.

 

Acele prietenii în care fiecare îl lasă pe celălalt să fie exact așa cum vrea să fie.

 

Și, dacă aveți prieteni de suflet, poate ar trebui să le cumpărați – lor și vouă – bilete la „Artă” și să vă gândiți, împreună, la ce se ascunde în spatele dungilor albe pe fond alb din tabloul lui Serge.

 

Ați putea avea o adevărată revelație.