Despre tot ce-i fin și fain

De ce nu mai vreau să „pun bine” lucrurile din viața mea

By 5 februarie, 2021Myself
read time 5 min
 
5 februarie, 2021

De ce nu mai vreau să „pun bine” lucrurile din viața mea

Mi-am dat seama că minimalismul meu își are originea și într-o expresie pe care nu am suportat-o niciodată: SĂ PUNEM BINE. Adică undeva unde nu vedem, nu folosim și nu ne trebuie, dar… să fie acolo.

by

Pusul bine” al lucrurilor este o veritabilă instituție românească. 

 

Serios.

 

”A pune bine” este o expresie fascinantă în sine, fiindcă – spre deosebire de sinonimele ei, „a păstra” sau „a depozita” – sugerează un fel de misiune complexă.

 

Nu pui ceva undeva, pur și simplu.

 

„Pui BINE”, iar asta implică o procedură, un mecanism, o artă în sine.

 

„Pune bine obiectul cutare (inserați aici orice, de la o pungă la o pânză de cort), poate ne trebuie”.

 

„A pune bine” face parte din ADN-ul nostru, împreună cu sertarul cu pungi, punga cu pungi și alte elemente care țin de natura noastră de „hoarderi”.

 

Nu este un lucru bun sau rău, este doar o stare de fapt.

 

Încercam să mă gândesc cum s-ar traduce „hoarder” în limba română și cea mai bună variantă pe care am găsit-o este că suntem ca niște mici hârciogi. Simpatici, dar puși pe acumulare.

 

Lipsurile materiale din perioada comunistă ne-au implantat în mentalul colectiv ideea că e mai bine să ai decât să nu ai, așa că tindem să acumulăm în loc să simplificăm.

 

Repet, nu e nimic de blamat, e pur și simplu psihologie.

 

Ne este cumplit de greu să renunțăm la lucruri, așa că preferăm să le stocăm. Să le „punem bine” în vederea unor viitoare și improbabile vieți, conjuncturi și situații.

 

Doar că, de la un anumit punct încolo, excesul de lucruri inutile ajunge să ne sufoce, să ne încetinească și să ne coste. Timp, bani, energie irosită pe stocat, aranjat, șters de praf, mutat de colo-colo.

 

Când am scris pe Instagram despre minimalism și despre faptul că am o garderobă foarte mică și „editată”, mai multe persoane mi-au împărtășit faptul că și-ar dori enorm să poată renunța la bunurile care le prisosesc, dar că au un blocaj mental. 

 

Câteva fete mi-au mărturisit că nu se pot debarasa nici măcar de hainele din liceu, care nu li se mai potrivesc de ani de zile ca mărime, ca stil, ca nimic.

 

Chiar dacă știu sigur că nu le vor mai purta niciodată, convingerile „moștenite” de la părinți sau bunici sunt pe modelul „Ține-le acolo, că nu știi ce vremuri vin”.

 

Totuși, presupunând că vine un cataclism planetar, nu vom întâmpina apocalipsa îmbrăcați în hanoracul din clasa a 12-a și în blugii cu două mărimi mai mici din primul an de facultate. Nici cu pantofii pe care nu i-am purtat decât de trei ori, fiindcă ne strâng în ultimul hal.

 

Nu e vorba de logică, însă, ci de emoție. Mai bine să ai mult decât puțin. E un mecanism.

 

Puținul stârnește frică, pe când „multul” liniștește.

A strânge lucruri echivalează cu o asigurare mentală împotriva tuturor lucrurilor care pot veni. Falsă, dar liniștitoare.

 

Nu mă înțelegeți greșit: nu trăiesc într-o casă goală, cu o canapea și o masă. Ba chiar am și eu un sertar cu pungi, care în contextul zilelor noastre și al sustenabilității este chiar util pentru a evita plasticul.

 

Am însă o problemă personală cu „pusul bine”, adică obiceiul de a păstra lucruri în afara razei vizuale, prin cutii, cutiuțe, pungi, prin boxe și alte locuri ascunse privirii și amintirii, doar pentru că nu ne îndurăm să le donăm, să le vindem sau să le dăm la reciclat ori la gunoi.

 

Acumulăm lucruri din motive care au mai mult de-a face cu nevoile noastre emoționale decât cu utilitatea și cel mai adesea „pusul bine” înseamnă unul dintre următoarele scenarii:

 

1. Nu avem nevoie de acel obiect, dar îl păstrăm din inerție

 

Realizez acum, cu înțelepciunea retrospecției, că procesul meu minimalist din ultimii ani se datorează și unei aversiuni construite în timp pentru stocat lucruri.

 

Mereu mi s-au părut teribil de obositoare procedurile de scos garderoba de iarnă și introdus cea de vară, băgat lucruri în cutii și apoi scos din cutii și tot așa.

 

Mi-am dorit să ajung la un număr de posesiuni materiale adecvat spațiului în care trăiesc, astfel încât să am un loc pentru fiecare lucru și să nu fiu nevoită să mut, să bag în cutii, să cobor cutii și tot așa.

 

Mai bine să am mai puține lucruri și să stea fiecare într-un loc clar stabilit decât să am două dulapuri imense și să petrec o săptămână în fiecare anotimp mutând totul dintr-o parte într-alta, din cutii pe umeraș și înapoi.

 

Chiar dacă asta a însemnat să ajung la un număr mic de obiecte relevante, să selectez drastic și să simplific totul de-a lungul unor ani, rezultatul final este un sentiment de eliberare fantastică și de lejeritate pe care o simt în fiecare zi.

 

Dominique Loreau, autoarea franceză stabilită în Japonia despre care am scris de mai multe ori (printre care AICI, AICI, AICI și AICI) spunea că posesiunile ajung să ne posede ele pe noi. I-am înțeles cuvintele abia după marea simplificare din ultimii ani.

 

Când sunt prea multe, obiectele devin griji, sarcini în plus și „șefi” ai noștri, în loc să fie doar piese care ne aduc bucurie. Timpul pe care-l consumăm având grijă de ele depășește timpul pe care-l petrecem bucurându-ne efectiv de ele.

 

Eu una chiar nu vreau să mai „pun bine” nimic, vreau să am totul la vedere sau în locuri clar delimitate, fără cutii, cutiuțe, pungi și pungulițe de depozitare.

 

Nu vreau să am atâtea posesiuni încât să nu le știu capătul. Dar asta sunt doar eu…

 

2. Nu avem un loc pentru lucrul respectiv, așa că îl înghesuim pe undeva

 

Punem bine un obiect atunci când casa e prea ticsită și nu mai găsim un loc clar pentru el, așa că-l expediem într-o boxă, într-o cutie pe un dulap, printre alte cutii și cutiuțe, în ideea că totuși-totuși ne va trebui câmdva.

 

De ce nu avem loc? Nu cumva avem PREA multe lucruri?

 

Eu m-am convins din proprie experiență: deși în casa mea se mai află doar 20% din câte lucruri aveam cu trei ani în urmă, nu-mi aduc aminte nici măcar o singură ocazie în care să fi avut nevoie de vreun obiect care sălășuia prin cutii și cutiuțe, prin boxă, prin sertare și prin cutiile din sertare.

 

Am dat inclusiv vreo patru kilograme de cabluri păstrate în ideea că „or fi bune de ceva”. Nici acum nu știu de la ce era fiecare – de fapt știu, de la vechi echipamente, gadgeturi, calculatoare – dar nu le-am simțit lipsa vreun minut.

 

3. ”Punem bine” fiindcă păstrăm pentru o dată care ar putea să nu vină niciodată

 

”Pusul bine” e frate vitreg cu „ținutul de bun”, de multe ori.

 

Pui ceva bine când nu te înduri să-l porți, ca o pereche de patine pe care n-o duci la patinoar de teamă să n-o strici și până la urmă îți rămâne mică. Sau o rochie superbă pe care o păstrezi pentru o ocazie ireal de specială și de perfectă.

 

Am scris mai demult un articol, intitulat ”Idei greșite despre viață pe care aș vrea să le uităm”, în care am povestit o întâmplare personală.

 

Bunica mea, crescută într-o vreme a lipsurilor, în care totul era drămuit, cârpit, refolosit, avea câteva haine bune pe care nu s-a îndurat să le poarte niciodată.

 

Mai ales vreo două rochii de mătase, pe care le „pusese bine” în dulap, pentru ocazii speciale.

 

Într-una dintre acele rochii a fost înmormântată. Nu o purtase niciodată.

 

Dacă ai pus vreodată ceva „bine” în ideea că îți va folosi într-un moment unic și irepetabil al vieții tale, când stelele se vor alinia pe cer, când va apărea conjunctura ideală, ziua optimă și toate lucrurile pe care le așteptai vreodată de la viață… ar fi mult mai bine să cauți lucrurile pe unde le-ai pus, să le iei și să le folosești.

 

Rochia de mătase, farfuriile cele mai bune, tacâmurile de argint, bijuteria de la bunica.

 

Conjunctura potrivită poate să apară sau nu, la fel și oamenii potriviți și momentele oportune, dar oricum ar fi… există șanse mai mari să te găsească dacă le aștepți trăind și bucurându-te de viață, nu doar făcând planuri pentru ceva incert.

 

În loc să „punem bine” lucruri inutile, hai să ne trăim „binele”, acum și aici.

*************************************

Pentru mai multe idei și inspirații, mă puteți urmări și pe contul meu de Instagram.

****************************

Pentru mai multe articole despre simplitate și simplificare, există secțiunea ”Simplicity” de pe site.

****************************

Foto: Unsplash

8 Comments

  • Gabriela spune:

    Cochetez cu minimalismul de ani de zile si totusi inca sunt atasata emotional de multe lucruri. E WIP. Garderoba in ultimul an a fost aproape inutila, la ultima „curatenie” am strans 3 saci cu lucruri uzate sau nepurtate de ani de zile, dar tot tin cateva lucruri pentru x sau y moment. Cu incaltamintea la fel. Desi port mai mereu aceleasi lucruri, tot am 2-3 perechi de incaltari pentru timpuri mai bune.
    Cartile inca ocupa mult spatiu si mai degraba as arunca toate hainele decat sa renunt la ele. Sunt refugiul meu, desi sunt constienta ca pe multe nu o sa le recitesc. Greu cu atasamentele astea. Mi-am promis ca o sa folosesc din ce in ce mai mult principiul „one in, one out” , adica cand o sa am nevoie de ceva / vreau sa cumpar ceva, renunt la ceva din garderoba/biblioteca, in loc sa acumulez, inlocuiesc.
    Permite-mi sa te intreb, tu cum faci cu anturajul? Am prietene care imi spun asa : a) ti s-a intamplat ceva fain, ofera-ti o recompensa, o haina scumpa si buna, sa-ti aduca aminte mult timp de reusita, desi nu am nevoie in acel moment de inca o tzoala sau nu consider ca trebuie sa marchez evenimentul in nici un fel, dar ele nu inteleg b) mai cumparati si tu niste rochii, fuste si fii mai feminina ca asta vor barbatii zic ele, desi eu ma simt bine mai sporty si nu consider ca trebuie sa ma imbrac intr-un anumit fel pentru a atrage pe cineva, hmm, oare de aia sunt single in acest moment? :))). De multe ori ma simt neputincioasa sa explic sau doar sa dau din cap si sa le las sa vorbeasca.
    Mersi pentru articol si ca ai avut rabdare sa citesti romanul meu de comentariu.

    • Diana Cosmin spune:

      Dacă încă ești atașată emoțional, dă-ți timp. E un proces care nu trebuie grăbit. Firește că trebuie să valorifici elanul pe care îl ai la un moment dat, atunci când simți că „Gata, acum e momentul”, dar dacă există anumite piese cu valoare emoțională, „sleep on it”.
      Cât despre anturaj: nu l-am ascultat niciodată, așa că nu pot da sfaturi pe tema asta. Nu sunt deloc influențabilă, mai degrabă contrariul: total încăpățânată și mă bazez pe ideea „Dacă pierd, măcar pierd pe mâna mea” 🙂

  • Ioana spune:

    Aaah, si inca o chestie. Pt o luuuunga perioada de timp am continuat sa tin hainele bune pt zile speciale sau…pt cand veneau musafiri. De ex, pijamalele noi sau hainele de casa noi zaceau in dulap in timp ce in restul anului purtam numai chestii uzate. Ca asa ma invatasera bunicii. Cred ca pe finesociety am citit un articol acum 5 ani poate care m-a trezit la realitatea anilor 2015, nu 1945. Ca e ok sa te simti bine si cand esti acasa, e ok sa fii imbracat cat de cand elegant si comfortabil cand stai pe canapea la tv, nu e nevoie sa ˋporti rufè. Pfiii, ma enervez singura cand ma gandesc cati ani am pierdut cu mentalitatea de ˋnu aì cand de fapt aveam.

    • Diana Cosmin spune:

      Da, perpetuăm niște obiceiuri, fără să ne întrebăm dacă într-adevăr ne aparțin. Dar important este să ne dăm seama și să evoluăm 🙂 Pas cu pas.

  • Ioana spune:

    Eu am invatat brusc sa folosesc tot ce am acum cativa ani cand mi s-a spart casa si am ramas fara ….nimic. Din greseala, hotii au ratat 1 p de cercei extrem de dragi mie, dar pe care nu ii purtam…ca erau scumpi si pt momente speciale. Cand i-am gasit pe jos, ceva a facut clic in mintea mea si de atunci folosesc TOT, dar absolut tot din casa, oricat de scump, special sau extravagant ar parea pt o zi normala. Multe din lucrurile furate aveau valoare sentimentala, si acea valoare, amintirea, a fost si ea ‘pusa bine’ in cutii, sertare, fundul dulapului. Acum imi tin vizibile pana si amintirile, prin cateva obiecte, fix in fata ochilor, unde ma pot bucura mereu de ele.

  • Mihaela spune:

    Maica-mea mai are uniforms de soldat care a purtat-o când avea 18 ani. Plus a trebuit sa ma cert cu ea ca nu vroia sa dea la reciclat manualele mele de chimie și mate din liceu pe motiv ca o sa aibă poate cineva nevoie de ele: nu familia noastră dar nu știi niciodată dacă cineva o sa întrebe de ele- manuale dinaintea celor alternative.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.