Pusul bine” al lucrurilor este o veritabilă instituție românească. 

 

Serios.

 

”A pune bine” este o expresie fascinantă în sine, fiindcă – spre deosebire de sinonimele ei, „a păstra” sau „a depozita” – sugerează un fel de misiune complexă.

 

Nu pui ceva undeva, pur și simplu.

 

„Pui BINE”, iar asta implică o procedură, un mecanism, o artă în sine.

 

„Pune bine obiectul cutare (inserați aici orice, de la o pungă la o pânză de cort), poate ne trebuie”.

 

„A pune bine” face parte din ADN-ul nostru, împreună cu sertarul cu pungi, punga cu pungi și alte elemente care țin de natura noastră de „hoarderi”.

 

Nu este un lucru bun sau rău, este doar o stare de fapt.

 

Încercam să mă gândesc cum s-ar traduce „hoarder” în limba română și cea mai bună variantă pe care am găsit-o este că suntem ca niște mici hârciogi. Simpatici, dar puși pe acumulare.

 

Lipsurile materiale din perioada comunistă ne-au implantat în mentalul colectiv ideea că e mai bine să ai decât să nu ai, așa că tindem să acumulăm în loc să simplificăm.

 

Repet, nu e nimic de blamat, e pur și simplu psihologie.

 

Ne este cumplit de greu să renunțăm la lucruri, așa că preferăm să le stocăm. Să le „punem bine” în vederea unor viitoare și improbabile vieți, conjuncturi și situații.

 

Doar că, de la un anumit punct încolo, excesul de lucruri inutile ajunge să ne sufoce, să ne încetinească și să ne coste. Timp, bani, energie irosită pe stocat, aranjat, șters de praf, mutat de colo-colo.

 

Când am scris pe Instagram despre minimalism și despre faptul că am o garderobă foarte mică și „editată”, mai multe persoane mi-au împărtășit faptul că și-ar dori enorm să poată renunța la bunurile care le prisosesc, dar că au un blocaj mental. 

 

Câteva fete mi-au mărturisit că nu se pot debarasa nici măcar de hainele din liceu, care nu li se mai potrivesc de ani de zile ca mărime, ca stil, ca nimic.

 

Chiar dacă știu sigur că nu le vor mai purta niciodată, convingerile „moștenite” de la părinți sau bunici sunt pe modelul „Ține-le acolo, că nu știi ce vremuri vin”.

 

Totuși, presupunând că vine un cataclism planetar, nu vom întâmpina apocalipsa îmbrăcați în hanoracul din clasa a 12-a și în blugii cu două mărimi mai mici din primul an de facultate. Nici cu pantofii pe care nu i-am purtat decât de trei ori, fiindcă ne strâng în ultimul hal.

 

Nu e vorba de logică, însă, ci de emoție. Mai bine să ai mult decât puțin. E un mecanism.

 

Puținul stârnește frică, pe când „multul” liniștește.

A strânge lucruri echivalează cu o asigurare mentală împotriva tuturor lucrurilor care pot veni. Falsă, dar liniștitoare.

 

Nu mă înțelegeți greșit: nu trăiesc într-o casă goală, cu o canapea și o masă. Ba chiar am și eu un sertar cu pungi, care în contextul zilelor noastre și al sustenabilității este chiar util pentru a evita plasticul.

 

Am însă o problemă personală cu „pusul bine”, adică obiceiul de a păstra lucruri în afara razei vizuale, prin cutii, cutiuțe, pungi, prin boxe și alte locuri ascunse privirii și amintirii, doar pentru că nu ne îndurăm să le donăm, să le vindem sau să le dăm la reciclat ori la gunoi.

 

Acumulăm lucruri din motive care au mai mult de-a face cu nevoile noastre emoționale decât cu utilitatea și cel mai adesea „pusul bine” înseamnă unul dintre următoarele scenarii:

 

1. Nu avem nevoie de acel obiect, dar îl păstrăm din inerție

 

Realizez acum, cu înțelepciunea retrospecției, că procesul meu minimalist din ultimii ani se datorează și unei aversiuni construite în timp pentru stocat lucruri.

 

Mereu mi s-au părut teribil de obositoare procedurile de scos garderoba de iarnă și introdus cea de vară, băgat lucruri în cutii și apoi scos din cutii și tot așa.

 

Mi-am dorit să ajung la un număr de posesiuni materiale adecvat spațiului în care trăiesc, astfel încât să am un loc pentru fiecare lucru și să nu fiu nevoită să mut, să bag în cutii, să cobor cutii și tot așa.

 

Mai bine să am mai puține lucruri și să stea fiecare într-un loc clar stabilit decât să am două dulapuri imense și să petrec o săptămână în fiecare anotimp mutând totul dintr-o parte într-alta, din cutii pe umeraș și înapoi.

 

Chiar dacă asta a însemnat să ajung la un număr mic de obiecte relevante, să selectez drastic și să simplific totul de-a lungul unor ani, rezultatul final este un sentiment de eliberare fantastică și de lejeritate pe care o simt în fiecare zi.

 

Dominique Loreau, autoarea franceză stabilită în Japonia despre care am scris de mai multe ori (printre care AICI, AICI, AICI și AICI) spunea că posesiunile ajung să ne posede ele pe noi. I-am înțeles cuvintele abia după marea simplificare din ultimii ani.

 

Când sunt prea multe, obiectele devin griji, sarcini în plus și „șefi” ai noștri, în loc să fie doar piese care ne aduc bucurie. Timpul pe care-l consumăm având grijă de ele depășește timpul pe care-l petrecem bucurându-ne efectiv de ele.

 

Eu una chiar nu vreau să mai „pun bine” nimic, vreau să am totul la vedere sau în locuri clar delimitate, fără cutii, cutiuțe, pungi și pungulițe de depozitare.

 

Nu vreau să am atâtea posesiuni încât să nu le știu capătul. Dar asta sunt doar eu…

 

2. Nu avem un loc pentru lucrul respectiv, așa că îl înghesuim pe undeva

 

Punem bine un obiect atunci când casa e prea ticsită și nu mai găsim un loc clar pentru el, așa că-l expediem într-o boxă, într-o cutie pe un dulap, printre alte cutii și cutiuțe, în ideea că totuși-totuși ne va trebui câmdva.

 

De ce nu avem loc? Nu cumva avem PREA multe lucruri?

 

Eu m-am convins din proprie experiență: deși în casa mea se mai află doar 20% din câte lucruri aveam cu trei ani în urmă, nu-mi aduc aminte nici măcar o singură ocazie în care să fi avut nevoie de vreun obiect care sălășuia prin cutii și cutiuțe, prin boxă, prin sertare și prin cutiile din sertare.

 

Am dat inclusiv vreo patru kilograme de cabluri păstrate în ideea că „or fi bune de ceva”. Nici acum nu știu de la ce era fiecare – de fapt știu, de la vechi echipamente, gadgeturi, calculatoare – dar nu le-am simțit lipsa vreun minut.

 

3. ”Punem bine” fiindcă păstrăm pentru o dată care ar putea să nu vină niciodată

 

”Pusul bine” e frate vitreg cu „ținutul de bun”, de multe ori.

 

Pui ceva bine când nu te înduri să-l porți, ca o pereche de patine pe care n-o duci la patinoar de teamă să n-o strici și până la urmă îți rămâne mică. Sau o rochie superbă pe care o păstrezi pentru o ocazie ireal de specială și de perfectă.

 

Am scris mai demult un articol, intitulat ”Idei greșite despre viață pe care aș vrea să le uităm”, în care am povestit o întâmplare personală.

 

Bunica mea, crescută într-o vreme a lipsurilor, în care totul era drămuit, cârpit, refolosit, avea câteva haine bune pe care nu s-a îndurat să le poarte niciodată.

 

Mai ales vreo două rochii de mătase, pe care le „pusese bine” în dulap, pentru ocazii speciale.

 

Într-una dintre acele rochii a fost înmormântată. Nu o purtase niciodată.

 

Dacă ai pus vreodată ceva „bine” în ideea că îți va folosi într-un moment unic și irepetabil al vieții tale, când stelele se vor alinia pe cer, când va apărea conjunctura ideală, ziua optimă și toate lucrurile pe care le așteptai vreodată de la viață… ar fi mult mai bine să cauți lucrurile pe unde le-ai pus, să le iei și să le folosești.

 

Rochia de mătase, farfuriile cele mai bune, tacâmurile de argint, bijuteria de la bunica.

 

Conjunctura potrivită poate să apară sau nu, la fel și oamenii potriviți și momentele oportune, dar oricum ar fi… există șanse mai mari să te găsească dacă le aștepți trăind și bucurându-te de viață, nu doar făcând planuri pentru ceva incert.

 

În loc să „punem bine” lucruri inutile, hai să ne trăim „binele”, acum și aici.

****************************

Pentru mai multe articole despre simplitate și simplificare, există secțiunea ”Simplicity” de pe site.

****************************