Există două categorii de înțelepciuni transmise din bătrâni.

 

Prima categorie este formată din micile „trucuri” de viață pe care le primim de la mame, bunici sau mătuși și pe care le folosim și le dăm mai departe. De la cum se scot petele de vin roșu de pe o rochie albă până la moduri de a depăși momentele grele ale vieții.

 

Sunt sute de astfel de sfaturi bune și general-valabile, pe care la rândul nostru le vom da, instinctiv, mai departe.

 

Și mai există a doua categorie, cea de „înțelepciuni” strâmbe care ar fi bine să se oprească aici. La noi.

 

Ar fi bine să nu le mai audă și să le ia de bune nicio altă generație. A fost suficient.

 

Câteva dintre ele sunt acestea:

”O să țin rochia asta de bună…”

 

E o reminiscență din vremuri pline de lipsuri, în care oamenii aveau un singur rând de haine „de duminică”, pe care le purtau doar la biserică sau la evenimente speciale.

 

”Hainele ținute de bune” mai vin și din vremuri în care oamenii visau cu ochii deschiși la ținute din reviste străine, în timp ce magazinele aveau trei modele de rochii și două de pantaloni.

 

Doar că… nu mai trăim acele vremuri. Suntem la câteva clicuri distanță de miliarde de rochii, pantaloni, pantofi sau orice fel de obiect vestimentar ne trece prin cap. Dacă generația noastră are vreo problemă, aceea este excesul, nu penuria.

 

Cei mai mulți dintre noi avem mai multe haine, accesorii și obiecte decât toate generațiile care au trăit înaintea noastră și cu siguranță mai multe decât apucăm să folosim într-o viață.

 

Cu toate astea, avem – moștenit din generație în generație – și acest instinct complet greșit al „ținutului de bun”.

 

Pentru ocazii speciale. Mult mai speciale decât normalitatea existenței noastre zilnice. Ea nu e suficient de „bună” pentru acele rochii minunate sau acei pantofi de lac pe care nu vrem să-i „stricăm”.

 

Nu vrem să-i „stricăm” pe noi și pe viața noastră de zi cu zi.

 

Și uneori ajungem să-i păstrăm pentru ocazii care nu mai vin niciodată.

 

Bunica mea din partea lui tata a păstrat toată viața „de bune” cele câteva lucruri fine pe care le avea. Pe unele nu cred că le-a purtat niciodată, în schimb într-una dintre acele rochii minunate, pe care nu se îndura să o poarte, a fost înmormântată.

 

Eram mică atunci, dar mama mi-a spus acest detaliu câțiva ani mai târziu, în timp ce vorbeam întâmplător despre rochii și alte lucruri. Mi-a rămas în cap.

 

Cele mai frumoase haine ar trebui să fie purtate zilnic, până se rup. Ar trebui să aibă o viață plină și să construim cu ele zeci de amintiri.

 

O s-o repet de câte ori e nevoie: e mai bine să avem trei ținute minunate, care să ne vină turnate, decât două dulapuri ticsite de haine „așa și așa”, din care să ținem „de bune” cele câteva haine pe care chiar le iubim.

 

”Oricum nu mă vede nimeni…”

 

Dintre toate conceptele defecte despre viață, acesta e un fel de dezlegare la abandon de sine.

 

De asemenea, alimentează perfect ideea strâmbă că merită să ne străduim doar pentru ALȚII. Doar dacă ne văd alții. Noi nu merităm această onoare.

 

Din cauza acestei idei strâmbe ne-am obișnuit ca – atunci când nu ne vede nimeni – să stăm în cele mai decolorate, rupte și desperecheate haine. Tot de asta, în loc să ne descotorosim de unele lucruri uzate, le ținem în ideea că „le mai purtăm prin casă”. 

 

Ne cumpărăm rochii de mii de euro pentru nunțile și botezurile altora, dar pentru stat prin casă considerăm că e prea mult să dăm 200 de lei pe ceva nou-nouț, creat special în acest scop.

 

La fel considerăm că e prea mult să investim în lucruri care „nu se văd” – lenjerie intimă, șosete, obiecte de igienă intimă – și că e un efort prea mare să ne epilăm sau să ne facem manichiura dacă stăm singure în casă.

 

Rochiile, machiajul, toate astea se văd, deci merită. Restul… „oricum nu ne vede nimeni”.

 

Chiar dacă locuiești singur cuc, așa cum eu am locuit mai bine de zece ani, chiar dacă nu e nimeni altcineva în jur… ești TU acolo. Te vezi TU. 

 

Dau un singur exemplu: eu iubesc unghiile roșii, inclusiv la degetele de la picioare. Nu prea îmi place încălțămintea deschisă, nici măcar vara, așa că nu le etalez foarte des. Cu toate astea, indiferent dacă e iarnă sau vară, ador să am pedichiura perfect făcută, impecabilă. De ce? Pentru că îmi dă o stare de bine.

 

Inclusiv fata la care merg la mani-pedi mi-a zis acum niște ani că „Putem să facem o pauză, iarna, fiindcă oricum porți ghete”. Am zâmbit. Da, port ghete, dar acasă mă văd. Și pentru mine contează.

 

Când mă așez seara pe canapea, îmi întind comod picioarele și văd oja roșie, îmi dă o stare de bine care nu are legătură cu niciun eveniment și nicio pereche de sandale în care aș putea să merg vreodată la vreo gală. E despre mine.

 

„Oricum nu mă mai alege nimeni…”

 

Această frază este sora celei de mai sus, dar în varianta „pentru oameni cu familie”.

 

Am stabilit deja, la capitolul anterior, că ne îmbrăcăm pentru alții. Pentru ocazii speciale, pentru a impresiona, pentru prima întâlnire…

 

Apoi, când oamenii pe care voiam să-i impresionăm devin parte a „vieții de zi cu zi”, ajunge să li se aplice același tratament pe care îl rezervasem până atunci pentru noi înșine.

 

Ne sunt atât de familiari încât nu se mai aplică statutul de „special” și nu mai merită să facem mari eforturi pentru ei.

 

„Oricum nu mă mai alege nimeni” înseamnă „Mă vede soțul/mama/tata/copiii, dar ei mă pot vedea oricum, deci nu e ca și cum trebuie să impresionez pe cineva”.

 

Este foarte greșit, pentru că familia e formată din oamenii noștri cei mai apropiați, cei care contează mai mult decât orice fostă colegă de liceu pe care o revedem la o chermeză, după 20 de ani.

 

Cu toate astea, ne îmbrăcăm cu mai multă grijă pentru colegii de serviciu sau pentru fostul iubit pe care urmează să-l revedem la o nuntă și vrem să-i facem în ciudă decât o facem pentru oamenii cei mai apropiați. Tocmai pentru cei pe care îi iubim și care ne iubesc.

 

Ei ne pot vedea oricum, ne-au luat deja de neveste sau de soți, deci nu mai contează.

„La vârsta mea, ce să-mi mai doresc…”

 

Dintre toate ideile greșite, pe acesta o urăsc parcă cel mai mult, fiindcă e o condamnare.

 

E „înțelepciunea” care pune un termen de expirare pe tot ce e frumos în viață, inclusiv pe grija pentru propria persoană, pe fericire și pe capacitatea de a spera.

 

Pur și simplu suntem un popor programat să considere că, după o anumită vârstă, viața nu mai merită trăită cu pasiune, ci doar așa, dintr-o inerție.

 

Ba chiar e un lucru rău să-ți mai dorești ceva, să mai ai aspirații sau „pretenții” de la viață.

 

Am auzit de nenumărate ori, ca un titlu de glorie, ideea că „Trăiesc doar pentru copii acum” sau „Ce să mai vreau eu pentru mine, la vârsta mea?”, coroborate cu arătatul cu degetul la cei care fac altfel. „Nebuna aia care se plimbă prin lume în loc să-și crească nepoții” sau „Uite-o pe aia cum e îmbrăcată, la vârsta ei!”.

 

Fiecare are dreptul să aleagă felul în care își petrece vârsta a treia.

 

După o viață de muncă, putem face ceea ce dorim cu ceea ce a mai rămas, chiar dacă asta înseamnă să plecăm în celălalt colț de lume, să ne apucăm de a treia facultate sau să ne facem un blog de gătit.

 

Nimeni, nici copiii, nici nepoții, nici rudele, nimeni nu are dreptul să ne spună la ce mai avem voie să visăm după o anumită vârstă, oricare ar fi ea.

 

Dar, mai ales, noi nu avem dreptul să renunțăm la noi înșine, ca și cum nu mai merităm nimic.

 

Merităm exact ceea ce credem noi că merităm. Nimic mai mult sau mai puțin.

”Asta e, ce pretenții să avem…”

 

Asta, îndrăznesc să spun, e tipică poporului român.

 

Am auzit-o de nenumărate ori, în general atunci când spuneam că un anumit lucru nu e în regulă, că o practică încetățenită e profund greșită ori că nu trebuie să acceptăm un comportament inadecvat sau o calitate slabă a unor servicii.

 

Replica multor interlocutori era: „Da, Diana, ai dreptate… Dar asta e situația, ce pretenții putem să avem?”.

 

Tocmai pentru că NU avem pretenții ajungem să ne mulțumim cu puțin. Prea puțin.

 

Există o regulă nescrisă a vieții: primești ceea ce crezi că meriți.

 

Dacă îți petreci zilele considerând că e în regulă ca funcționarul de la poștă să fie nepoliticos, că e okay să-ți trântească ospătarul supa în față, că e în regulă ca șeful să țipe la tine sau – cel mai rău – că e în regulă ca tu să accepți toate astea pentru că hei… asta e România ce pretenții poți să ai,  nimic nu se va schimba vreodată.

 

Poate că nu vom schimba nimic peste noapte. Cel mai probabil nu. Totuși, numai acceptând ideea că NU e în regulă să fim tratați prost, să fim abuzați sau să acceptăm nedreptăți vom putea concepe măcar schimbarea.

 

Doar în momentul în are vom realiza că NU „merge și așa” – în niciun aspect al vieților noastre –  putem aspira măcar la vreo schimbare în bine.

 

Avem nevoie să avem pretenții. Nu doar că nu e o rușine sau un moft, ci e o obligație a noastră față de noi înșine. Să n-o irosim.

Mai poți citi, de la mine, pe aceeași temă:

Uneori e mai bine să fii scorpie. Sau căpcăun. 

5 lucruri care nu sunt treaba noastră