M-am înscris la un atelier de pâine cu maia.

 

Nu mă apuc de brutărie, nu mă interesează să-mi deschid vreo afacere în domeniu, nici nu am o pasiune deosebită pentru gătit.

 

Simt, însă, că procesul de frământare a aluatului mi-ar oferi ceva de care corpul și mintea mea au nevoie în acest moment.

 

Ceva incert ca beneficiu clar, dar în mod sigur relaxant și senin. Gândul mi se pare nespus de atractiv, așa că am decis să-l urmez.

 

Vorbind în dimineața asta cu un prieten care a aflat de căutările mele cu atelierul de pâine, am avut un moment de revelație care s-a transpus în acest articol.

Respectivul prieten a mai participat la ateliere de făcut pâine și, în timp ce îmi explica provocările lui în folosirea diferitelor tipuri de făinuri, i-am spus cu franchețe că eu sunt atât de începătoare încât habar nu am ce spune acolo cu legăturile glutenului și cu coca care nu iese cum trebuie.

 

Replica lui, venită cu cele mai bune intenții, a fost aceasta: „Ei, păi până la început de martie când te duci la atelierul tău de pâine ai tot timpul să te documentezi și să știi tot. Trebuie să citești înainte, să ai o bază înainte să faci un workshop”.

 

Ei bine, mulțumesc, însă… nu.

 

Tocmai asta este.

 

M-am înscris la cel mai simplu și pentru începători curs, fiindcă am nevoie să mă duc undeva unde să mă simt elevă.

 

Să simt că altcineva îmi explică, de la zero, cum să fac un anumit lucru.

 

Vreau să NU știu și să mă duc undeva unde să aflu.

 

Iubesc să particip la diferite cursuri ținute de oameni care îmi plac, pe subiecte care mă interesează dar despre care nu știu mare lucru, fiindcă îmi oferă luxul incredibil de a ieși din mintea mea.

 

În viața de zi cu zi, fac exact ceea ce știu eu cel mai bine: scriu (cu toate lucrurile conexe care vin la pachet cu scrisul).

 

Ba chiar uneori sunt invitată să povestesc despre ceea ce fac, lucru care implică ore de pregătire, discursuri repetate și elaborarea unui conținut cât mai util pentru acei oameni veniți să mă asculte.

 

Așa cum i-am răspuns și amicului meu, mă simt suficient de „deșteaptă”  în viața mea de zi cu zi, iar dacă mă duc la un curs ținut de altcineva vreau să fiu cât mai neștiutoare posibil. Vreau să fiu o elevă care habar nu are.

 

Vreau să învăț ceva de la zero, să mă minunez de orice informație, să am revelații, să îmi deschid portițe spre lucruri de care nu aveam habar.

 

S-a dovedit științific faptul că, în mod contrar față de tot ceea ce se credea cu ceva decenii în urmă, creierul uman are capacitatea de a se schimba și de a evolua la orice vârstă, nu doar până la pragul de 18 sau 25 sau cum sunau teoriile din trecut.

 

Nu există limite nici la 20 și nici la 80 de ani, atât timp cât există dorință de a învăța lucruri noi și de a te schimba, ceea ce înseamnă că îți poți crea oricând „o nouă minte”, un nou TU, în funcție de ce informații alegi să primești în universul personal.

 

Așadar nu, chiar nu vreau să citesc înainte tomuri întregi despre făinuri și tehnici de frământat și să merg s-o uimesc pe femeia care ține atelierul de pâine cu informațiile mele despre arta brutăriei.

 

Nu mă duc să fiu premianta cursului și să stau cu mâna sus, răspunzând la întrebări al căror răspuns l-am deprins citind două săptămâni pe internet.

 

Nu mă duc la un spectacol de stand-up, mă duc să învăț ceva NOU.

 

A fost o discuție scurtă, dar care m-a inspirat enorm, fiindcă am realizat cât de terapeutic este ca, din când în când, să fim „proști” în raport cu un subiect.

 

Să spunem „Habar nu am, dar vreau să aflu, vreau să-mi explici, vreau să-mi arăți pas cu pas”.

 

Mi se pare extraordinar ca mintea noastră – obișnuită să fie mereu pe fază, să găsească cea mai bună formulare, cel mai clar mod de a exprima ceva, cel mai bun răspuns, cel mai pertinent argument – mintea asta obosită să-și ia pauză, să se așeze în bancă și să zică „Gata, azi îmi iau concediu”.

 

Anul acesta vreau să încerc tot felul de lucruri care îmi trezesc curiozitatea, cu condiția clară să fie lucruri la care nu mă pricep deloc.

 

Nu, nu  vreau să-mi „perfecționez” ceva ce știu deja, ci să învăț de la zero un lucru.

 

De exemplu, studiez olandeza în acest moment și îmi place la nebunie. Nu pot să formulez mai mult de 20 de fraze, dar mi se pare fabulos.

 

Nu, nu vreau să fac ceva cu o „miză”, adică nu deziderate de tipul „Vreau să mă apuc de public speaking ca să fiu mai elocventă când vorbesc în public”.

 

Vreau ceva fără absolut nicio miză, cum ar fi să desenez personaje de desen animat sau să fac pâine cu maia sau orice simt eu că mi-ar face bine la cap și la suflet.

 

Vreau să învăț de la zero multe lucruri foarte mici și fără nicio finalitate pragmatică, dar care hrănesc sufletul și imaginația.

 

Ba chiar sunt absolut convinsă că din ele îmi vor veni niște idei și inspirații fantastice în munca mea, fiindcă așa se întâmplă de obicei.

 

Doar că nu de asta o fac, o fac pentru că îmi face plăcere procesul în sine, iar efectul asupra imaginației mele este doar un… bonus.

 

Pe locul principal, în acest demers, este sufletul.

 

Ție ce ți-ar plăcea să înveți din curiozitate și plăcere pură, fără absolut niciun scop pragmatic, ci doar pentru sufletul tău?