Despre tot ce-i fin și fain

O carte pentru cei care-i arată cu degetul pe alții

By 7 noiembrie, 2016Culture
read time 10 min
 
7 noiembrie, 2016

O carte pentru cei care-i arată cu degetul pe alții

Marguerite Yourcenar a scris cărți extraordinare, precum ,,Memoriile lui Hadrian”, și a fost prima femeie aleasă membru al Academiei Franceze. A fost însă și prima mare romancieră gay care a scris despre trăirile celor care se simt altfel decât tot restul lumii. ,,Alexis sau tratat despre lupta zadarnică” nu este nicidecum o carte despre comunitatea gay, e o carte despre căutare, zbucium și tristețe. Și, la final, este despre fiecare dintre noi.

by

Am citit ,,Alexis sau tratat despre lupta zadarnică” în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea. Mi-a recomandat-o diriginta mea de la acea vreme, o femeie destul de aspră și de conservatoare, dar mare iubitoare de cărți, care a simțit că scriitura lui Marguerite Yourcenar mă va înduioșa. ,,Citește-o și spune-mi ce părere ai”, mi-a zis ea.

 

Cartea apăruse la Humanitas, în ,,Raftul Denisei”, un volum subțire cu copertă roșie, pe care țin minte că l-am luat cu mine la mare, pe plajă. Privind înapoi, nu era genul de carte care s-ar fi potrivit cu ideea de ,,răsfoit lejer pe plajă”, dar am citit-o în câteva ore și a devenit, subit, una dintre preferatele mele.

 

5158006177_9955d9e1e5

 

Dincolo de scriitura grațioasă și fermă a lui Yourcenar, povestea lui Alexis, care nu este numit decât în titlul cărții, în rest are rol de narator al propriei vieți, mi-a atins inima. E genul de poveste cu care poate rezona oricine s-a simțit măcar o dată în viață outsider, pierdut într-o lume fără instrucțiuni de folosire și fără carton de reguli. La vremea respectivă și eu eram, într-un fel, un outsider în lumea mea: o adolescentă timidă, cu ochelari, cu multe vise și chiar și mai multe temeri, iar cuvintele lui Alexis au ricoșat de toți pereții sufletului meu.

 

Mă aflam în era pre-smartphone, așa că n-am putut face o căutare instantanee pe Google ca să aflu mai multe despre Marguerite, dar odată întoarsă acasă m-am dus la bibliotecă. Acolo am aflat că povestea lui Alexis nu era doar povestea unui outsider, ci era într-un fel povestea lui Marguerite însăși, era povestea unui bun prieten al meu, era povestea unor oameni pe care societatea noastră încă nu-i înțelegea. Alexis era povestea unui gay.

 

Paradoxal, nicio secundă cât citisem cartea n-o descifrasem într-o asemenea cheie. Nu asta căutasem eu în ea și fiecare găsește doar ceea ce caută. Mi se părea că e o carte care vorbește despre mine, despre colegii mei la fel de debusolați de viață, despre căutare, despre zbateri, despre ciocnirea cu restul lumii atunci când se întâmplă să gândești și să vezi lucrurile altfel, iar eu la a fi outsider am fost mereu o expertă.

 

N-am asimilat-o ca fiind despre o anumită orientare sexuală, dar odată aflată această informație, multe lucruri s-au legat în mintea mea. Și parcă, în acel moment, greutatea scriiturii lui Yourcenar m-a apăsat și mai tare, cam ca atunci când afli twist-ul final al unui film care te-a ținut cu sufletul la gură. Am perceput altfel anumite pasaje, anumite referințe, anumite subtilități. Și, pentru prima dată, l-am înțeles mai bine pe un prieten bun, de aceeași vârstă cu mine, care era gay. A fost primul om pe care l-am cunoscut și care mi-a mărturisit asta, care m-a investit cu încrederea unei asemenea destăinuiri, deși nimeni altcineva din familie sau din cercul lui de prieteni nu știa. Nici acum nu știe aproape nimeni.

 

Țin minte că i-am dat cartea și, la următoarea noastră întâlnire, s-a lăsat o tăcere stranie între noi, la început. Brusc, intrase un elefant în cameră și niciunul nu voia să-l privească. Mi-am dat seama că se regăsise cu totul în cartea lui Marguerite, mai mult decât aș fi putut eu s-o fac vreodată, și că experiența trebuie să fi fost răvășitoare. Întâmplător, îl chema (și îl cheamă) Alex, aproape ca pe eroul lui Yourcenar.

Înainte de a judeca sau a-și da cu părerea despre alții, indiferent dacă acei ,,alții” au altă orientare sexuală, politică, religioasă, sau sunt pur și simplu diferiți de perfecțiunea pe care noi o credem întrupată în propria persoană, cred că oricine ar trebui măcar să răsfoiască, de curiozitate, cartea lui Marguerite Yourcenar. Sau, dacă a citit-o deja, s-o recitească în cheia în care a fost ea scrisă de fapt.

 

Și poate – doar poate, n-am așteptări până la cer – orice convingeri sau prejudecăți ar fi avut inițial, vor înțelege măcar la nivel strict uman și sufletesc ceva ce spunea cândva un filozof al Antichității: ,,Fii bun cu cei care-ți ies în cale. Fiecare om pe care-l întâlnești duce o luptă poate și mai grea decât tine”. 

Unele dintre cele mai frumoase citate din ,,Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”:

,,Cred că anii copilăriei mi-au hotărât viața. Am amintiri mai apropiate, mai diverse, poate mult mai limpezi. (…) Suntem cu toții neatenți, pentru că suntem plini de vise… Copilăria mea a fost tăcută și solitară. M-a făcut timid și, prin urmare, taciturn. Uite, te cunosc de aproape trei ani, și abia acum mă încumet să-ți vorbesc despre mine! Este cumplit ca tăcerea să poată fi o vină. Este vina mea cea mai gravă dar, orice s-ar spune, o am. Când se statornicește tăcerea într-o casă, e greu să o mai scoți de acolo. Și cu cât un lucru e mai important, cu atât simți mai mult nevoia să nu vorbești despre el. Parcă ar fi vorba de o materie coagulată, din ce în ce mai compactă și mai masivă. Viața continuă sub ea, numai că nu se mai vede”

,,Credeam că pot să-mi orânduiesc metodic dorințele și eforturile, ca pe niște obiecte într-un sertar. Cand ai 20 de ani, renunțările îți dau un fel de exaltare amară… Vedeam câteodată perechi de îndrăgostoți așezați în pragul porților, stând de vorbă sau sărutându-se. Îi invidiam pentru mulțumirea lor potolită, pe care eu nu mi-o doream. E ușor să ne simțim superiori atunci când suferim mai mult, iar vederea unor oameni fericiți ne scârbește de fericire”

,,Orice fericire este inocentă. Trebuie, chiar dacă te scandalizez, să repet cuvântul acesta, cuvântul fericire, care pare de fiecare dată un cuvânt derizoriu, pentru că dovedește mai bine nimicnicia noastră decât importanța pe care i-o dăm fericirii”

,,Simțeam că îi voi spune tot și că mărturisirile mi se vor revărsa fără voie, ca niște lacrimi. Dar a intrat servanta cu o altă lampă și atunci mi-am dat seama că n-o să-i pot spune nimic, că n-aș putea suporta să văd expresia pe care avea să o aibă când va fi înțeles tot. Lumina aceea m-a ferit de o greșeală ireparabilă și inutilă. Mărturisirile, draga mea, sunt vătămătoare când au un alt scop decât acela de a simplifica viața altcuiva.

 

Mama a murit prea curând ca să-i pot înapoia tot ce-i datoram. Credea în viitorul meu. Dacă am dorit vreodată un dram de glorie, am dorit-o pentru că știam că ar face-o fericită.  Numai că, pe măsură ce dispar cei pe care i-am iubit, ne simțim tot mai puțin îndemnați să dobândim o fericire de care nu ne mai putem bucura împreună cu ei”

,,În felul acesta, m-am deprins să cânt aproape totdeauna în surdină, ca și când m-aș fi temut să nu trezesc ceva. Tăcerea nu compensează doar neputința vorbelor omenești, ea compensează de asemenea, pentru muzicienii mediocri, sărăcia acordurilor. A fost convingerea mea de-o viață că muzica n-ar trebui să fie decât o expresie a tăcerii și a secretului ei. (…) Muzica n-ar trebui să fie decît preaplinul unei mari tăceri”

,,Oamenii nu spun totul despre ei, însă când ai fost silit și obișnuit, ca mine, să ascunzi o parte din viața ta, îți dai seama foarte curând că așa fac toți. Dobândisem aptitudinea specială de a ghici vicile sau slăbiciunile nemărturisite ale altora. Neascunzându-mă de mine, descopeream ce tăinuiau ceilalți. De bună seamă cei cu care mă comparam ar fi fost indignați de o asemenea analogie. Se credeau normali, poate pentru că nu aveau decât păcatele cele mai de rând. Ajungeam să-mi spun că singura mea vină (sau, mai degrabă, singurul meu nenoroc) era aceea de a fi, nu mai rău decât mulți alții, ci doar altfel decât ei”

,,Amintirile îmi vin ca niște gânduri aproape destrămate, ca niște confidențe șovăielnice, spuse în șoaptă, ca o muzică abia auzită. O să încerc așadar, dacă e cu putință, să scriu și eu în șoaptă. (…) Ca și atunci, am plâns, dar nu numai de bucurie sau de recunoștință. Am plâns gândindu-mă cât de simplă este viața și cât de ușor ne-ar fi dacă am fi și noi destul de simpli ca să ne-mpăcăm cu ea”

Cartea ,,Alexis sau tratat despre lupta zadarnică” este disponibilă la Humanitas, AICI.

Foto: Shutterstock

2 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.