Ieri citeam, într-un comunicat de presă legat de turism, că singurele persoane care mai călătoresc acum la Paris, după atentate, sunt cele care au întâlniri de business urgente. Restul, turiștii amorezați de Turnul Eiffel și de croissantele franțuzești, s-au volatilizat, cel puțin până se liniștesc apele. La fel, vorbeam cu diferite persoane care-mi mărturiseau că nici în ruptul capului nu s-ar mai duce acum la Paris, nici dacă li s-ar oferi pe tavă un sejur la Ritz.

Fără a vrea să mă dau vreo viteaza, fiindcă din multe puncte de vedere nu sunt nici pe departe cea mai curajoasă persoană, va spun că eu m-aș duce la Paris și mâine. Mi-aș lua bilet chiar acum, m-aș urca în avion și m-aș bucura de Champs-Elysees, Faubourg St.Honore și Avenue Montaigne fără să am vreo strângere de inimă. Aș lua metroul, m-aș plimba peste tot și da, aș avea grijă la ce se întâmplă în jur, dar nu mai mult decât o făceam deja în călătoriile mele solo. Când umbli de unul singur, să-ți păzești spatele devine un reflex de supraviețuire.

Să ne-nțelegem, acesta nu e un ,,Mie nu-mi e teamă de voi!” declarativ față de #thedarkside și față de teroriști. Sincer, mie chiar nu mi-e teamă de voi! Nu mi-a fost niciodată, nu-mi va fi niciodată! De ce? Fiindcă am avut mereu credința absolută că lucrurile care sunt menite să se întâmple se întâmplă și că nimeni nu-și ,,păcălește” destinul și nu amâna inevitabilul dacă stă închis în casă cu trei lacăte la ușă.

Sună crud? Eu chiar așa gândesc și tocmai de asta nu am nicio problemă să merg oriunde, oricând. Peste o săptămâna plec la Londra și deja s-au găsit cunoștințe să mă întrebe dacă nu mi-e teamă, că s-au anunțat atentate, că toată Europa fierbe.

Nu, chiar nu mi-e teamă și nimic nu ar putea să-mi diminueze în vreun fel dragostea pentru Paris, Londra, pentru locurile mele dragi, de suflet. N-o să renunț niciodată să vizitez un loc pe care-l iubesc doar fiindcă el se află sub amenințarea unor extremiști. Și, poate sunt naivă, dar eu chiar cred, că-n filmele cu happy-end, că #bineleînvinge mereu, așa că nu mă gândesc niciodată la cele mai rele scenarii. La ce mi-ar folosi?

Mi s-a făcut dor de Paris zilele astea și, contrar tuturor cârcotașilor care s-au legat în mod gratuit de fotografiile de pe Facebook cu steagul Franței, eu una mi-am pus-o pe-a mea pentru că așa am simțit. Fiindcă iubesc Franța, am trăit unele dintre cele mai frumoase momente din viața mea la Paris și este un loc care mă inspiră neîncetat cu istoria și ,,viața” care palpita în el. Fiindcă, oricât ar încerca să ne convingă de contrariu oamenii malefici care se află printre noi, Parisul este despre viață și va fi mereu despre viață. Niciodată despre moarte, oricât și-ar dori ei în mințile lor întunecate.