Despre tot ce-i fin și fain

Lumea în care trăim ne predispune la ură, dar alegerea e la noi

By 12 octombrie, 2019Emotions
read time 10 min
 
12 octombrie, 2019

Lumea în care trăim ne predispune la ură, dar alegerea e la noi

Am avut ocazia să vizionez în avanpremieră primele episoade ale unui serial documentar produs de Steven Spielberg, care se lansează în seara asta la Discovery Channel. „Why We Hate” e o analiză răscolitoare despre originea urii și despre felul în care lumea modernă face să ne fie mai ușor ca oricând să urâm și să ne exteriorizăm ura în mii de feluri diferite.

by

În adâncul sufletului sunt un șoarece de bibliotecă și o tocilară. Nimic nu mă entuziasmează mai tare decât să fiu prima – sau printre primii – care intră în posesia unui manuscris sau care vede proiecția unui film. În ultimii ani, documentarele reprezintă cam 99% din consumul meu de „filme” și de conținut video în general.

 

De asta, când cei de la Discovery Channel mi-au propus să vizionez în avans primele episoade ale serialului documentar produs de Steven Spielberg care se lansează astăzi, 13 octombrie, la ora 23:00, tocilara din mine a jubilat. Când am aflat tema lui, mi s-a strâns un pic inima, fiindcă e un subiect pe care l-am abordat – și l-am trăit – de nenumărate ori. Hate-ul pe internet, intoleranța față de cei diferiți de noi, răutatea gratuită față de cei mai slabi. 

 

Într-un cuvânt: URA. 

 

Ura față de cei de altă orientare politică, sexuală, religioasă, ba chiar și estetică sau culinară.  Orice element diferențiator este un chibrit care poate să ne arunce oricând în aer relația cu restul lumii. Toate convingerile noastre au devenit în ziua de azi „religii” pe care le-am apăra cu orice preț, făcând din cei de lângă noi… dușmanul.  

 

La 74 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, intoleranța, rasismul și tot ceea ce facem în prezent în numele „adevărului” arată că nu doar că ne pricepem de minune să repetăm istoria, dar putem să urâm cu și mai multă patimă decât predecesorii noștri.

 

Mai ales că, spre deosebire de ei, putem să ne manifestăm ura printr-un simplu clic sau printr-un comentariu anonim și, tot la distanță de un clic, putem să găsim oameni care să împărtășească cele mai întunecate convingeri ale noastre. 

 

Internetul ne-a adus mai aproape ca oricând atât de oamenii asemănători nouă, cât și de oamenii pe care îi urâm din toți rărunchii.

 

În documentarul Discovery, mai mulți psihologi și antropologi studiază mecanismele profunde ale urii. Oare unii dintre noi ne naștem predispuși la sentimente negative? Genetica are vreo legătură? Dar chimia creierului? Sau mediul în care trăim? Cert este că l-am urmărit cu sufletul la gură, iar din episoadele vizionate, cele mai interesante concluzii sunt cele de mai jos.

 

Nu doar că vă recomand să-l urmăriți, dar am o recomandare foarte specifică: urmăriți cu atenție genericul, nu săriți peste el, nu mergeți la bucătărie să vă luați ceva taman când se derulează creditele de început. Este, fără exagerare, cel mai zguduitor de bun generic pe care l-am văzut eu vreodată. Ideea lui este extraordinară și n-o să-l uitați multă vreme. Poate niciodată.

 

Ideile cu care am rămas și care mă fac să aștept cu nerăbdare restul episoadelor (șase în total):

Agresivitatea ține și de potrivnicia mediului

 

Unul dintre personajele documentarului este un antropolog evoluționist, care a studiat toată viața două specii de maimuțe: cimpanzeii și respectiv maimuțele bonobo, ambele fiind cele mai apropiate specii de om. 

 

Există însă o deosebire fundamentală: dacă maimuțele bonobo manifestă o extraordinară blândețe față de pui și femele, pe care le protejează cu orice preț, considerându-le viitorul rasei, cimpanzeii sunt mult mai agresivi și teritoriali.

 

Când un cimpanzeu „alfa” preia conducerea unei haite, primul gest este uciderea tuturor puilor. La fel, când atacă un alt teritoriu, primul lucru constă în uciderea femelelor și a puilor, prin mâncarea lor de vii. 

 

Antropologii au studiat diferența fundamentală dintre două specii atât de similare între ele și atât de apropiate omului. De ce unii sunt atât de blânzi, iar ceilalți manifestă o agresivitate atât de profundă? 

 

Concluzia stă într-un detaliu de mediu: de la un anumit punct în istoria evoluției lor, cimpanzeii și bonobo s-au dezvoltat separat, arealele lor geografice fiind despărțite de albia fluviului Congo. 

 

Cimpanzeii au rămas într-o zonă în care erau nevoiți să se lupte pentru mâncare și teritoriu, fiindcă resursele nu erau niciodată suficiente, în timp ce bonobo au avut mereu mai mult decât aveau nevoie.

 

Când ai mai mult, ești mai generos și mai predispus la blândețe față de cei mai slabi. Când fiecare bucățică de hrană este o miză, totul devine o luptă pe viață și pe moarte.

 

Ura are legătură cu sentimentul de nedreptate

 

Tot de la maimuțe, un element fascinant mi s-a părut un studiu făcut asupra percepției dreptății. Două maimuțe au fost închise în cuști, puse să facă operațiuni simple și apoi „premiate” cu câte o boabă de strugure, un fruct pe care ele îl adoră. 

 

De la un anumit punct, deși ambele făceau aceleași operațiuni, una dintre ele a început să primească castravete în loc de strugure. Rezultatul? După câteva bucățele de castravete, maimuța „nedreptățită” a început să lovească în pereții cuștii, să încerce să iasă și să vocifereze. 

 

Nu era o simplă frustrare, ci o oglindire: prin comparație cu cealaltă, nu primise ceea ce merita, deși făcuse aceeași operațiune, la fel de bine. Noi, oamenii, oglindim logica lor primară în reacțiile pe care le avem între noi în viața de zi cu zi.

 

Foarte multe dovezi zilnice de agresivitate au ca punct de plecare o nedreptate percepută sau închipuită. Este fitilul aprins,  care face să sară totul în aer.

 

Nu e deloc întâmplător că trăim vremuri în care oamenii se bat sau chiar se omoară pentru că și-au furat unul altuia un loc de parcare, pentru că li s-a părut că cineva s-a uitat urât la ei pe stradă, sau pentru că persoana iubită le-a respins declarația de iubire. Nu au primit ceea ce considerau că e drept să primească, în schimbul acțiunilor lor. 

 

Ca societate, trăim tot mai mult cu sentimentul că lumea e un loc ostil, că există mereu cineva care ne vrea mereu răul și că orice gest al celor din jur reprezintă nedreptățirea sinelui nostru profund. Iar asta scoate din noi tot ce este mai rău.

 

Ne naștem cu propria balanță a Binelui și a Răului

Documentarul include și un studiu făcut de psihologii de la Yale pe copii cu vârste între 2 și 4 ani: celor mici le sunt arătate mai multe „scenete” ale căror personaje principale sunt doi iepurași de pluș.

 

Unul încearcă să-i ajute pe cei din jur, să fie bun și generos, în timp ce al doilea caută să facă doar răutăți și să-l saboteze pe celălalt. 

 

La final, copilașii sunt puși să aleagă între cele două figurine de pluș: iepurele bun sau iepurele rău. Statistic, 85% dintre copii aleg personajul bun, pentru că au deja propria balanță a binelui și a răului. Restul de 15%… aștept episoadele următoare ca să aflu.

 

Suntem un mix de genetică, mediu și chimie a creierului

Exact ca la accidentele aviatice care nu au niciodată un singur factor cauzator, nu există o singură cauză pentru ura exacerbată într-un act extremist. Percepția asupra lumii are legătură și cu dezvoltarea cortexului pre-frontal, care are loc undeva după 25 de ani, dar și cu mediul în care ne-am dezvoltat și cu genetica noastră profundă.

 

Așa cum există oameni care cresc într-un mediu îngrozitor, suferă cele mai mari umilințe și ajung  totuși niște persoane generoase și empatice, există și oameni care fac o „colecție” a tuturor lucrurilor rele care li s-au întâmplat în viață. 

 

Creierul lor contabilizează automat nedreptățile și amenințările, de la cuvintele răutăcioase ale copiilor de la școală și respingerile suferite de la „pasiunile” adolescentine, trecând prin atitudinea zilnică a șefilor și până la privirile încruntate ale celor pe lângă care trec pe stradă sau la casiera grăbită de la supermarket.

 

Din rândul lor se alege acel procentaj de oameni care ajung să comită fapte îngrozitoare. Ei își alimentează ura prin „colecții” zilnice de fapte mici și de motive. 

 

Internetul ne poate duce la pierzanie sau ne poate salva

Printre personajele documentarului se numără și oameni care au fost destinatari ai urii altora sau, din contră, oameni care au militat de-a lungul vieții pentru ură în cel mai înalt grad.

 

Poate cea mai impresionantă poveste este cea a unei tinere de 26 de ani, Megan Phelps, membră a celebrei familii Phelps, fondatoarea Westboro Baptist Church. Cunoscută și drept „cea mai detestată familie din America”.

 

Bunicul lui Megan, Fred Phelps, a fondat în 1954 această sectă extremistă a cărei deviză este „God hates you” și care, literalmente, urăște tot restul oamenilor în afara membrilor ei: homosexuali, evrei, creștini-ortodocși, republicani sau democrați, toți sunt niște păcătoși care vor arde în flăcările iadului. 

 

Copilăria lui Megan a fost o înșiruire de manifestații de ură la care era obligată să poarte pancarte cu mesaje îngrozitoare, spunându-i-se că tot restul lumii vrea să îi facă rău și că doar oamenii din jurul ei știu calea adevărată.

 

Când rememorează acea perioadă, ea explică straniul sentiment de siguranță pe care îl avea atunci când i se spunea că nu există decât două tabere: familia ei și restul lumii, dușmanii. Nu exista decât certitudine.

 

Paradoxal, salvarea lui Megan a venit odată cu apariția internetului. În era tehnologiei, una dintre activitățile sectei era „țintirea” liderilor de opinie din comunitățile evreiești, gay sau musulmane și trimiterea de mesaje de „hate” prin intermediul rețelelor sociale.  Sună atât de cunoscut, nu-i așa?

 

Unul dintre acești „lideri” era influencer-ul evreu David Abitbol, autorul platformei „Jewlicious”, care i-a răspuns mesajelor de hate cu replici temperate și cu argumente rezonabile, ba chiar și cu analiză aplicată pe textele religioase invocate de tânăra fată. 

 

După mai multe schimburi de astfel de mesaje și o întâlnire la cafea, Megan a început să vadă pentru prima oară dincolo de construcția de ură în care familia ei o ținuse toată viața.

 

În prezent, ea ține seminarii în care explică povestea ei de viață și militează pentru toleranță și pentru anti-hate. Adică anti… tot-ceea-ce-a-făcut-toată-viața. 

 

Totul datorită internetului, care a adus împreună doi oameni care altminteri nu s-ar fi întâlnit niciodată și care, printr-un schimb de mesaje pe Twitter, au reușit să își străpungă reciproc scuturile de prejudecată și ură reciprocă. 

 

Internetul este vinovatul principal pentru o bună parte a valului de ură care ne consumă în zilele noastre, dar tot din el poate veni soluția problemelor noastre. Era digitală hiperbolizează deopotrivă binele și răul: ne putem informa din mii de surse, dar propaganda este mai puternică și nuanțată ca oricând. 

 

Putem să ne solidarizăm cu binele, dar suntem în orice secundă la câteva clicuri de rău. Putem să întrebăm pe oricine orice, să ne rezolvăm toate curiozitățile și să ne împlinim pasiunile de-o viață, dar putem și să aruncăm asupra altora valuri de ură și de cuvinte grele.  

 

Discernământul se află la noi, la intersecția dintre ceea ce am trăit, mediul în care ne aflăm și felul în care alegem să ne „reeducăm” creierul și să-l dezvățăm de ura pe care, în unele cazuri, a „colecționat-o” de-a lungul timpului.

„Why We Hate” este un documentar în șase părți, prima fiind difuzată pe Discovery Channel pe 13 octombrie, la ora 23:00.

Foto: capturi din documentarul „Why We Hate”