Constantin Brâncuși spunea, într-un citat faimos și ultra-răstălmăcit, că simplitatea este complexitatea rezolvată.

 

De multe ori, simplitatea asta înseamnă în primul rând constrângere: renunțarea la o mie de variabile în favoarea a una sau două.

 

Îngustarea orizontului, ca un fotograf care alege să focalizeze imaginea pe o frunză, în timp ce restul e doar o ceață, un amestec de culori și forme. Dar acea frunză iese perfect.

 

Am terminat zilele trecute o carte faimoasă, din 2004, numită „The Paradox of Choice”, care a făcut istorie la vremea ei.

 

E scrisă de psihologul american Barry Schwartz, care explică în 500 de pagini amănunțite de ce oamenii sunt adesea mai nefericiți și mai confuzi când au multe variante la dispoziție.

 

Cu cât mai multe variante, cu atât mai mare nefericirea.

 

E o carte fascinantă, iar Schwartz pomenește în carte de un experiment foarte interesant, în care două grupuri de subiecți au fost invitate la o degustare într-un magazin de delicatese.

 

Primul grup a fost chemat pentru a testa 6 variante de gem, fiecare membru primind și un voucher de reducere, dacă la final achiziționa un borcan de gem.

 

Al doilea grup a fost chemat pentru a testa 24 de variante de gem, primind același voucher de reducere pentru aroma favorită.

 

La final, studiul a relevat ceva la care nimeni nu se aștepta: în primul grup, 30% dintre membri au cumpărat până la urmă un borcan. Din cel de-al doilea, doar 3% au cumpărat un borcan.

 

În plus, cei din primul grup s-au declarat mult mai mulțumiți de experiența de ansamblu decât cei din al doilea, deși au avut mai puține variante la dispoziție..

 

Analizând prin interviuri „unu la unu”, concluzia a fost deosebit de interesantă: cei din al doilea grup au cumpărat mai puțin și au plecat mai nemulțumiți, fiindcă variantele erau prea numeroase.

Orice alegere însemna renunțarea la alte 23 de variante și, brusc, nu mai era o bucurie sau o relaxare, ci o presiune.

Cartea mi-a plăcut mult și m-am trezit dându-i dreptate lui Schwartz la multe capitole, poate și fiindcă am „conviețuit” cu limitarea în ultimii ani și mi-am dat seama că uneori ea poate fi calea către niște descoperiri fantastice.

 

Dacă stăm să ne gândim, marile descoperiri au pornit toate de la o limitare, iar ingeniozitatea se „hrănește” adesea cu circumstanțe potrivnice.

 

Nu inventezi lucruri noi și nu „sapi” în tine după răspunsuri atunci când ai o mie de variante la discreția ta. Dar când ai o singură variantă și trebuie s-o faci să funcționeze… altfel stau lucrurile.

 

Firește că soluția nu este să avem MAI PUȚINE variante disponibile. Asta e imposibil.

 

Trăim într-o lume care abundă în variante, mai multe decât au avut toate generațiile de dinaintea noastră. Și e foarte bine că e așa, nu trebuie să regretăm vremurile de lipsuri și penurie.

 

Într-o asemenea abundență de variante însă, secretul e să te cunoști suficient de bine pe tine încât să limitezi automat numărul variantelor care ți se aplică.

 

Eu una cunosc limitarea de ceva ani.

 

Având niște probleme de sănătate care mă împiedică să mănânc orice și să fac chiar orice, mi-am trăit viața în niște coordonate mai restrânse decât media. Am scris aici în „Viața mea fără zahăr, lactoză și gluten”, dar și în „Viața după oboseala cronică”.

 

A trebuit mereu să ocolesc și să adaptez. Mâncarea, sportul, somnul, tot.

 

 

Cele mai bune mâncăruri mi-au ieșit din cele mai mari limitări.

 

Fără exagerare, cele mai bune clătite din viața mea mi-au ieșit fără făină, fără zahăr, fără ulei, fără lapte.

 

Au ieșit „la inspirație”, adaptând din imaginație cu cele câteva ingrediente pe care le aveam. Au fost geniale, lucru confirmat de oameni cu regim alimentar perfect normal, care le-au gustat și au fost încântați.

 

La fel și pastele din linte sau mazăre, înghețata fără zahăr sau tot felul de aperitive și improvizații pe care am ajuns să le iubesc.

 

Ba chiar mai mult, atunci când am doar trei lucruri în frigider, parcă atunci imaginația mea naște focuri de artificii.

 

Înainte, când aveam frigiderul plin de toate ingredientele posibile, stăteam în fața lor și nu mă inspira nimic.

 

Cele mai ingenioase ținute mi-au ieșit când aveam puține haine.

 

În studenție, am locuit în patru țări diferite vreme de doi ani, având cu mine o singură valiză.

 

Câte combinații am putut face cu acele ținute mă crucesc și eu. Între timp s-au scris cărți pe tema asta, despre garderobe capsulă, despre „33 de ținute pentru 3 luni” și tot așa.

 

Chiar eu am scris într-un articol despre lista cărților de stil personal care mi-au fost utile, inclusiv cea cu garderoba capsulă.

 

Dar, dincolo de cărți și de teorie, eu am văzut pe pielea mea: când ai puține variante, rotițele imaginației se învârt mai bine.

 

Mama mea îmi povestește și acum de tinerețea ei, când avea doar trei haine, dar arăta mereu ca scoasă din cutie fiindcă știa să le „schimbe” cu câte o eșarfă, o broșă, mixându-le în fel și chip.

 

Acum avem miliarde de opțiuni, slavă Domnului, dar poate ar trebui să ne impunem din când în când această limitare, ca o formă de auto-cunoaștere.

 

 

Cele mai bune antrenamente acasă mi-au ieșit făcând… ce puteam eu.

 

Am fost, în viața asta, la toate tipurile de antrenamente posibile, de la zumba și Kangoo Jumps până la bootcamp-uri militărești.

 

Cu toate astea, in perioada pandemiei am fost silită să mă adaptez cu o saltea și… cam atât.

 

Când m-am apucat de treabă, parcă tot ce învățasem în ultimii 10 ani a ieșit la iveală și s-a cristalizat într-o formă coerentă.

 

Mi-am făcut un set de exerciții doar cu greutatea corpului și cu o coardă (de sărit), pe care o aveam întâmplător din casă. Fără gantere, fără Trx-uri, kettlebell-uri și fără nimic complicat.

 

De două luni m-am ținut de aceste antrenamente improvizate mai bine și cu mai multă râvnă decât aș fi făcut-o când aveam de ales între toate antrenamentele și sălile din București.

 

Ba chiar, mergând la terapeuta mea săptămâna trecută, după o pauză de trei luni, ea m-a întrebat „ce am făcut cu brațele” în perioada asta, pentru că musculatura e mai definită decât o știa ea. Îmi venea să-i răspund că „Am lucrat cu propria imaginație”. Cam ăsta e adevărul.

Faptul că avem o plajă de alegeri atât de mare e un lucru minunat. Cu siguranță nimeni nu deplânge limitarea forțată, din vremurile în care magazinele aveau doar două tipuri de conserve și trei modele de rochii. Nici vorbă de asta.

 

Doar că abundența variantelor nu conduce automat și la mai multă fericire, la mai mult stil sau la o nutriție sănătoasă.

 

Ba chiar dimpotrivă, după cum dovedesc studii sociologice asemeni celor făcute de Barry Schwartz.

 

Fericirea, stilul, sănătatea, toate astea rămân responsabilitatea noastră și e minunat că e așa, fără vreo legătură cu consumul sau cu numărul de produse de la raft.

 

De multe ori folosim LIPSA ca mod de a justifica faptul că NU facem anumite lucruri, când, de fapt, e taman invers.

 

Am aflat mai multe despre mine și stilul meu în acel an de trăit din valiză decât din cutreierat magazine și probat rochii.

 

M-am alimentat mai bine și cu mai multă imaginație când aveam trei ingrediente la dispoziție decât atunci când puteam mânca orice, de oriunde.

 

Cel mai important lucru pe care l-am învățat din toate limitările vieții mele a fost că responsabilitatea este la mine și că imaginația este mai valoroasă decât orice altceva.

Scriind acest articol, mi-am amintit un episod vechi de tot din viața mea.

 

Eram copil, aveam vreo șapte ani, și am plecat în vacanță în Ardeal pentru toată vara.

 

Nu știu cum s-a întâmplat, dar nu mi-am luat cu mine nicio păpușă, iar în satul minuscul în care mă aflau nu erau magazine de jucării. Era doar multă iarbă, o întindere nesfârșită de iarbă în care să alerg, un cer albastru și… atât.

 

Pentru că îmi era totuși dor de păpușile mele de acasă, am rugat-o pe mama să-mi deseneze o păpușă pe o hârtie de caiet de matematică, pe care-l găsisem prin casa mătușii Mia.

 

Era stângaci creionată – mama mea e inginer, nicidecum desenator – dar cu acea coală de hârtie m-am jucat o vară-ntreagă, în fel și chip.

 

I-am dat un nume, am creat povești și scenarii în jurul ei, m-am jucat cu ea cu prietenele mele din sat, am făcut scenete, am creat o lume întreagă. Pornind de la o simplă coală de hârtie de matematică, cu o păpușă desenată pe ea. Restul a fost imaginație pură.

 

Nu mai țin minte nici 2% dintre jucăriile pe care le-am avut în copilărie, dar țin minte aievea acea coală de hârtie de matematică, cu „păpușa” desenată de mama. Pentru că mi-a pus la treabă imaginația.

 

Imaginația nu se pierde, nu pleacă nicăieri odată cu maturizarea, doar că uităm s-o folosim, fiindcă… nu mai avem nevoie.

 

Avem, în schimb, o multitudine de obiecte, servicii, tehnologii și produse disponibile și singurul efort rămâne cel de a alege ce anume să cumpărăm „de-a gata” dintre toate variantele posibile.

Pentru mine, tocmai acesta este cel mai mare beneficiu al minimalismului și a simplificării vieții: când eliberezi spațiul, rămâne loc pentru imaginație.

 

Când nu mai ai viața ticsită de obiecte, trebuie să folosești ceea ce ai și începi s-o faci în moduri pe care nu le-ai fi bănuit înainte.

 

În loc să fii comod și blazat, sufocat de posesiuni, devii creativ cu acele câteva lucruri pe care le deții și le iubești.

 

Chiar dacă nu ești un minimalist înnăscut, limitarea poate fi un experiment reconfortant, care să-ți ofere o perspectivă nouă asupra vieții. Și poate să te învețe ceva complet nou și neașteptat despre tine însuți.

 

Ca de exemplu… că fericirea, imaginația, creativitatea, toate astea stau în mâinile tale chiar acum.

 

****************************

Pentru mai multe povești, tips & tricks pe această temă, mă puteți urmări pe Instagram.