Despre tot ce-i fin și fain

Viața după oboseala cronică

By 3 iunie, 2019Learning, Myself
read time 20 min
 
3 iunie, 2019

Viața după oboseala cronică

Acesta nu este un articol medical, ci o sumă de sfaturi despre tot ce poți face ca să ai mai multă grijă de tine și să observi semnalele de alarmă ale corpului înainte să ajungi cu rezervorul „gol”.

by

Oboseala cronică e un subiect la care am mai făcut referire în ultimii ani, dar n-am scris niciodată un articol complet despre el. M-am ferit pentru că nu sunt medic și nu vreau să fie asimilat ca un material de sfaturi medicale. 

 

M-am temut să abordez subiectul fiindcă oboseala cronică e cu totul altceva față de oboseala ocazională, cea pe care o ai după o zi grea sau o săptămână intensă de lucru. Oboseala cronică e o condiție medicală, una pe care o duci după tine non-stop, care nu-ți dă niciodată „zi liberă” și care poate deveni debilitantă: efectiv nu mai reușești să-ți duci viața de zi cu zi, oricât ți-ai dori, fiindcă propriul corp nu te mai ascultă. 

 

Acesta nu este însă un articol medical, ci un articol de „om pățit” care vrea să tragă un semnal de alarmă în legătură cu una dintre marile probleme ale vremurilor noastre. Am decis să-l scriu până la urmă pentru că și eu aș fi vrut să citesc toate astea undeva, când m-am confruntat prima oară cu problema. Și, ca regulă de aur, pe acest site am încercat mereu să acopăr, pe cât pot, dilemele la care eu însămi aș fi dorit răspuns.

De ce scriu tocmai acum?

Scriu acum fiindcă, pentru prima oară în mult timp, simt că revin în sfârșit la forma mea obișnuită. Mi-e greu să mă gândesc care o mai fi „obișnuitul”, având în vedere că forma în care am fost până acum a fost „normalul” meu din ultimii 2-3 ani. N-a fost o problemă de o lună sau două. A fost întinsă pe ani. Și, în tot acest timp, a fost ca și cum am trăit… pe jumătate.

 

Fiecare om se știe pe el în cea mai bună formulă: cea în care este alert, dinamic, proaspăt, plin de viață, tonic. Toți avem o variantă a noastră pe care o simțim cea adevărată, cea reală, și oricât ne-ar spune cei din jur că suntem frumoși sau părem fericiți și bine, noi știm care suntem noi …cei adevărați. Iar când știm că funcționăm la 1/3 sau 2/3 din capacitatea maximă, e greu să te resemnezi și să spui „Asta este, nu mai am 21 de ani”…

 

Diana „cea adevărată” e Diana care sare din pat la 6 dimineața, cu pofta de a face lucruri. Care sare din pat literalmente… adică nu are nevoie de numărat descrescător de la 10, îndemnuri lăuntrice sau 15 alarme diferite setate pe tipul „6:00, 6:10, 6:15, 6:20” .

 

Diana pe care o știu eu se trezește fără ceas, așa cum a făcut-o o bună perioadă din viață. Dacă știa că la 8:30 trebuie să fie în locul X, la 7:00 deschidea ochii, orice ar fi fost. Fără nicio alarmă. E  Diana care face sport de cel puțin 3 ori pe săptămână, sport alert, care o ține tonică și veselă.

 

Diana „adevărată”, așa cum o știu eu, are mereu super-energie și elan și poate să bifeze 10 locuri diferite în aceeași zi fără să obosească. E Diana care face și 3 articole pe zi, articole lungi, povești complexe.

 

În ultimii 3 ani, am făcut toate aceste lucruri – trezit, umblat, alergat, scris, sport în anumite limite – doar că am fost o palidă umbră a acelei Diane pe care am descris-o mai sus. Pentru că, după vreo 7 ani de muncit zi-lumină, cu nopți nedormite de lucru, alergătură, presiune din toate părțile, weekend-uri mai mult muncite decât trăite, am ajuns la capătul puterilor.

 

Am trăit în 7 ani cât în 14, am construit cât în 14, am și crescut profesional, dar asta s-a simțit până la urmă. Ca rezervorul de la mașină: când a ajuns pe roșu, mai poți merge niște kilometri, dar nu poți să păcălești legile fizicii. La un moment dat, tot rămâne fără combustibil.

 

Eu n-am rămas propriu-zis fără combustibil, m-am oprit la timp, dar am trăit ultimii 3 ani cu luminița din bord pâlpâind pe roșu.

Cum a început?

A început ca o oboseală ocazională, care n-a mai plecat.

 

Dacă la început o noapte de scris se compensa prin două nopți de somn pe săturate sau o săptămână de muncă alertă se îndulcea printr-un weekend liber, încetul cu încetul acest echilibru s-a risipit. Am început să mă trezesc tot mai greu și tot mai obosită, indiferent câte ore dormeam. Puteam să dorm zece zile câte 10 ore pe noapte, a unsprezecea zi mă simțeam tot ca un zombie care merge printr-o ceață.

 

Am început să am mintea îngreunată și să-mi pară tot mai greu să fiu atentă. La oameni, la discuții, la amănunte. Eram foarte susceptibilă la orice zgomot – orice sunet un pic mai ascuțit mă înțepa direct în creier – și mă deranja lumina puternică. Prin lumină puternică înțelegând și lumina de afară într-o zi înnorată. Aș fi purtat ochelari de soare și în decembrie. De fapt chiar am purtat.

 

Apoi, mai aveam slăbiciuni musculare inexplicabile. Mă duceam la sală și tot ce făceam înainte cu ușurință acum era un traseu inițiatic ca al lui Harap-Alb din poveste. Aveam tot mai multe pofte inexplicabile, eu… care n-am fost niciodată o pofticioasă. Să mai zic și că-mi cădea capul de moleșeală în timp ce stăteam la laptop? La ora 14:00, în miezul zilei?

 

Nici nu mai zic de evenimente: în ultimii 3 ani am fost la o mână de evenimente din toate cele la care am fost invitată sau la care mi-aș fi dorit să ajung. Nu pentru că voiam să mă dau prețioasă, ci pentru că realmente nu aveam energia necesară. La finalul unei zile, abia reușeam să mai dau scroll pe telefon la știrile zilei, darămite să mă îmbrac elegant și să mă prezint într-un loc în care trebuia să vorbesc cu oameni și să fiu plină de energie. Nu mai aveam energie nici pentru mine, cu atât mai puțin de oferit altora.

 

Norocul meu a fost că mintea mi-a rămas mereu ageră și, chiar dacă trupul se chinuia să lucreze, am avut mereu idei, visuri, planuri. În capul meu, eram la fel de plină de viață ca întotdeauna.

 

Am dus-o așa nu săptămâni, nu luni, ci ANI ÎNTREGI, făcând absolut tot ce trebuia să fac în viața de zi cu zi, dar cu un efort de vreo 20 de ori mai mare ca înainte. Și căutând răspunsuri, altele decât clasicele „E o perioadă, o să treacă după următoarea vacanță/următorul weekend/următoarele N nopți dormite”. Ca multe alte probleme cronice, nu trece dacă tu n-o ajuți să treacă. Dacă nu TE AJUȚI să-ți treacă.

 

Îmi vine să râd când mă gândesc că mi-am luat înadins multe mini-vacanțe în acea perioadă, dar nu am văzut nicio ameliorare, ba chiar din contră: în zilele de concediu puneam atâta presiune pe mine „să fac ceva să-mi treacă starea” încât efectul era cel advers.

 

Eu am găsit răspunsurile după primii 2 ani în care am încercat să scap de stare așa cum încerci să te descotorosești de o răceală rebelă. Nu era o răceală și aș fi vrut să mă mișc mai repede. Tu poți să o faci.

Dacă aveți semnale oricât de mici din partea corpului vostru care seamănă cu ceea ce am descris mai sus, sfatul meu este să NU LE IGNORAȚI. E tentant, mai ales când vă știți cu restanțe de somn, cu ore multe de muncă și cu câte o perioadă grea la activ. Doar că orice astfel de stare care durează mai mult de câteva zile reprezintă o problemă, nu o pasă trecătoare.

Dacă vă recunoașteți în cele de mai sus și nu știți de unde să începeți, vă spun clar că medicul e cheia. Cele de mai jos sunt niște repere din propria-mi experiență, oferite pentru a vă da un punct de plecare. Le-am scris pentru că mi-aș fi dorit să mi le dea și mie cineva când eram derutată, speriată și lipsită de vlagă.

Verificați-vă vitamina D și markerii mai puțin tipici

Toată viața mi-am făcut cu religiozitate analizele periodice, iar Calciul a fost una dintre principalele mele griji. Eram mereu cu el undeva la limita de jos și, oricât aș fi luat suplimente sau aș fi mâncat lactate, tot degeaba. Am aflat abia după 30 de ani că, de fapt, calciul nu se fixează fără Vitamina D și că degeaba verificam eu nivelul de calciu, când nimeni nu-mi recomandase vreodată să-mi măsor Vitamina D. 

 

Vitamina D (25-OH-Vitamina D e cea mai bună variantă de măsurare, că sunt mai multe) trebuie să fie peste 30 unități ca să fie în parametri normali și să asigure funcționarea normală a corpului. Câte unități credeți că aveam eu când mi-am făcut analiza? Nouă. Nouă unități. 9 din 30. Care sunt simptomele de carență de Vitamina D? Hm… oboseală cronică, sensibilitate crescută la lumină, pofte inexplicabile, slăbiciune musculară. Dacă aș fi aflat cu vreo doi ani mai devreme…

 

După o schemă de tratament (Vitamina D nu se ia niciodată „după ureche”, ci după un plan făcut de medic) de vreo 3 luni, ajunsesem la un timid 19, încă departe de ideal, dar deja viața mea era alta. Vreți să știți cum mi-am dat seama că mi-au crescut valorile la Vitamina D, înainte să verific la medic? Am putut, pentru prima oară în 3 ani, să ies afară fără ochelari de soare. Nu mi-a venit să cred.

 

Nu toate oboselile sunt de la carența de Vitamina D, dar am povestit despre această analiză tuturor femeilor care se plângeau, ca și mine, că se simt epuizate. Fără să exagerez, 99% dintre ele mi-au spus că NICIODATĂ nu și-au verificat nivelul de Vitamina D. Cele care au făcut-o după discuția noastră, mi-au scris ulterior să-mi spună că avusesem dreptate: și-au făcut analizele și le-au ieșit valori infime. 10 unități, 12, maximum 15. Nimeni nu le pomenise vreodată de acest test banal și esențial.

 

Cum ziceam, nu totul e de la Vitamina D, dar e un bun început.

 

În engleză, oboseala cronică se mai numește și „adrenal fatigue”. Oboseală suprarenaliană, cum am găsit-o eu tradusă la noi. Așa cum mi-a explicat medicul meu, glandele suprarenale sunt responsabile direct, printre altele, de modul în care reacționăm la stres, la oboseală, la perioade de schimbări hormonale. Iar când ele sunt golite de rezervele lor (tot după perioade îndelungate de stres) atunci intervine și un tip de oboseală debilitantă, apogeul oricărui tip de oboseală cronică.

 

Am citit studii și articole scrise de femei care aveau așa ceva și m-am îngrozit: povesteau de zile în șir în care erau incapabile să ridice capul de pe pernă măcar. În primăvară am făcut un interviu cu Mihaela Brăilescu de la Food Fairy, iar în articol ea povestește inclusiv despre femeile care vin la seminariile ei cu acest tip de oboseală suprarenaliană. Pentru mine a fost prea târziu, trecusem deja de perioada critică, dar Mihaela e un om extraordinar și o recomand. Articolul se numește „Mihaela Brăilescu vrea să împrietenească femeile cu corpul lor, vorbind deschis despre treburi femeiești”.

Adaptați-vă stilul de viață

Exact ca la mașină, cu ,,Adaptați viteza la condițiile de drum”, așa e și cu oboseala. Nu trebuie să te dai bătut, dar nici să te biciuiești din dorința de a dovedi că poți să duci la fel ca înainte.

 

După primele luni în care efectiv m-am târât la sală, eu – care făcusem Bootcamp-uri și nu treceam ziua fără un antrenament – m-am lăsat de ea. Am decis că, pentru o perioadă nedeterminată, nu mai sunt în stare și asta e. Dar nu m-am lenevit, ci m-am gândit care e tipul de mișcare pe care îl pot susține în stadiul în care mă aflu.

 

Nu puteam să fac sală, nu aveam vlagă în mine, dar mergeam kilometri pe jos zilnic. Urcam scările chiar și când aveam treabă la etajul 8. Nu trecea o zi fără 2-3 kilometri merși alert. Atât pot, atât fac, dar nu mă las.

 

În situații similare, oamenii fac de regulă fac una din două greșeli, din registre diametral opuse: fie se lasă cu totul de mișcare și se lipesc de canapea, resemnați, fie se încăpățânează până la ultima suflare să facă flic-flac-urile pe care le făceau înainte. Soluția, ca în orice altceva, e mijlocul. Trebuie să accepți că e un „new normal”, al vieții tale. Îl iei ca atare și te adaptezi, până descoperi cauza.

Nutriția e esențială

Când ești la pământ cu energia, o satisfacție rapidă și cu efect maxim este mâncatul. Ăsta e adevărul. Problema e că nimeni n-are pofte de salată sau supă-cremă de broccoli, ci taman de cele mai procesate și rele alimente. Am fost acolo, știu cum e. Soluția se află tot la mijloc, dar cu mai multe nuanțe.

 

Dacă ți-e poftă de dulce, sfatul meu este să alegi mai degrabă o linguriță de miere (care-ți va aduce sațietate imediată, fiind extrem de dulce) sau un fruct dulce decât ceva din zahăr procesat precum bomboane, ciocolată, napolitane. Nu e vorba de calorii aici, ci de nutrienți. Când corpul se află la pământ, are nevoie mai mult ca oricând de nutrienți de bună calitate, care să-l hrănească și să-l susțină, nu doar să-i dea iluzia temporară a unui puseu de energie.

 

De asemenea, corpul nu are nevoie nicidecum de porții mai mari ca de obicei, cum vei fi tentat să crezi, având în vedere că slăbiciunea corpului atrage uneori o poftă mai mare de mâncare. Trebuie să mănânci ca de obicei, dar esențial este să consumi nutrienți, nu calorii goale.

 

Eu una am constatat pe pielea mea efectele unei săptămâni de mâncat ordonat. Porții mici și nutritive, legume din plin, proteină (este esențială!), grăsimi bune. Ouă, avocado, pește alb, salată multă, verzituri. Asta doar ca să enumăr ce-mi place mie să mănânc. Când mâncam așa, chiar și în mijlocul acelei perioade de oboseală cruntă, aveam mai multă energie și mă simțeam mai ușoară față de momentele în care, de dragul unei satisfacții trecătoare, îmi făceam de cap cu ceva carbohidrați fără niciun conținut nutritiv.

 

Da, găletușa de înghețată e cea mai rapidă formă de satisfacție, dar pe termen lung nu face decât să îngreuneze un organism și-așa aflat la capătul puterilor. E greu, dar corpul obosit are nevoie de o minte lucidă, care să facă alegerile corecte.

Minimum 7 ore de somn pe noapte

De fapt 8-9 sunt ideale când te recuperezi după oboseală cronică, dar am zis să nu vă iau cu lucruri sfinte din prima.

 

Am scris mai demult un articol: „Nimeni nu-ți face statuie pentru cât ai muncit”, în care e vorba fix despre asta. Da, toți avem perioade mai intense de lucru – chiar dacă suntem obosiți cronic, viața nu stă pe loc – dar ideea e să ne echilibrăm pe cât posibil. Nu spune nimeni să ne luăm an sabatic de la job, dar nici nu ne putem aștepta să ducem ritmul dintotdeauna, când noi abia stăm pe picioare.

 

Ca să poți să-ți duci viața de zi cu zi – fiindcă lumea nu stă pe loc așteptând să te faci tu bine  – trebuie să-ți creezi un sistem de rezistență, care să-ți permită să trăiești ca de obicei, dar să te și vindeci în același timp.

 

Eu o numesc coloană vertebrală a vieții, și în cazul meu ea e formată din ore suficiente de somn (care să susțină regenerarea corpului), plus ceea ce spuneam mai sus despre mâncare de bună calitate, cu nutrienți (care să acopere golurile și carențele corpului) și un corp activ, care să se păstreze în mișcare zilnic. Lucruri mici, dar care ajută enorm.

 

Important: dormiți NOAPTEA, nu ziua. Da, somnul e bun oricând, teoretic, dar se cunoaște deja (științific) că fiecare organ din corp are o anumită oră din noapte în care se curăță și se regenerează. Așa sunt ciclurile corpului, nu le putem schimba. De asta e important să dormim măcar 2 ore înainte de 12 noaptea (știu cât e de greu, dar e necesar) și de asta somnul de noapte nu poate fi înlocuit de nimic.

 

Când ești obosit cronic, am observat chiar că somnul de zi te face și mai moleșit și mai lipsit de energie, deci în niciun caz raționamentul „Nu dorm noaptea, dar compensez ziua” nu funcționează. Dormi și câteva ore ziua, dacă vrei și poți, dar ia acel interval ca pe un bonus, nu ca înlocuitor al somnului normal.

Răsfață-te. Contează mult.

Procesele de simplificare și esențializare prin care am trecut în ultimii ani s-au datorat și faptului că… nu mai puteam altfel. Voiam o viață mai ușoară – la propriu și la figurat – mai liberă, mai senină, mai minimalistă. Cu mai puține eforturi și mai multe satisfacții. O viață în care să fiu mai blândă cu mine însămi și să nu mă irosesc pe inutilități.

 

Acest articol despre Lucruri simple și ritualul meu de îngrijire e bazat în principal pe faptul că voiam să am grijă de mine, chiar dacă nu aveam timpul și energia necesare. Cel mai rău lucru e să te abandonezi, deși vei fi tentat. Când abia ai elan să te dezbraci după o zi de lucru, ce să mai vorbim de ritualuri complicate și o mie de creme? Dar, de dragul corpului și al psihicului, trebuie să continui să ai grijă de tine.

 

Chiar și simplul fapt că-ți dai cu cremă pe tălpi după o zi lungă, că-ți faci un masaj de două minute cu rolele de cuarț sau îți aplici o mască „la minut” pe față contează. Transmite un semnal către corp și te face să simți că evoluezi. Okay, poate n-ai energie să mai alergi 15 kilometri ca înainte, dar poți să faci un periaj uscat, care-ți pune sângele în mișcare. Când ești obosit cronic, reușita se măsoară în multe victorii mici.

 

Din când în când, însă, recomand un masaj sau orice fel de tratament pasiv care îți place și te relaxează. Ideal o dată pe săptămână, dar e bun oricând. În perioadele mele de apogeu al oboselii, mergeam două ore pe săptămână (legate) la terapeuta la care merg de ani de zile, iar când ieșeam de la ea mă simțeam ca un nou-născut. Firește, 80% din tratament îl dormeam, fiindcă picam lată cum mă așezam pe masa ei, însă senzația de relaxare pe care o aveam în corp mă ținea câteva zile.

 

M-a ajutat enorm în procesul de revenire din oboseală și, chiar dacă acum sunt la 90% față de cum eram în perioada mea cea mai bună, nu renunț la acest răsfăț. Dacă trec 2 săptămâni fără să ajung la ea, îmi dau singură două palme și-mi amintesc că EU sunt prioritatea numărul unu și că nu trebuie să mă mai las pe tânjeală.

 

Și mai am o mărturisire: săptămâna asta e prima în care mă simt pregătită să revin la sală, în adevăratul sens al cuvântului. Mi-e dor de antrenamentele mele, de HIIT, de energia debordantă pe care o aveam după un antrenament greu. Mi-am învățat lecțiile pe calea cea mai grea, dar vorba lui Arnold Schwarzenegger în Terminator: „I’ll be back”.

 

Guess what? I AM BACK.

 

Tocmai pentru că am reușit cu greu să mă resetez și să învăț ce era de învățat din asta, aș vrea să-mi folosesc expunerea publică și faptul că voi mă citiți în număr atât de mare ca să trag acest semnal de alarmă. Da, nu e nimic glamourous în mărturisirea asta și probabil dădea mult mai bine să trec această perioadă sub tăcere și să pun niște poze de la sala de fitness ca și cum ultimii 3 ani n-ar fi fost. Dar au fost.

 

Dacă voi mai povesti pe Stories sau ocazional pe Facebook despre ritualul meu de sport, veți ști din ce punct povestesc și de ce povestesc. Veți ști că nu e laudă de sine, ci doar ultimul șirag de bătălii pe care trebuie să le dau ca să ajung la forma și rezistența mea maximă. E finalul unei călătorii anevoioase, iar pentru toți cei care se află la începutul călătoriei și al luptei cu oboseala, vreau să știți că nu sunteți singurii. O să treacă, dacă voi veți face să treacă. E doar în puterea noastră, așa că trebuie să tragem aer în piept, să ținem spatele drept, pe cât se poate, și să alegem să ne ajutăm.

Foto: Vladislav Muslakov pentru Unsplash

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



19 Comments

  • Marius B spune:

    Foarte bun articolul! L-am citit şi pe cel despre … Burnout şi de asemenea … „Viaţa mea fără zahăr, gluten …!” Te apreciez mult că ai avut atâta putere să depăşeşti aceste probleme, să continui să cauţi soluţii şi să nu te laşi înfrântă! Ştiu cât de greu ţi-a fost pt că şi eu am fost în zona aceea şi încă sunt. Iţi mulţumesc şi eu că ai împărtăşit cu noi toate aceste experienţe, suferinţe, idei şi sugestii. Mă bucur că acum eşti bine, iar în interviurile cu dna dr Ana Maria Stoica, chiar se vede că ai un nivel înalt de energie, inteligenţă, bucurie şi sănătate. Deci există speranţă şi pentru cei care acum sunt la jumătatea drumului.

  • Bună Diana, mă bucur enorm că ai decis să povestești experiența ta cu burnout-ul. Ca mulți alții, m-am regăsit și eu în cele descrise de tine, deja sunt în proces de refacere și da, confirm si eu la rându- mi de corelația cu vitamina D (nivelul era de 8 unități în cazul meu) și ochelarii de soare pe care i-am purtat întruna fie vară, toamnă, iarnă; mă dureau ochii de la lumină, chiar și pe ninsoare. La rândul meu, nu am putut să îmi iau an sabatic de la serviciu, însă am început să îmi schimb lista de priorități, evenimente la care particip, m-am îndreptat treptat către mine, iar ritualurile de self care mi-au venit instinctiv simțind că atât pot face pe moment : băi lungi cu săruri și uleiuri, masajul este sfânt 1 dată pe săptămână, yoga, plimbări, psihoterapie, mini- vacanțe, pauze și o mult mai mare detașare (eram Workaholic și mă mândream cu asta, simțeam că am un scop bine definit- ce bine că m-am înșelat!) . Mulțumesc de articol, multă sănătate și la cat mai multe minți atinse!

    • Diana Cosmin spune:

      Mulțumesc pentru sinceritate, Oana! E muuult mai greu să îți rearanjezi viața din mers, anul sabatic este un ideal la care puțini pot accede. Remarcabil este să realizezi că ai o problemă și să-ți schimbi viața în timp ce o trăiești, fără să o pui pe pauză. Felicitări din suflet!

  • Nicoleta spune:

    Buna, Diana!
    Iti multumesc pentru articol, este un reminder binevenit al faptului ca trebuie sa invat sa am grija de mine mai mult, sa accept ca “Supergirl” are nevoie de odihna cateodata si sa inteleg ca anumite schimbari pot fi benefice.
    Sa fiu sincera, metamorfoza din “iepurasul Duracell” intr-o baterie aproape descarcata a adus cu ea o avalansa de sentimente, majoritatea nu foarte placute , insa articolul tau mi-a dat speranta.
    Sunt un cadru didactic pentru elevii cu deficiente de vedere din UK, un job care este pe cat de satisfacator, pe atat de solicitant.
    In ultimii 4 ani m-am ‘indeletnicit ‘ cu acest job ( full-time), un master la distanta, care mi-a ocupat si ultimul dram de timp liber pe care il aveam, achizitionarea primei case care a semanat cu un santier pentru mai bine de un an -bucurie maxima, dar munca pe masura -si, cireasa de pe tortul epuizarii…un covid destul de nemultumit care si-a lasat amprente de lunga durata…
    Asa ca articolul tau este exact ceea ce am nevoie : avertizare, sfat, speranta si mesajul ca nu sunt singura.
    Iti multumesc. ?

    • Diana Cosmin spune:

      Mulțumesc din suflet, Nicoleta! Mă bucur că a fost util. Ai un job tare frumos și deosebit de greu. Tocmai pentru că îi ajuți pe alții, trebuie să te ajuți pe tine mai întâi. Știi cum e cu „masca de oxigen”: întâi ți-o pui ție. Important este că ai conștientizat. Îți doresc să fii foarte, foarte bine! Te îmbrățișez!

  • Alex spune:

    Wow, genial articol pentru cei care sa regăsesc in el. Cand am citit treaba cu ochelarii de soare deja ma simțeam inteles.

  • Simona spune:

    Ooooo doamneeeee asta este povestea mea…. Ma bucur sa gasesc asa articol, Desi ati ajuta mai mult cu mai multe detalii, ce tratament a. ATI urmat, ce dieta?
    Oricum mulțumesc… Ma regasesc in tot…. Nu a crezut nimeni in mine?.

    • Diana Cosmin spune:

      Din pacate detaliile tratamentului meu chiar nu ar ajuta deloc, fiindca sunt un caz destul de complicat si „unicat”, ca sa spun asa 🙂 Adica e un mix de probleme genetice cu intolerante, alergii etc. Nu ar putea nimeni altcineva sa tina regimul meu, fiindca n-ar avea rost sa renunte la atat de multe alimente fara sa fie necesar.

    • Anda spune:

      si a mea

  • Mari spune:

    Burnout a fost si diagnosticul primit de mine , 3 luni nu m-am ridicat din pat dupa ce vreme de 3 ani am tras de mine ca sa rezist…o pveste lunga, au trecut doi ani, sunt bine acum, nu la parametrii de dinainte dar functionez… inca mai caut un medic care sa ia in serios afectiunea aceasta…9 a fost si in cazul meu valoarea vitaminei D dar cauzele sunt multiple. E un subiect care ar trebui abordat mai des, poate ai putea implica si specialisti din domeniu, eu la inceput am fost disperata caci medicii dadeau neputinciosi din umeri si informatiile pe care le gaseam pe net erau de genul- poti preveni dar nu prea mai poti trata daca s-a instalat burnout-ul. M-a ajutat si psihoterapia in sensul ca am avut nevoie sa mi resetez prioritatile si nu reuseam de una singura si dupa 50 de ani a aparut un nou personaj in viata mea: propria persoana 🙂

  • Tina spune:

    Dupa o perioada buna de cautat pe net, am dat de acest articol care m-a uns pe suflet.Cand am citit a fost ca un pansament sufletesc. Si eu am oboseala cronica dupa un lung sir de evenimente care s-au intins pe 3 ani. Am muncit un an jumate pe alt fus orar la foc continuu, deces in familie si m-a lovit o oboseala care nu a mai plecat.Am facut schuimbari de job, iar dupa 2 luni epuizarea si-a spus cuvantul. Dureri musculare, de spare, stare de rau. Vitamina D 16.M-am panicat f tare cand am vazut ca nu trece oboseala.Dar citind aici ca unora le-a luat 8 luni, altora ani sa isi revina, m-am linistit si am inteles ca e nevoie de timp.Eu am zile in care nu pot iesi din casa de oboseala.Am inte;es ca e nevoie de timp sa ma refac.Multa sanarate tuturor!

  • Andreea Nour spune:

    Salutare tuturor,
    Am trecut și eu prin aceeași situație, numai ca am ales un „tratament” diferit. Voi spune pe scurt cum au stat lucrurile în cazul meu.
    Dupa o perioada de 18 luni de munca fără concediu, doar Duminica libera uneori, am ajuns la capătul puterilor. Am început sa ma alarmez când au apărut insomniile. Reușeam sa dorm 2-3 ore pe noapte. Nu ma mai puteam concentra, nu mai puteam sa fiu coerenta în discuțiile cu ceilalți, iar tot ce îmi doream era sa dorm….sa dorm mult.
    Am început sa realizez ca starea în care sunt îmi poate pune viata în pericol (trebuia sa merg în delegații în care era necesar sa conduc 800-900km pe zi, adică de la TM la CT). Îmi era teama sa mai plec pentru ca nu ma mai puteam concentra la condus, aveam deseori momente de blanc în memorie. Nu realizam când și cum am ajuns în X locație.
    Am solicitat angajatorului 2 săptămâni de concediu, pentru ca eram sigura ca altfel voi ajunge în scurt timp în spital. Bineînțeles că mi-a fost refuzata cererea, lucru care mi-a deteriorat și mai mult starea în care ma aflam.
    Atunci mi-am zis ca nu mai am forța de a mai continua și m-am prezentat în fata patronului cu cererea de demisie. Am cumpărat un bilet (doar dus) cu destinația Tenerife. În primele 2 luni, cred ca am dormit câte 5-6 ore pe zi plus somnul de noapte. Am început sa merg pe plaja între 5 și 10 km pe zi. Asta m-a ajutat mult sa ma relaxez, sa încep sa gândesc,, să-mi recapat concentrarea. Am putut spune ca ma simt ok, ca sunt odihnita, după 8 luni. Atât am avut nevoie ca să ma restartez, 8 luni.
    Ca sfat; nu ignorați simptomele acestei boli! Spuneti STOP atunci când nu mai puteți, și căutați metodele care va sunt la îndemână pentru a va recupera.
    Numai bine,
    Andreea

    • Diana Cosmin spune:

      Foarte buna abordarea ta, cred ca e varianta ideala atunci cand simti ca nu mai poti. Te felicit pentru curaj si ma bucur enorm ca esti bine! Mulțumesc că ai împărtășit asta cu noi!

  • Albina spune:

    Buna Diana! Sa stii ca m-ai pus pe ganduri. Nu m-am gandit sa imi fac analiza de D3. Am tot dat vina pe noptile nedormite cand gemenii au fost mici si faptul ca i-am alaptat o perioada lunga. Dar de ceva timp atat eu, cat si sotul meu suntem mereu obositi. Indiferent ce mancam, sau cat dormim. Chiar i-am aratat de dimineata articolul si astazi am de gand sa imi sun doctorul.
    M-am recunoscut in toate cele de mai sus, absolut toate… De ceva timp sunt best friends cu ochelarii de soare…
    Un articol foarte util, multumesc!

    • Diana Cosmin spune:

      Imi pare rau ca te-ai recunoscut in el, dar ma bucur ca te duci la medic. Treaba cu ochelarii de soare a fost pentru mine un declic, fiindca aveam impresia ca asa sunt eu, mai sensibila. Acum mi se intampla sa-i uit acasa 80% din timp si nu e nicio problema. Multa sanatate va doresc, amandurora!

  • Georgiana spune:

    Buna Diana,
    Ma bucur ca ai scris acest articol si sper ca cititoarele tale sa invete ceva. Am fost si eu acolo – paradoxal, eram intr-un an sabatic dar extrem de obosita si fara vlaga. Ma trezeam greu. Noroc ca medicul meu de familie m-a trimis sa fac analiza vitaminei D3. Spui ca aveai 9, eu aveam 3! Am compensat-o greu, dar sunt cu totul alt om.
    Cel mai greu m-am impacat cu ideea ca trebuie sa ma culc mai devreme, sa nu mai pierd noptile (cand sa citim cartile??). Acum functionez pe prioritati, fac mult mai putine lucruri dar focusez mult mai bine la ele.
    O alta problema care m-a dat peste cap a fost intoleranta la gluten (non celiaca). Inflamatiile din corp mi-au facut viata grea si am dat vina pe hernia de disc pentru durerile de spate zilnice (timp de 2 ani!).
    Nici azi nu pot face sporturi agresive dar am descoperit ca pot merge 10,000 de pasi in ritm alert – efectele sunt incredibile. Mult timp am crezut ca tipul asta de miscare nu are cum sa produca rezultate. Gresit.
    Multa sanatate,
    Georgiana

    • Diana Cosmin spune:

      Mă bucur mult că ai găsit răspunsul, e incredibil cât de dificil e să dai de un medic care măcar să îți recomande această analiză. Nici nu vreau să mă gândesc cum te simțeai cu Vitamina D la nivelul 3 🙁 M-ai făcut să râd cu „Când să citim cărțile?”, pentru că exact asta e nemulțumirea mea: nopțile erau unul dintre modurile de a mai „ciupi” timp de la timp, Acum… de unde? Foarte adevărat și cu intoleranța la gluten, nu e atât de ușor de diagnosticat, dar îți dă viața peste cap. Să citești cartea lui Novak Djokovic, dacă nu ai făcut-o deja. Descrie cu lux de amănunte felul în intoleranța la gluten l-a chinuit ani la rândul și i-a afectat performanțele…

      Cât despre mișcare: citisem cândva în cartea unui sportiv american că „sportul cel mai eficient e cel de care te ții”. Pașii făcuți zilnic se văd și au efecte pe care nici nu le putem bănui când ne apucăm. Multă, multă sănătate!