Am scris de-a lungul timpului despre căutările mele în materie de sănătate.

 

Drumul n-a fost lin, am bătut la multe uși greșite, dar în cele din urmă, la mijlocul anului trecut, am găsit rezolvarea. Nimic miraculos, doar un medic cu răbdarea de a pune cap la cap multe simptome și un nou stil de viață.

 

De fapt ba da, rectific, în ziua de azi să găsești așa ceva poate fi de-a dreptul miraculos.

 

Acesta nu este un articol despre dieta mea medicală, din simplul motiv că ea nu interesează pe nimeni la modul tehnic și concret. Este ceva gândit strict pentru problemele mele specifice, deci meniul este irelevant. Ceea ce este relevant și motivul pentru care scriu aceste rânduri îl reprezintă mecanismul din spatele regimului și al problemelor. 

 

Mai precis, voința. 

 

Nu am ținut acest regim secret și am vorbit despre provocările lui pe rețelele sociale. Îmi făcea bine să împărtășesc și era o formă de a face haz de necaz. Și chiar mi-a făcut foarte mult bine.

 

Doar că principala întrebare primită era aceeași, în sute de mesaje diferite: „Și cum reușești? Eu nu aș putea niciodată să țin un asemenea regim”.

 

Ba da, ai putea. 

Oricine ai fi tu, poți.

Dacă eu pot, poți și tu. Poate oricine.

Îți doresc să NU ai nevoie niciodată.

Aici nu e vorba despre lista mea de restricții – care NU este relevantă pentru nicio altă persoană în afară de mine – ci despre faptul că ne putem obișnui cu absolut, dar absolut orice, chiar și ceva care pare absurd și ireal de dificil. Cu o condiție: să fie spre binele nostru.

 

Voința este un „mușchi” insuficient exersat al mentalului nostru, dar este exact ca orice mușchi normal. La început faci febră musculară și te simți paralizat de panică și durere, dar pe măsură ce te obișnuiești, nu mai simți nimic. Ba chiar devine a doua natură. Și ajungi, ca mine, să iei masa lângă o fântână de ciocolată curgătoare și să nu simți absolut nimic. Nu să te autosugestionezi, nu să strângi din dinți. Ci efectiv să NU simți. Aici e șpilul.

 

Vă spun drept: când am primit verdictul sub forma listei de mai sus, nu aveam nici eu mușchiul voinței prea bine exersat. Ba chiar deloc. Eram obosită cronic (am scris aici: „Viața după oboseală cronică”), aveam o mie de pofte inexplicabile pe fondul carențelor din corp, eram alergată, supărată și nervoasă că nu mă simt bine fizic.

 

Oricât de bine aș fi fost sufletește, greutatea problemelor de sănătate mă apăsa tot mai tare și parcă se înrăutățea de la zi la zi. Am scris despre asta în „Ce înseamnă BINE, doamna doctor?”.

 

NU dau lecții de nutriție, echilibru, nici măcar de trăit sănătos. E plină lumea de așa-ziși guru și teoreticieni care predau, din broșurici, ceea ce ei n-au habar măcar. Pot însă să împărtășesc ceea ce am învățat pe pielea mea despre voință și despre cum funcționează ea. Poate ajută pe cineva, așa cum m-ar fi ajutat și pe mine cândva. Este valabilă în orice domeniu al vieții și pentru orice tip de disciplină, nu doar alimentară.

Primul lucru învățat: o decizie radicală este și un declic emoțional

În ziua în care mi-am primit „verdictul”, am plecat de la medicul meu cu o cărțulie la subraț, în care se detalia un pic viitoarea mea dietă. De fapt, cartea cu pricina avea să se dovedească o listă lungă de ce NU mai am voie să mănânc. Am ajuns acasă, am zâmbit frumos familiei mele, după care m-am dus în bibliotecă să citesc.

 

După prima jumătate parcursă din carte, am închis discret ușa la cameră și am tras un plâns de zile mari. Un plâns din tot sufletul, un plâns cum n-am plâns niciodată. Așa am citit-o până la final, încă o jumătate de oră. Plângând în hohote.

 

Nu sunt un om plângăcios, dar acele lacrimi au fost ca tratamentul de dinainte de tratament. Ca un declic, ca o descătușare necesară.

 

Am plâns și am dat afară toată dezamăgirea, supărarea, frustrarea, toate speranțele înfrânte în 35 de ani de mers la medici cu speranțele pe brațe și plecat cu… nimic. Doar ridicat din umeri, diagnostice greșite flagrant și multă indolență.

 

Am plâns pentru nedreptatea pe care o simțeam clocotind în tot corpul: că umblu pe la medici de la 15 ani, că mi-am petrecut jumătate de viață fiindu-mi rău, că am cheltuit cât două mașini pe consultații și tratamente greșite și că am ajuns la 35 de ani…. de la zero. Am ajuns să escaladez un munte abrupt, ca și cum nimic din ce am făcut până atunci nu ar fi contat măcar 1%. Pentru că nu a contat, a fost egal cu zero. Ca și medicii la care am fost în acest interval.

 

Pentru asta am plâns. Pentru absurditatea dureroasă a situației.

 

Apoi mi-am șters lacrimile, am închis cartea și din acel moment am început regimul. Nu de a doua zi, nu de luni, nu după ce fac cumpărături.

 

Din acea secundă.

Al doilea lucru învățat: Începe ACUM ȘI AICI, hotărârea vine cu adrenalină

Tot ceea ce aveam în frigider și se potrivea cu noul meu regim era… o caserolă de mure. Nimic altceva nu mai era permis. Iar eu nu mâncasem de la prânz. 

 

Cina mea a fost acea caserolă de mure, iar a doua zi dimineață m-am dus și mi-am făcut cumpărăturile după noul regim, cu puținele lucruri permise.

 

Pentru cine mă întreabă cum reușesc, acesta a fost secretul care mi-a dat putere de la început, fără să bănuiesc măcar. Nu am intrat în acest regim cu tinichele de coadă, cu frustrări, cu supărări, cu „De ce eu?”. Am plâns pentru toate, le-am „spălat” pe toate, mi-am dat voie să „break down” cum frumos și plastic spun americanii. Mi-am dat voie să NU fiu puternică preț de o oră și să plâng ca o trestie în vânt.

 

Iar din momentul în care am plâns ultima lacrimă, mi-a fost clar că e gata cu victimizarea și cu „Aoleu doamne, de ce mie mi se întâmplă?”. Fără să exagerez, din acel moment un asemenea tip de discurs nu a mai existat in capul meu. Nici în cele mai grele momente, și au fost destule…

 

Și, tot din acel moment, am început. Acele păcăleli, cu „hai să luăm ultima masă cu bunătăți”, „hai să ne facem de cap înainte de regim” sunt cea mai scurtă cale de a-ți fura singur căciula. Îți erodează voința și te păstrează în siajul fostelor alegeri și probleme. Profită de adrenalina momentului prezent și trage linie. În carne vie dacă e nevoie. Marile schimbări nu se întâmplă, din păcate, cu mângâieri pe cap și legănat în zgomot de harpă.

Al treilea lucru învățat: Nimeni nu e de vină pentru problemele tale

Cel mai rău lucru când devii o excepție de la regulă este să vrei să le faci celorlalți viața un calvar pentru păcatul de a NU a avea problemele tale. E cea mai scurtă cale spre eșec.

 

De multe ori aud persoane care mi se plâng: „Familia nu mă susține, eu țin dietă, regim etc și ei mănâncă dulciuri, paste, pizza. Nu se gândesc la mine, la faptul că mi-e poftă, bietul de mine…”.

 

Nu e treaba lumii – nici măcar a familiei – să se rotească după tine. Tu nu ești soarele existențial. TU, excepția de la regulă, trebuie să te adaptezi situației. Dur, neplăcut, știu… dar foarte adevărat. Pentru că, vrei sau nu, acesta este noul tău stil de viață, iar tu trăiești în lumea reală. Tu trebuie să te adaptezi lumii, nu ea la tine.

 

În cazul meu, familia s-a raliat rapid și au început discuțiile „Gata, de mâine nu mai mâncăm cutare sau cutare, să nu o ispitim pe Diana”. Sau „Mănânc cutare lucru doar când ies cu prietenii, ca să nu vezi și să poftești”.

 

Le-am retezat rapid acest elan și le-am pus în vedere că din acest moment viața MEA se va schimba radical, dar a lor trebuie să rămână la fel. TREBUIE. Dintr-un motiv simplu: ultimul lucru de care mai am nevoie, pe lângă un regim care apasă oricum toate butoanele mele emoționale, este să știu că niște oameni strâng din dinți și își reprimă plăcerile din cauza mea. Ca să mă simt eu bine. Nu aș fi reușit decât să mă simt și mai vinovată.

 

La o săptămână după începerea dietei, a fost onomastică în familie și am mers să cumpăr cinci porții de pizza. Pizza mea preferată de odinioară. De altfel a fost ideea mea.

 

Și am stat frumos, cu un bol de salată cu somon în brațe, lângă șase membri ai familiei care înfulecau pofticios din feliile aburinde. Aș fi făcut moarte de om pentru o bucățică, dar știam că îmi face rău. Așa că am făcut ce puteam. Adică, o să râdeți… am mirosit două felii de pizza. Da, hai, râdeți.

 

Și mie îmi vine să râd. Dar eram conștientă că nu mă voi face niciodată bine dacă nu elimin ceea ce îmi face rău și am ales să mă iubesc pe mine mai mult decât plăcerea de a mânca o pizza. Și asta a făcut, pentru mine, toată diferența, în toate zilele, onomasticile și ieșirile în oraș care au urmat.

Al patrulea lucru învățat: TU ești mai important decât mâncarea (sau orice alt lucru care implică voință)

Știu că o să sune motivațional și new-age, dar e cel mai mare adevăr pe care l-am deprins în aceste luni.

 

Orice regim, restricție, disciplină pe care vrei s-o implementezi în viața ta este, în esență, o alegere între TINE și… diferite plăceri, obiceiuri, tabieturi, cum vrei să le spui. TU sau ele. Ori, ori.

 

Când cineva spune „Aș vrea să renunț la zahăr, și medicul mi-a interzis, dar nu rezist, nu pot fără brioșe sau tiramisu, sunt prea pofticios”, îl cred sincer că e dificil, dar în final este o alegere între EL și brioșă… iar brioșa învinge. Pe mine acest raționament intuitiv m-a ajutat enorm.

 

De câte ori pofteam la ceva interzis, în primele săptămâni, făceam un pas în spate, îmi aminteam cât de rău îmi era – fizic și psihic – după ce consumam acel aliment, îmi aminteam cât de bine sunt acum, pe noul regim, și instantaneu îmi dispărea pofta. Nu e nicio magie, e puterea creierului nostru, pe care toții o avem, dar nu toți o folosim.

 

Această alegere m-a salvat de orice fel de frustrări și căderi ulterioare. Nu am pus mâna la ochi când pofteam la ceva, ci am învățat să delimitez. EU versus PRODUSUL X. EU nu pot mânca asta. Pentru binele meu. Bun, okay. Mai întâi a înțeles capul, apoi corpul.

 

Am fost în vacanță aproape o lună, într-un loc cu bufet suedez permanent, cu toate bunătățile pământului. Un galantar de doi metri lungime era plin ochi, zilnic, de prăjituri, torturi și tot felul de creme dulci, făcute pe loc. Aveau stație de pizza personalizată, caldă, și de paste de toate felurile. Am trecut pe lângă ele zilnic și m-am dus și mi-am mâncat preparatele mele.

 

Nu am fost nicio secundă flămândă, frustrată sau nefericită. Fără vreo magie, doar aceeași putere incredibilă a creierului nostru, pe care am avut-o mereu, dar abia acum am reușit s-o strunesc. Culmea, de nevoie. Uneori, răul ne învață mai mult ca binele. Din păcate.

Al cincilea lucru învățat: Dacă-i ordin, cu plăcere!

De multe ori, persoane care nu au probleme de sănătate sau restricții de la medic îmi spun că ar vrea să aibă „voința mea” ca să renunțe la zahăr, spre exemplu. Pentru că se îngrașă ușor, pentru că nu e sănătos, pentru că, pentru că…

 

Și le spun, de fiecare dată, că mie mi-a fost mai ușor pentru că… nu am avut de ales.

 

Paradoxal, e mult mai greu să ții dietă decât să ții un regim medical. Când ții dietă auto-impusă, ai mereu portița excepției.

 

DOAR o bucățică de ciocolată. DOAR o linguriță de zahăr. DOAR două înghițituri de pizza. Ești într-o negociere perpetuă cu tine însuți și mecanismul voinței este mereu în mișcare. Orice alegere este un strâns din dinți, o concesie, un troc interior între plăcere și ambiție.

 

În schimb, când ai un regim impus de medic, de care depinde starea ta de sănătate, nu există excepții sau derogări de la nimic. Dacă eu mănânc o bucățică de ciocolată azi, zădărnicesc munca mea din ultima lună sau chiar din ultima jumătate de an. Nu dramatizez, așa funcționează lucrurile la alergii și intoleranțe și la ce alte probleme mai am.

 

Și, chiar dacă e absolut draconic, asta face lucrurile mult mai simple pentru mine. Nu trebuie să negociez cu mine însămi, nu trebuie să-mi „vând” ideea că e doar o bucățică, doar o prăjiturică, doar o felie. Nu se poate și asta e, acolo se oprește totul.

 

Când ai multe portițe de ieșire, ești ca o corabie cu găuri în podea. Mereu ai de astupat câte o gaură, câte o fisură în platoșa voinței. Când știi că NU AI VOIE și că e ceva medical, obligatoriu, brusc voința se întărește. Iar voința e ca un lanț cu multe zale: cu cât îl faci mai lung, cu atât e mai puternic. Până când, la un moment dat, chiar dacă poți să faci excepții, nu mai vrei. E păcat de munca ta de până atunci și de toate zalele pe care le-ai legat între ele, de la zi la zi.

 

Medicul meu mi-a spus la ultima noastră întâlnire „Știți că veți putea mânca din nou pizza la un moment dat, peste un an sau doi. Și dulciuri, în doze mici. Și paste, absolut tot ce acum nu aveți voie”. Și i-am răspuns, cu toată sinceritatea, că nu vreau. Sincer, chiar NU vreau.

 

M-am obișnuit atât de mult fără aceste „ispite” care – sincer vorbind, nu aduc nimic nutrițional, doar plăcere pură – încât nu aș vrea să-mi învăț din nou organismul cu ele. Sunt pe un pilot automat în care nu mai am nevoie să închid ochii și să număr până la zece când văd o brioșă. M-am dezobișnuit de gust, de pofte, de dorința a ceva „rapid și gustos”. De ce să revin pe rotiță și să fiu nevoită să negociez iar cu mine orice bucățică? Mai bine nu.

 

Așa că da, vă cred că este greu dacă v-ați impus să vă țineți de o anumită disciplină care nu implică vreo „sabie deasupra capului”. Când e ordin, e mult mai ușor. E greu pentru corp, dar e mai ușor pentru minte. Când e negociere, e o muncă zilnică.

 

La finalul zilei însă, totul ține de priorități și de alegeri. Pentru mine, spre exemplu, zahărul a fost cel mai rău lucru și nu vreau să revin la el. Nici la pâine. Pentru altcineva poate fi absolut în regulă să le mănânce zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi, fiindcă nu-i provoacă niciun disconfort. Suntem cu toții diferiți, iar regimul meu este doar al meu și al nimănui altcuiva.

 

Contează doar ca, odată ce stabilim ce ne face rău și ce ne face bine, să fim consecvenți. Și să nu uităm că alegerea supremă trebuie să fie făcută ÎN FAVOAREA PROPRIEI PERSOANE. Cred că viața ar fi mult mai simplă dacă am privi totul ca o alegere între bine și rău, dar nu la modul filosofic, ci concret.

 

”Asta îmi face bine? Mă simt bine după? Sunt sănătos, energic, vesel după?”.

DA? Minunat.

NU? atunci clar e nevoie de o schimbare undeva.

 

Nu mă refer aici doar la mâncare, mâncarea a fost exemplul personal. Principiul de mai sus este valabil pentru toate lucrurile care ne fac rău și care implică voință, iar noi ne considerăm „prea slabi” pentru a învinge. Nu există așa ceva. Voința e un mecanism aflat la îndemâna tuturor și asta am vrut să demonstrez prin acest articol.

 

Odată ce reușim să ne recalibrăm barometrul intern care ne arată ce ne face bine și ce ne face rău, voința devine un lucru secundar, iar alegerile devin, brusc, mult mai simple. Doar că, la fel ca toate lucrurile simple, procesul obținerii lor are în urmă dâre de durere, scrâșnit din dinți și, uneori, plâns în hohote cu o carte de nutriție în brațe. Dar merită, chiar merită.

 

Pentru că noi merităm să ne fie BINE. Orice ar însemna asta pentru fiecare dintre noi. Important e să aflăm care ne este BINELE și, odată ce l-am găsit, să nu-l mai părăsim niciodată. Cu atât mai puțin pentru o brioșă cu ciocolată.