Despre tot ce-i fin și fain

Viața mea fără zahăr, gluten și lactoză

By 4 februarie, 2020Myself
read time 15 min
 
4 februarie, 2020

Viața mea fără zahăr, gluten și lactoză

De jumătate de an, viața mea se împarte în „înainte” și „după”. Și totuși, viața fără zahăr, lactoză, gluten și cam tot ce-mi plăcuse să mănânc vreodată s-a dovedit a fi cel mai bun profesor de voință și luciditate.

by

Am scris de-a lungul timpului despre căutările mele în materie de sănătate.

 

Drumul n-a fost lin, am bătut la multe uși greșite, dar în cele din urmă, la mijlocul anului trecut, am găsit rezolvarea. Nimic miraculos, doar un medic cu răbdarea de a pune cap la cap multe simptome și un nou stil de viață.

 

De fapt ba da, rectific, în ziua de azi să găsești așa ceva poate fi de-a dreptul miraculos.

 

Acesta nu este un articol despre dieta mea medicală, din simplul motiv că ea nu interesează pe nimeni la modul tehnic și concret. Este ceva gândit strict pentru problemele mele specifice, deci meniul este irelevant. Ceea ce este relevant și motivul pentru care scriu aceste rânduri îl reprezintă mecanismul din spatele regimului și al problemelor. 

 

Mai precis, voința. 

 

Nu am ținut acest regim secret și am vorbit despre provocările lui pe rețelele sociale. Îmi făcea bine să împărtășesc și era o formă de a face haz de necaz. Și chiar mi-a făcut foarte mult bine.

 

Doar că principala întrebare primită era aceeași, în sute de mesaje diferite: „Și cum reușești? Eu nu aș putea niciodată să țin un asemenea regim”.

 

Ba da, ai putea. 

Oricine ai fi tu, poți.

Dacă eu pot, poți și tu. Poate oricine.

Îți doresc să NU ai nevoie niciodată.

Acest articol e scris de cineva care, de jumătate de an, NU a mai gustat – nici cât un vârf de cuțit – următoarele: zahăr (și niciun fel de îndulcitor, nici miere, nici agave, nici stevia, nimic), cereale (cu excepția orezului), lactate (nimic, nada, niente), fructe (cu excepția fructelor de pădure și a câteva bucățele de papaya și mango), cartofi, nuci (am voie doar migdale), ciuperci și… vreți să continui?

 

Aici nu e vorba despre lista mea de restricții – care NU este relevantă pentru nicio altă persoană în afară de mine – ci despre faptul că ne putem obișnui cu absolut, dar absolut orice, chiar și ceva care pare absurd și ireal de dificil. Cu o condiție: să fie spre binele nostru.

 

Voința este un „mușchi” insuficient exersat al mentalului nostru, dar este exact ca orice mușchi normal. La început faci febră musculară și te simți paralizat de panică și durere, dar pe măsură ce te obișnuiești, nu mai simți nimic. Ba chiar devine a doua natură. Și ajungi, ca mine, să iei masa lângă o fântână de ciocolată curgătoare și să nu simți absolut nimic. Nu să te autosugestionezi, nu să strângi din dinți. Ci efectiv să NU simți. Aici e șpilul.

 

Vă spun drept: când am primit verdictul sub forma listei de mai sus, nu aveam nici eu mușchiul voinței prea bine exersat. Ba chiar deloc. Eram obosită cronic (am scris aici: „Viața după oboseală cronică”), aveam o mie de pofte inexplicabile pe fondul carențelor din corp, eram alergată, supărată și nervoasă că nu mă simt bine fizic.

 

Oricât de bine aș fi fost sufletește, greutatea problemelor de sănătate mă apăsa tot mai tare și parcă se înrăutățea de la zi la zi. Am scris despre asta în „Ce înseamnă BINE, doamna doctor?”.

 

NU dau lecții de nutriție, echilibru, nici măcar de trăit sănătos. E plină lumea de așa-ziși guru și teoreticieni care predau, din broșurici, ceea ce ei n-au habar măcar. Pot însă să împărtășesc ceea ce am învățat pe pielea mea despre voință și despre cum funcționează ea. Poate ajută pe cineva, așa cum m-ar fi ajutat și pe mine cândva. Este valabilă în orice domeniu al vieții și pentru orice tip de disciplină, nu doar alimentară.

 

Primul lucru învățat: o decizie radicală este și un declic emoțional

În ziua în care mi-am primit „verdictul”, am plecat de la medicul meu cu o cărțulie la subraț, în care se detalia un pic viitoarea mea dietă. De fapt, cartea cu pricina avea să se dovedească o listă lungă de ce NU mai am voie să mănânc. Am ajuns acasă, am zâmbit frumos familiei mele, după care m-am dus în bibliotecă să citesc.

 

După prima jumătate parcursă din carte, am închis discret ușa la cameră și am tras un plâns de zile mari. Un plâns din tot sufletul, un plâns cum n-am plâns niciodată. Așa am citit-o până la final, încă o jumătate de oră. Plângând în hohote.

 

Nu sunt un om plângăcios, dar acele lacrimi au fost ca tratamentul de dinainte de tratament. Ca un declic, ca o descătușare necesară.

 

Am plâns și am dat afară toată dezamăgirea, supărarea, frustrarea, toate speranțele înfrânte în 35 de ani de mers la medici cu speranțele pe brațe și plecat cu… nimic. Doar ridicat din umeri, diagnostice greșite flagrant și multă indolență.

 

Am plâns pentru nedreptatea pe care o simțeam clocotind în tot corpul: că umblu pe la medici de la 15 ani, că mi-am petrecut jumătate de viață fiindu-mi rău, că am cheltuit cât două mașini pe consultații și tratamente greșite și că am ajuns la 35 de ani…. de la zero. Am ajuns să escaladez un munte abrupt, ca și cum nimic din ce am făcut până atunci nu ar fi contat măcar 1%. Pentru că nu a contat, a fost egal cu zero. Ca și medicii la care am fost în acest interval.

 

Pentru asta am plâns. Pentru absurditatea dureroasă a situației.

 

Apoi mi-am șters lacrimile, am închis cartea și din acel moment am început regimul. Nu de a doua zi, nu de luni, nu după ce fac cumpărături.

 

Din acea secundă.

 

Al doilea lucru învățat: Începe ACUM ȘI AICI, hotărârea vine cu adrenalină

Tot ceea ce aveam în frigider și se potrivea cu noul meu regim era… o caserolă de mure. Nimic altceva nu mai era permis. Iar eu nu mâncasem de la prânz. 

 

Cina mea a fost acea caserolă de mure, iar a doua zi dimineață m-am dus și mi-am făcut cumpărăturile după noul regim, cu puținele lucruri permise.

 

Pentru cine mă întreabă cum reușesc, acesta a fost secretul care mi-a dat putere de la început, fără să bănuiesc măcar. Nu am intrat în acest regim cu tinichele de coadă, cu frustrări, cu supărări, cu „De ce eu?”. Am plâns pentru toate, le-am „spălat” pe toate, mi-am dat voie să „break down” cum frumos și plastic spun americanii. Mi-am dat voie să NU fiu puternică preț de o oră și să plâng ca o trestie în vânt.

 

Iar din momentul în care am plâns ultima lacrimă, mi-a fost clar că e gata cu victimizarea și cu „Aoleu doamne, de ce mie mi se întâmplă?”. Fără să exagerez, din acel moment un asemenea tip de discurs nu a mai existat in capul meu. Nici în cele mai grele momente, și au fost destule…

 

Și, tot din acel moment, am început. Acele păcăleli, cu „hai să luăm ultima masă cu bunătăți”, „hai să ne facem de cap înainte de regim” sunt cea mai scurtă cale de a-ți fura singur căciula. Îți erodează voința și te păstrează în siajul fostelor alegeri și probleme. Profită de adrenalina momentului prezent și trage linie. În carne vie dacă e nevoie. Marile schimbări nu se întâmplă, din păcate, cu mângâieri pe cap și legănat în zgomot de harpă.

 

Al treilea lucru învățat: Nimeni nu e de vină pentru problemele tale

Cel mai rău lucru când devii o excepție de la regulă este să vrei să le faci celorlalți viața un calvar pentru păcatul de a NU a avea problemele tale. E cea mai scurtă cale spre eșec.

 

De multe ori aud persoane care mi se plâng: „Familia nu mă susține, eu țin dietă, regim etc și ei mănâncă dulciuri, paste, pizza. Nu se gândesc la mine, la faptul că mi-e poftă, bietul de mine…”.

 

Nu e treaba lumii – nici măcar a familiei – să se rotească după tine. Tu nu ești soarele existențial. TU, excepția de la regulă, trebuie să te adaptezi situației. Dur, neplăcut, știu… dar foarte adevărat. Pentru că, vrei sau nu, acesta este noul tău stil de viață, iar tu trăiești în lumea reală. Tu trebuie să te adaptezi lumii, nu ea la tine.

 

În cazul meu, familia s-a raliat rapid și au început discuțiile „Gata, de mâine nu mai mâncăm cutare sau cutare, să nu o ispitim pe Diana”. Sau „Mănânc cutare lucru doar când ies cu prietenii, ca să nu vezi și să poftești”.

 

Le-am retezat rapid acest elan și le-am pus în vedere că din acest moment viața MEA se va schimba radical, dar a lor trebuie să rămână la fel. TREBUIE. Dintr-un motiv simplu: ultimul lucru de care mai am nevoie, pe lângă un regim care apasă oricum toate butoanele mele emoționale, este să știu că niște oameni strâng din dinți și își reprimă plăcerile din cauza mea. Ca să mă simt eu bine. Nu aș fi reușit decât să mă simt și mai vinovată.

 

La o săptămână după începerea dietei, a fost onomastică în familie și am mers să cumpăr cinci porții de pizza. Pizza mea preferată de odinioară. De altfel a fost ideea mea.

 

Și am stat frumos, cu un bol de salată cu somon în brațe, lângă șase membri ai familiei care înfulecau pofticios din feliile aburinde. Aș fi făcut moarte de om pentru o bucățică, dar știam că îmi face rău. Așa că am făcut ce puteam. Adică, o să râdeți… am mirosit două felii de pizza. Da, hai, râdeți.

 

Și mie îmi vine să râd. Dar eram conștientă că nu mă voi face niciodată bine dacă nu elimin ceea ce îmi face rău și am ales să mă iubesc pe mine mai mult decât plăcerea de a mânca o pizza. Și asta a făcut, pentru mine, toată diferența, în toate zilele, onomasticile și ieșirile în oraș care au urmat.

Al patrulea lucru învățat: TU ești mai important decât mâncarea (sau orice alt lucru care implică voință)

Știu că o să sune motivațional și new-age, dar e cel mai mare adevăr pe care l-am deprins în aceste luni.

 

Orice regim, restricție, disciplină pe care vrei s-o implementezi în viața ta este, în esență, o alegere între TINE și… diferite plăceri, obiceiuri, tabieturi, cum vrei să le spui. TU sau ele. Ori, ori.

 

 

Când cineva spune „Aș vrea să renunț la zahăr, și medicul mi-a interzis, dar nu rezist, nu pot fără brioșe sau tiramisu, sunt prea pofticios”, îl cred sincer că e dificil, dar în final este o alegere între EL și brioșă… iar brioșa învinge. Pe mine acest raționament intuitiv m-a ajutat enorm.

 

De câte ori pofteam la ceva interzis, în primele săptămâni, făceam un pas în spate, îmi aminteam cât de rău îmi era – fizic și psihic – după ce consumam acel aliment, îmi aminteam cât de bine sunt acum, pe noul regim, și instantaneu îmi dispărea pofta. Nu e nicio magie, e puterea creierului nostru, pe care toții o avem, dar nu toți o folosim.

 

Această alegere m-a salvat de orice fel de frustrări și căderi ulterioare. Nu am pus mâna la ochi când pofteam la ceva, ci am învățat să delimitez. EU versus PRODUSUL X. EU nu pot mânca asta. Pentru binele meu. Bun, okay. Mai întâi a înțeles capul, apoi corpul.

 

Am fost în vacanță aproape o lună, într-un loc cu bufet suedez permanent, cu toate bunătățile pământului. Un galantar de doi metri lungime era plin ochi, zilnic, de prăjituri, torturi și tot felul de creme dulci, făcute pe loc. Aveau stație de pizza personalizată, caldă, și de paste de toate felurile. Am trecut pe lângă ele zilnic și m-am dus și mi-am mâncat preparatele mele.

 

Nu am fost nicio secundă flămândă, frustrată sau nefericită. Fără vreo magie, doar aceeași putere incredibilă a creierului nostru, pe care am avut-o mereu, dar abia acum am reușit s-o strunesc. Culmea, de nevoie. Uneori, răul ne învață mai mult ca binele. Din păcate.

Al cincilea lucru învățat: Dacă-i ordin, cu plăcere!

De multe ori, persoane care nu au probleme de sănătate sau restricții de la medic îmi spun că ar vrea să aibă „voința mea” ca să renunțe la zahăr, spre exemplu. Pentru că se îngrașă ușor, pentru că nu e sănătos, pentru că, pentru că…

 

Și le spun, de fiecare dată, că mie mi-a fost mai ușor pentru că… nu am avut de ales.

 

Paradoxal, e mult mai greu să ții dietă decât să ții un regim medical. Când ții dietă auto-impusă, ai mereu portița excepției.

 

DOAR o bucățică de ciocolată. DOAR o linguriță de zahăr. DOAR două înghițituri de pizza. Ești într-o negociere perpetuă cu tine însuți și mecanismul voinței este mereu în mișcare. Orice alegere este un strâns din dinți, o concesie, un troc interior între plăcere și ambiție.

 

În schimb, când ai un regim impus de medic, de care depinde starea ta de sănătate, nu există excepții sau derogări de la nimic. Dacă eu mănânc o bucățică de ciocolată azi, zădărnicesc munca mea din ultima lună sau chiar din ultima jumătate de an. Nu dramatizez, așa funcționează lucrurile la alergii și intoleranțe și la ce alte probleme mai am.

 

Și, chiar dacă e absolut draconic, asta face lucrurile mult mai simple pentru mine. Nu trebuie să negociez cu mine însămi, nu trebuie să-mi „vând” ideea că e doar o bucățică, doar o prăjiturică, doar o felie. Nu se poate și asta e, acolo se oprește totul.

 

Când ai multe portițe de ieșire, ești ca o corabie cu găuri în podea. Mereu ai de astupat câte o gaură, câte o fisură în platoșa voinței. Când știi că NU AI VOIE și că e ceva medical, obligatoriu, brusc voința se întărește. Iar voința e ca un lanț cu multe zale: cu cât îl faci mai lung, cu atât e mai puternic. Până când, la un moment dat, chiar dacă poți să faci excepții, nu mai vrei. E păcat de munca ta de până atunci și de toate zalele pe care le-ai legat între ele, de la zi la zi.

 

Medicul meu mi-a spus la ultima noastră întâlnire „Știți că veți putea mânca din nou pizza la un moment dat, peste un an sau doi. Și dulciuri, în doze mici. Și paste, absolut tot ce acum nu aveți voie”. Și i-am răspuns, cu toată sinceritatea, că nu vreau. Sincer, chiar NU vreau.

 

M-am obișnuit atât de mult fără aceste „ispite” care – sincer vorbind, nu aduc nimic nutrițional, doar plăcere pură – încât nu aș vrea să-mi învăț din nou organismul cu ele. Sunt pe un pilot automat în care nu mai am nevoie să închid ochii și să număr până la zece când văd o brioșă. M-am dezobișnuit de gust, de pofte, de dorința a ceva „rapid și gustos”. De ce să revin pe rotiță și să fiu nevoită să negociez iar cu mine orice bucățică? Mai bine nu.

 

Așa că da, vă cred că este greu dacă v-ați impus să vă țineți de o anumită disciplină care nu implică vreo „sabie deasupra capului”. Când e ordin, e mult mai ușor. E greu pentru corp, dar e mai ușor pentru minte. Când e negociere, e o muncă zilnică.

 

La finalul zilei însă, totul ține de priorități și de alegeri. Pentru mine, spre exemplu, zahărul a fost cel mai rău lucru și nu vreau să revin la el. Nici la pâine. Pentru altcineva poate fi absolut în regulă să le mănânce zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi, fiindcă nu-i provoacă niciun disconfort. Suntem cu toții diferiți, iar regimul meu este doar al meu și al nimănui altcuiva.

 

Contează doar ca, odată ce stabilim ce ne face rău și ce ne face bine, să fim consecvenți. Și să nu uităm că alegerea supremă trebuie să fie făcută ÎN FAVOAREA PROPRIEI PERSOANE. Cred că viața ar fi mult mai simplă dacă am privi totul ca o alegere între bine și rău, dar nu la modul filosofic, ci concret.

 

”Asta îmi face bine? Mă simt bine după? Sunt sănătos, energic, vesel după?”.

DA? Minunat.

NU? atunci clar e nevoie de o schimbare undeva.

 

Nu mă refer aici doar la mâncare, mâncarea a fost exemplul personal. Principiul de mai sus este valabil pentru toate lucrurile care ne fac rău și care implică voință, iar noi ne considerăm „prea slabi” pentru a învinge. Nu există așa ceva. Voința e un mecanism aflat la îndemâna tuturor și asta am vrut să demonstrez prin acest articol.

 

Odată ce reușim să ne recalibrăm barometrul intern care ne arată ce ne face bine și ce ne face rău, voința devine un lucru secundar, iar alegerile devin, brusc, mult mai simple. Doar că, la fel ca toate lucrurile simple, procesul obținerii lor are în urmă dâre de durere, scrâșnit din dinți și, uneori, plâns în hohote cu o carte de nutriție în brațe. Dar merită, chiar merită.

 

Pentru că noi merităm să ne fie BINE. Orice ar însemna asta pentru fiecare dintre noi. Important e să aflăm care ne este BINELE și, odată ce l-am găsit, să nu-l mai părăsim niciodată. Cu atât mai puțin pentru o brioșă cu ciocolată.

Foto: Unsplash

41 Comments

  • Irina spune:

    Felicitări! Ești o ființă deosebită! Asta îmi spun articolele tale… 😘🤗

  • Raluca spune:

    Buna, mentionezi in articol ca unele analize ti-au conformat ceea ce simteai despre alimentele care iti faceau rau: imi poti spune daca printre multele analize facute s-au numarat: unul dintre testele de intoleranta alimentara de tip York Test, ImuPro sau NATGE, respectiv DUTCH Test (DRIED URINE TEST FOR COMPREHENSIVE HORMONES)? Ah, si studiul medical la care faci referire, ne poti da un link catre el? Multumesc!

    • Diana Cosmin spune:

      Buna! York Test pentru mine a fost neconcludent, nu eram alergica la nimic conform lui (ba da, la porumb…), desi eu nu mai puteam manca aproape nimic. In rest nu le-am facut pe celelalte, am facut niste teste in Germania si Anglia in schimb. Studiul medical e relevant pentru mine, fiindca e despre o problema genetica pe care o am, nu are aplicabilitate pentru restul oamenilor care nu o au.

  • Marina spune:

    Super articol. Iti multumim foarte mult pentru articol. Macar cei care se simt rau si nu gasesc o rezolvare medicala sa creada si sa aplice multe dintre principiile acestui stil de viata…restul…foarte putini inteleg si cred, din pacate. As avea si eu o rugaminte la tine, de fapt, doua. Stiu ce spui referitor la analize si teste, insa ne-ar fi de mare ajutor sa ne spui, totusi, ce nu mananci. Sa iti spun si de ce, sunt multi cei care nu au resurse financiare sa ajunga la medici f buni si sa faca toate analizele necesare, insa mai toti putem sa ne ascultam corpul, asa ca articolul tau, ar fi un punct de plecare. De ex, eu nu tolerez ciupercile, usturoil si ceapa, dar cand ii spun unui medic face ochii mari si ma crede nebuna. De asemenea, ne-ar ajuta f mult daca ai intreba-o pe doamna doctor ce alti medici din tara sau din strainatate ne-ar putea recomanda. Pana in septembrie e destul de mult si ma gandesc ca sunt multi cei care ar vrea sa ia masuri acum, aici, cum s-ar spune. In rest, multa sanatate iti spun, keep up the good work!

    • Diana Cosmin spune:

      Mulțumesc pentru aprecieri. Am spus ce nu mănânc, adică am enumerat o parte dintre lucruri, cele mai multe, doar că ele sunt relevante strict pentru mine. O altă persoană nu ar avea de ce să își impună asemenea restricții, fiindcă nu are diagnosticul meu. Legat de doctorii de aici și din străinătate: am întrebat eu deja și nu are o recomandare anume. Știi cum este, fiecare își cunoaște munca și bagă mâna în foc doar pentru el însuși. O înțeleg perfect, fiindcă eu mă feresc pe cât posibil să mai fac recomandări. M-am fript de multe ori. Și să știi că treaba cu ascultatul corpului e foarte adevărată: analizele medicului mi-au confirmat în procent de 90% ceea ce știam deja că NU îmi face bine, dar cumva nu aveam curajul să scot radical din alimentație. De când mă știu aveam probleme cu tolerarea brânzeturilor, a cerealelor, a zahărului, dar na… e tentant. Până când cineva îți explică tot mecanismul din spate și te face să înțelegi că trebuie să îți schimbi atitudinea ca să ai rezultate.

  • Oana spune:

    Totusi articolul tau e incomplet, iti lipsesc simptomele si alte detalii. E bine ca scrii de puterea vointei, motivatie, va inspira cu siguranta un foarte mare numar de cititoare sa manance mai putine dulciuri si asta e nemaipomenit. Este periculos si chiar inconstient sa recomanzi un regim fara gluten si fara produse lactate, si imi pare rau ptr tine, vei ajunge sa ai carente si acest regim va functiona doar ptr un timp. Exista multi guru si printre doctori, din pacate.

    • Diana Cosmin spune:

      Nu înțeleg unde am scris că recomand un regim fără gluten. Nicidecum! Am scris doar despre mecanismul voinței, care mie mi s-a părut foarte relevant pentru multe domenii ale vieții. Sunt concluzii trase de mine din experiența mea. Eu nu am voie gluten fiindcă am o problemă de sănătate, restul lumii poate mânca în voie. Am și explicat că NU este relevant diagnosticul meu – care ar ocupa un articol în sine, la cât e de stufos – fiindcă eu am scris despre VOINȚĂ. Nu am dat sfaturi nutriționale nimănui. Așa că recomand o lectură mai atentă înainte de comentarii fără fundament.

  • Carmen spune:

    Buna, daca se poate si nu este prea mult pentru tine imi poti spune cum a sunat verdictul? Cu ce boala ai fost diagnosticata si cu ce lusta de regim ai plecat de la doamna doctor? Am fost diagnosticata cu o boala autoimuna si cred ca ar trebui sa incep acelasi regim cu multi de fără, care ma sperie un pic. Orice informatie cred ca ar fi utila si orice tip de abordare care ne ajuta sa facem tranzitia la cei multi de -fara- este de asemenea foarte pretioasa. Eu multumesc anticipat si iti daresc cat mai multa sanatate si articole multe si inspirate!

    • Diana Cosmin spune:

      Bună! Nu este relevant verdictul meu pentru că e un paragraf plin de termeni medicali, inclusiv ceva cu cromozomi, enzima X de la ficat, stadiu 2 de detoxifiere etc. Adică e un diagnostic pur medical, un mix de genetică și afecțiuni dobândite, nu e ceva clar, de genul ”Tiroidită autoimună”. Nu că o boală autoimună ar fi mai lesne de tratat, e la fel de dificil, dar măcar e un diagnostic mai comun și există multă cazuistică pe domeniu. În cazul meu, chiar sunt specială :))) Adică am un mix de probleme care nu mai aparține vreunei alte persoane în afară de mine. E unic în felul în care s-a dezvoltat în timp (netratat fiind), de asta a și fost complicat de elucidat. Multă sănătate vă doresc!

  • Brindusa spune:

    Mă bucură mult sa întâlnesc oameni hotărâți să facă o schimbare pt propria lor stare de bine. Și eu sunt în aceeași situație, din septembrie, mi-am scris întreaga experiență pe un blog, încerc să vin cu rețete in ajutorul celor aflați în situație similară, dar mă întristează sa descopăr multe persoane care (încă) spun:
    „eu nu pot sa renunt la…, si la…etc”.
    Într-adevăr nu e ușor, ai nevoie de o hotărâre constanta, mai ales pt că – pe drum- apar multe hopuri care au tendința de a te dezechilibra.
    Despre experiența mea:
    https://dietapentrusanatate.blogspot.com/2019/11/inceputul-schimbarii-dieta-aip.html?m=1
    Mult succes și o stare de bine constantă!

  • Adina Mihaela spune:

    Minunat articolul si foarte motivational. Am citit postarea pe care ai publicat-o atunci cand ai inceput schimbarea si eram tara curioasa de feedback. Ma bucur mult ca te simti bine si ca ai gasit in sfarsit rezolvarea problemelor medicale.
    Stiu ca e greu, dar si eu am vazut ca se poate renunta la orice iti face rau. Datorita unui tratament a trebuit sa renunt complet la zahar si fructe pentru aproape doua luni. Din pacate nu am reusit sa fac asta o perioada mai indelungata, dar imi antrenez muschiul vointei 😊
    Mult succes in continuare!

    • Diana Cosmin spune:

      E foarte bine ca ai reusit sa renunti atat cat era necesar. Eu nu cred in renuntari doar de dragul renuntarilor, nu are sens. Daca nu iti ameninta direct sanatatea, bucura-te si de ceva dulce din cand in cand. Doar cu masura sa fie toate 🙂 Te imbratisez si iti multumesc!

  • anca spune:

    Buna,
    V-am descoperit intamplator,de fapt nimic nu e intamplator,exact cand aveam nevoie de un impuls sa renunt la alimentele enumerate in titlu.Imi puteti spune despre ce carte este vorba?
    Multumesc

    • Diana Cosmin spune:

      Ma bucur ca a fost de folos, dar nu va recomand sa renuntati la zahar, lactoza si gluten daca nu este neaparat necesar. Corpul are nevoie de un pic din tot, cu exceptia lucrurilor care ii fac rau structural. Legat de carte: era un studiu legat de problema mea, care are si o componenta genetica, si a felului in care alimentatia o influenteaza. Nu e o lectura de larg consum, e strict pentru cei care au aceasta afectiune. Nu v-ar ajuta la nimic. Mult spor!

  • Simona spune:

    Buna seara, frumos articol. Ma bucur ca ati ales sa impartasiti. Imi suna absolut tot cunoscut. O rugaminte : numele doctorului va rog si a cartii? Mulțumesc!
    Cu drag!

    • Diana Cosmin spune:

      Cartea este un studiu medical legat de o problema genetica cu care ma confrunt, deci nu e o lectura „de larg consum”, e relevanta strict pentru noi, cei cu problema asta 🙂 Legat de medic: sper ca in toamna sa o conving sa fac un articol despre ea, dar pana atunci este foarte prinsa si nu poate lua noi pacienti, asa ca m-a rugat sa nu ii fac publice detaliile 🙁 Daca era dupa mine, faceam banner cu numele ei, pentru ca merita!

  • Jenica spune:

    Bună Diana ! Ai dreptate, totul ține de voință. Pe mine chiar mă intereseaza să știu tot ce nu trbuia să mănânci, sau ce aveai voie, dacă lista-i mai scurtă. Mulțumesc frumos !

    • Diana Cosmin spune:

      Nu este relevant, fiindca un om sanatos nu ar avea de ce sa scoata din alimentatie tot ce am scos eu. Adica nu ar avea sens, in absenta unei patologii. De ex. eu nu am voie ciuperci. De ce sa scoata altcineva ciupercile, ele fiind foarte sanatoase? De asta nici nu am detaliat, fiindca dieta in sine e ultra-personalizata pe problemele mele.

  • Ioana spune:

    Parca m-ai descris…. pe mine si o experienta asemanatoare… din endocrinolog in endocrinolog diagnostice gresite genetice, autoimune, teste peste teste si pana la urma totul atat de simplu cu schimbarea dietei. De un an si jumatate sunt pe noul stil si la fel… pot sa fiu langa o fantana de ciocolata sau o pizza, friptura si sunt ok. Sotul meu mereu imi spunea ca am o mare vointa ca nu multi pot face asta dar cand am aflat ca prin mancare imi pot readuce sanatatea si starea de bine mi s-a parut un pret mic si din urmatoarea secunda aia a fost. Am plans si eu initial din multe motive dupa care starea de bine si-a facut loc si am zis ca in urma nu ma mai intorc. Iar in 3 luni am slabit 11 kg… fara efort nu asta era scopul dar a fost la pachet. Ar fi multe de povestit dar ceea ce vroiam sa zic e ca te inteleg perfect. Multa sanatate!

    • Diana Cosmin spune:

      Multa sanatate! Da, partea cu kilogramele este importanta la randul ei, fiindca nu e vorba despre slabit, ci despre ,,reorganizarea structurii corporale”. Sanatoase sa fim! 🙂

  • Magdalena Irimia spune:

    Felicitări, ești pe un drum foarte bun, numai cu beneficii pe termen lung: claritate mentală, ten impecabil, regenerare celulara, pofta de viața și multe altele. Corpul tău îți spunea și îți tot dadea semne ca a obosit. Am citit articolul și credeam ca vei cita cartea Dr Robert Morse- Sa trăim sănătos fără toxine ( așa de aproape ești cu informația) – mie mi a schimbat mult perspectiva vieții. De ceva timp sunt și eu pe un drum asemanator ( nu ii zic nici regim, nici dieta, ci stil de viața) , dupe ce am citit, M am documentat și am ales! Dacă ma intrebi pe mine toată viața ar trebui sa ne antrenam mușchiul voinței și al conștiinței.

    • Diana Cosmin spune:

      Este foarte adevărat. Nu am citit cartea lui Robert Morse încă, deși am auzit-o citată de multe persoane. Știu că sunt foarte multe voci pro și contra deopotrivă, ca pentru orice lucru din ziua de azi. E pe lista mea de citit, oricum 🙂

  • Dalar spune:

    Felicitări, Diana! Pentru că te-ai pus pe primul loc, pentru că ne inspiră ceea ce ai scris, pentru că o să continui și în momentele mai puțin ușoare. Ceea ce ai scris poate fi aplicat în aproape orice plan făcut pentru a schimba ceva în viața noastră. Îmbrățișări!

  • Diana, ai așternut în cuvinte niște insight-uri atît de prețioase! Am pus articolul la bookmarks și am să îi dau share fiecărei cliente care se va alinta că nu poate fără zahăr, gluten sau lactate în timp ce acuză tot felul de simptome care le fac viața amară.
    Mă bucur că ai decis în favoarea ta, că alegi zi de zi să îți fie bine mai presus de brioșe și pîinici calde.

    • Diana Cosmin spune:

      Cred că fiecare dintre noi poate fi pregătit sau nu într-un anumit moment al vieții. Poate au nevoie să li se așeze anumite decizii sau gânduri. Mă bucur că a fost de folos ce am scris și mulțumesc pentru gândul bun!

  • Magda spune:

    Bună, Diana! Foarte util articolul și felicitări pentru determinare! Ne poți spune cumva dacă diagnosticul a fost pus în urma testelor de intoleranțe?! Sau ce fel de teste se fac pentru astfel de simptome? Sunt discuții diverse pe marginea acestor teste și de-asta întreb! Mulțumesc și sănătate!

    • Diana Cosmin spune:

      Au fost multe teste pe care le-am făcut, unele genetice, dar nu toate făcute aici. Aveam un dosar medical cât casa când am ajuns la această doamnă doctor, dar meritul ei extraordinar a fost că a pus totul cap la cap, cu o răbdare incredibilă. În cazul meu, testele făcute aici n-au fost foarte concludente. Au fost corecte ca rezultat, dar pentru problemele mele celelalte au fost mult mai elocvente. La noi încă lipsesc muuulte teste din „meniurile” clinicilor.

  • Eli spune:

    Buna! Felicitari pentru articol si vointa de a fii bine tu cu tine! 🙂

  • Adela spune:

    Articolul asta a venit la fix. Multumesc! Sunt curioasa care era cartea 🙂

  • Iulia spune:

    Buna Diana.
    Poti da numele medicului?
    Multumesc!

    • Diana Cosmin spune:

      Eu as face un intreg articol despre ea (e o doamna), dar in acest moment face un doctorat in afara si e usor coplesita de numarul mare de pacienti. M-a rugat ca pana in toamna sa nu mai dau contactul ei, fiindca nu are timp fizic sa se ocupe. Dar cu prima ocazie cand o prind dispusa, eu vreau sa fac ditamai articolul cu ea. Daca ar fi dupa mine, as face un banner pe site…

  • Cristina spune:

    Cata nevoie aveam de articolul asta…stiam ca il vei scrie la un moment dat! Si eu sunt pe o dieta asemanatoare, intr-adevar a fost foarte dificil la inceput…Mai ales cand trebuia sa pregatesc o tava de briose pufoase pentru baietel la gradinita 🙁 dar am mers mai departe si mi-am invins poftele. Sanatate multa si felicitari pt toate eforturile!

  • Diana spune:

    Superb articolul!

  • Cristina spune:

    Bună Diana! Ma bucur că ai scris acest articol 🙂 Pentru mine este o revelație toată această experiență pe care ai împărtășit-o și da, la finalul zilei totul tine de priorități și alegeri.
    Si eu mă confrunt de câțiva ani cu oboseala cronică, și simt constant că parcă am o pâcla pe creier, iar oricât as dormi, sunt constant obosita. La fel ca și tine, am fost la diverși medici, însă cu tot ce m-am ales a fost un pomelnic de pastile și chiar la un moment dat, cu o recomandare la psihiatru (medicul mi-a zis ca sunt ipohondra și că ar fi bine să mă vadă un specialist de ‘mansarda’). Pe langa asta, simt de un an ca al meu corp nu mă mai ascultă și îmi tot da semnale că nu e ok, prin niște dureri de spate acute, care teoretic și practic n-au nicio explicație medicală…
    Ar fi util pentru mine și poate pentru alți cititori să ne ajuți cu un nume de medic sau de clinică, care a făcut lumină în starea ta de bine.
    Felicitări pentru ambiție și determinare, sănătatea merită orice sacrificiu culinar 🙂

    • Diana Cosmin spune:

      Oh, am trecut si eu prin faza cu ipohondria. Un medic mi-a zis ca sunt prea stresata si ca e de la cap. M-as duce eu acum sa-i dau cu dosarul medical… in cap. Dar na 🙁 Despre medic, cum spuneam si mai sus… eu as face un intreg articol despre ea (e o doamna), dar in acest moment face un doctorat in afara si e usor coplesita de numarul mare de pacienti. M-a rugat ca pana in toamna sa nu mai dau contactul ei, fiindca nu are timp fizic sa se ocupe. Dar cu prima ocazie cand o prind dispusa, eu vreau sa fac ditamai articolul cu ea. Daca ar fi dupa mine, as face un banner pe site…

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.