Despre tot ce-i fin și fain

Ce înseamnă BINE, doamnă doctor?

By 16 decembrie, 2019Emotions
read time 10 min
 
16 decembrie, 2019

Ce înseamnă BINE, doamnă doctor?

Cea mai importantă realizare a anului care aproape a trecut este faptul că am înțeles, la 35 de ani, că BINELE nu vine niciodată cu note de subsol și disclaimere.

by

„Și, vă simțiți bine?”

 

Acum o lună, înainte să plec în călătoria în Japonia, m-am dus la medic pentru consultația de dinainte de plecare. Am povestit aici – ”Viața după oboseală cronică” și aici – „Vara în care am trăit într-o rochie albastră” – despre faptul că sunt într-un tratament de lungă durată pentru niște probleme de sănătate cronice, cărora le-am dat de capăt abia de curând. Practic, e vorba de o sumă de probleme mărunte și netratate (a se citi: nediagnosticate corect de medici) de-o viață, care au evoluat suficient de mult încât să devină insuportabile.

 

Nu am vrut nici să povestesc excesiv despre asta, dar nici să le ascund. Sunt parte din viață.

 

Faptul că foarte multe persoane mi-au scris întrebându-mă despre analizele pe care le-am făcut, despre regimul meu alimentar și despre schimbările de stil de viață m-a făcut să înțeleg că există o nevoie de a vorbi și despre „nevorbite”. Nu ca sfaturi medicale, fiindcă nu sunt medic și experiența mea medicală poate fi complet irelevantă pentru alții, ci la nivel de experiență, motivație, împărtășire. 

 

Mi-am dat seama acum, la final de an, că realizarea supremă a lui 2019 – un an frumos și greu în același timp – nu au fost doar proiectele extraordinare, zecile de articole, oamenii, experiențele minunate. Toate astea au fost lucruri pentru care sunt recunoscătoare zilnic, dar performanța reală, nerostită și până acum nici măcar înțeleasă de mine a fost alta.

 

A fost faptul că am reușit, la 35 de ani, să fiu, în sfârșit… BINE.

 

Prin BINE înțeleg să nu mă doară nimic, să nu mă înțepe nimic, să nu mă înjunghie nimic, să nu se umfle nimic, să nu fie nimic prea rece, prea cald, prea roșu, prea palid… prea. Să fiu BINE fără note de subsol, fără date de expirare, fără evaluări de genul „Parcă a fost mai puțin rău”.

 

Să fie totul… BINE. Punct.

 

Mai am cale lungă de parcurs, practic mi-am schimbat stilul de viață din temelii, dar nu mi-am dat seama cât de mare a fost câștigul decât în momentul în care doamna doctor mi-a adresat întrebarea din începutul acestui articol.

 

Aveam deja o lună de tratament, asta presupunând un regim alimentar strict, niște medicamente specifice, un nou stil de sport, alte ore de somn, practic un set nou de reguli de viață. Și întrebarea ei a fost legitimă: „Vă simțiți bine?”.

 

Pe măsură ce rosteam cu voce tare răspunsul, m-am auzit și mi-am dat seama că e ceva profund în neregulă. Ea mă întrebase dacă sunt BINE, iar eu îi turuiam entuziasmată și cu un zâmbet larg despre faptul că mă doare mult mai puțin ca înainte, nu mă mai înțeapă atât de des, că intensitatea durerii e chiar suportabilă…  Și m-am oprit.

 

Și i-am adresat întrebarea pe care nu îndrăznisem să mi-o adresez MIE niciodată. „Doamnă doctor, ce înseamnă BINE? Cum ar trebui să știu că am ajuns la nivelul la care îmi e chiar BINE?”

 

Și, în fața privirii mirate, i-am explicat că, de când mă știu, definiția BINELUI în materie de sănătate a fost mereu altfel decât pentru restul oamenilor. Era BINE când starea de rău de după o masă nu ținea mai mult de o oră. Era GROZAV când nu mi se umfla stomacul de trei ori de câte ori mâncam o legumă. Era MINUNAT când reușeam să trec două zile măcar fără să fi avut vreo greață, vreo stare de slăbiciune sau vreo retenție de apă inexplicabilă.

 

Era SĂRBĂTOARE dacă puteam să mănânc o porție de paste fără să fiu nevoită să-mi dau cureaua jos imediat după masă.  Era NESPERAT să termin o masă și să nu-mi doresc să pun capul lângă farfurie și să adorm pe loc. Era FANTASTIC să nu am sentimentul că am mereu o piatră în stomac sau să pot face un antrenament la sală fără să mă doară prea rău diferite organe interne. Era un MIRACOL să pot avea măcar o lună din an în care perioada menstruală să nu însemne două zile de zăcut în pat. Era NEMAIVĂZUT să am o răceală care să dureze mai puțin de o lună. Era UTOPIC să cred că aș putea pleca undeva fără o cutie de antialergice, un Epi Pen, un analgezic, un spray de sinusuri și alte câteva produse de maximă urgență.

 

Standardele mele de BINE erau așadar destul de joase, așa că am preferat să o întreb. „Spuneți-mi ce înseamnă să fie BINE, fiindcă definiția mea e posibil să fie ușor… viciată. Adică e posibil ca BINELE meu să însemne de fapt RĂU, în termenii dumneavoastră”. 

 

După zeci de doctori nepotriviți, viața mi-a oferit norocul unei doamne doctor cu o răbdare de fier, așa că mi-a zâmbit și a înțeles. Și mi-a explicat că BINE înseamnă să nu doară DELOC. Nu mai puțin ca ieri, nu de „un 5 pe o scară de la 1 la 10”, nu „cât să pot răbda fără probleme” și cu siguranță nu pe criteriul meu de „Azi n-am mâncat jumătate de zi aproape nimic, am băut doar apă, așa că m-am simțit minunat”.

 

Poate că o să sune de necrezut pentru voi, dar eu una nu credeam că se poate să treci de o zi și să nu te doară nimic. Să nu te doară deloc. Mi se părea ceva de domeniul fantasticului. Nu-mi aminteam, concret, o astfel de zi.

 

Ca orice om cu niște suferințe cronice, îmi construisem un sistem complicat de compensări, soluții, strategii de avarie și planuri B, C, D și E, ca să pot funcționa. Însăși existența acestor articole, a acestui site și a carierei mele din ultimii 15 ani este dovada clară că am funcționat. Și am funcționat DATORITĂ sistemului fragil, empiric și șubred pe care mi l-am construit singură. Și care m-a adus până aici, așa cum a fost el.

 

E ca atunci când ai o mașină care nu merge bine, care are probleme și cu motorul, și cu bujiile, și cu planetara, și încerci s-o cârpești cu sârmă și scotch, ca să „țină”. În fiecare săptămână mai pui altă bandă adezivă, mai izolezi un fir, mai îndrepți nițel tabla, mai cârpești ceva pe la motor.

 

Și, dacă cineva te întreabă, zici „Da domnule, merge perfect mașina, îmi fac treaba cu ea”, deși pentru tine asta înseamnă pur și simplu că se învârt roțile, că nu te lasă în drum și că poți să ajungi, cu chiu cu vai, din punctul A în B.

 

Cu siguranță acea mașină nu funcționează cum ar trebui. Dar îți faci treaba cu ea. Te duce de la zi la zi. Și nu pot decât să-i fiu recunoscătoare corpului meu că m-a dus atâția ani, cu atâtea „cârpeli” și improvizații. De multe ori chiar „vorbesc” cu el și îi mulțumesc pentru cât a îndurat alături de mine.

 

La întoarcerea din călătorie, m-am întâlnit din nou cu doamna doctor și i-am spus că sunt BINE. Bine conform definiției ei, nu definiției mele. Tocmai am încheiat prima lună din viața mea în care am putut mânca fără să am nici cea mai mică stare de rău, în care nu m-a durut nimic, nu m-a înțepat nimic, nu s-a umflat nimic.

 

Da, pentru asta am ținut o dietă strictă, pe care poate nu mulți oameni ar fi dispuși să și-o asume și mi-am lipit pe ușa camerelor de hotel în care am stat o listă cu suplimentele pe care le am de luat, pe ore. Dar sunt dispusă s-o țin tot restul vieții, dacă asta înseamnă să fiu BINE. Binele e mai presus de orice ciocolată, clătită sau miros de pâine proaspătă. E mai presus de orice poftă sau capriciu. Este cel mai prețios lucru din lume.

 

În spatele pozelor frumoase de pe Instagram a stat o disciplină de fier, care nu se vede, așa cum nu se văd multe dintre lucrurile din viața noastră, fiindcă nu poți închide o existență complicată și tridimensională într-un grid pe un ecran de smartphone. Lucrurile se văd dacă alegem să povestim despre ele, iar eu am ales să spun povestea asta pentru că aș fi vrut să-mi spună și mie cineva, la un moment dat, că BINELE nu trebuie să vină cu note de subsol.

 

Dacă citiți acest articol și vă gândiți, în sinea voastră, că și voi aveți o definiție ușor viciată a BINELUI… faceți ceva. Căutați până găsiți. Citiți, întrebați, bateți la uși. Eu am bătut la zeci de uși până să apară măcar umbra unei soluții, dar dacă mă opream nu aș fi fost acum aici. Cel mai rău lucru din lume e să te obișnuiești cu jumătățile de măsură.

 

Când am fost prima oară la medicul care mi-a dat acest tratament, i-am spus în față că NU CRED că problemele mele au rezolvare, de vreme ce n-am găsit-o în atâția ani, dar că mă mulțumesc cu o ameliorare. Cu un 5 în loc de 8, pe scara disconfortului. Nu voiam să-mi fac speranțe prea mari, speranțe că ar putea fi bine… bine. Bine fără note de subsol și fără disclaimere.

 

Încă nu cred că m-am obișnuit cu ideea pe deplin, la fel ca oamenii care slăbesc 40 de kilograme și se uită în oglindă și sunt incapabili să se vadă slabi. Și mie mi-e greu să conștientizez deocamdată binele. Lucrez la asta. Deocamdată dezlipesc banda adezivă și tai circuitele lipite cu scotch, pentru că nu mai am nevoie de ele.

 

Acum știu că, indiferent ce presupune asta, viața este despre căutarea binelui în tot și toate. Și că avem dreptul să vrem mai multe pentru noi și de la noi. Să nu ne mulțumim niciodată cu durerea, cu strânsul din dinți, cu răbdatul, indiferent ce profesionist inapt într-ale medicinei ne spune asta. Eu am auzit-o de zeci, poate chiar sute de ori. Nu cunosc un om care să fi avut atât de multe experiențe proaste cu medici și atâtea diagnostice greșite cum am avut eu. E o performanță tristă, dar așa a fost. Și totuși, iată-mă aici.

 

Am primit zeci de întrebări, dar NU, NU are sens să vă detaliez despre dieta mea, despre ce mănânc sau nu, nici să vă dau sfaturi desprinse din ceea ce fac sau nu fac eu. E o cazuistică mult prea specifică pentru a fi relevantă pentru altcineva în afară de mine. Ar fi strict la nivel anecdotic, dar nu poate fi luată de cineva și adaptată la exemplul personal.

 

Singurul lucru pe care aș vrea să-l luați și să vi-l tatuați pe minte și pe suflet este acesta: BINELE E POSIBIL.

 

Nu e utopic, nu e nesperat, nu e de neatins, nu e un miracol, nu e doar o teorie. Dacă cineva vă spune contrariul, nu-l credeți. Poate că are o mie de diplome și a înțeles totul despre medicină, dar sigur n-a înțeles nimic despre viață.

Foto: Unsplash