Despre tot ce-i fin și fain

Cum se schimbă o viață între două poze și 13 ani

By 1 aprilie, 2019Emotions
read time 10 min
 
1 aprilie, 2019

Cum se schimbă o viață între două poze și 13 ani

Am revenit în Singapore după 13 ani. Între cele două poze cu panorama orașului, s-a schimbat mai mult decât peisajul de zgârie-nori. M-am schimbat eu.

by

Bunicul meu Nini, aviatorul despre care am povestit atâtea, a murit în 2006, când eu eram în Singapore. Știu și acum în ce hol de hotel eram când am aflat vestea, ce culoare aveau florile de pe masa din mijlocul holului, cum mirosea afară, cât de umed era și câte voci se auzeau în jurul meu. 

 

Știu și cu ce m-am îmbrăcat în acea seară. Pe atunci nu purtam deloc negru, dar a fost prima dată când, într-o călătorie profesională, mi-am luat o ținută de seară integral neagră. Parcă aș fi simțit cumva că o să am nevoie.

 

Chiar dacă am trăit acest moment acolo, Singapore a rămas un loc de care mă leagă multă tandrețe. E ciudat, fiindcă în general locurile în care mi s-au întâmplat lucruri triste rămân, pentru mine, asociate de-a pururi cu tristețea. Nu și Singapore. În toți acești ani, de câte ori m-am gândit la Singapore mi-am amintit locuri, oameni, zâmbete, nimic trist.

 

Privind fotografia de mai sus, pe care o făcusem în urmă cu 13 ani, în oglindă cu panorama de la fereastra camerei de la Marina Bay Sands (fotografia de mai jos), n-am văzut schimbată doar geografia zgârie-norilor. M-am văzut pe mine: ce gândeam atunci și ce gândesc acum. Ce visam atunci și ce trăiesc acum. Cum îmi doream atunci să fiu și cum sunt acum.

 


Între cele două poze, viața mea s-a schimbat de la speranțe la certitudini și de la întrebări la șiraguri de răspunsuri. A fost pe alocuri mai simplă decât o credeam, dar alteori și mult mai complicată decât aș fi bănuit. Eu însămi mi-am complicat-o inutil. 

 

De la lucruri mici la lucruri mari, am înțeles multe în acest răstimp. Și, în speranța că ar putea fi de folos cuiva care se caută pe sine așa cum mă căutam eu la o fereastră din Singapore, în 2006, m-am gândit să le scriu aici. Înțelesurile și răspunsurile, așa cum le-am primit și le-am simțit.

Între cele două poze…

Am înțeles că eu, și nimeni altcineva, sunt persoana cea mai importantă din viața mea

Suntem un popor care glorifică sacrificiul și condamnă „egoismul”. L-am pus în ghilimele, fiindcă e văzut ca o trăsătură de caracter pe care o au doar personajele negative din filme și cărți. Să înțelegi că îți trebuie o doză de egoism sănătos ca să treci prin viață e o lecție care se învață greu și după multe bobârnace.

 

În 2006, credeam că e important ce zice lumea, cum mă vrea lumea, ce „ar trebui” sau nu ar trebui să fac, ce se cade și ce nu, cum să fac pe plac și cum să nu supăr pe nimeni. Între timp am înțeles că deciziile cele mai bune le-am luat atunci când mi-am ascultat inima și instinctul, nu când am căutat răspunsul într-un manual. Că mai bine spui ce ai de spus decât să îngropi pentru totdeauna răspunsul în adâncul sufletului. Am înțeles că ocaziile se pierd ușor și că îți ești dator să nu ratezi nicio ocazie de a fi fericit. A doua oară e foarte posibil să nu ți se mai întâmple, iar vina este numai a ta. Nu a sorții, nu a norocului, nu a lui Dumnezeu, nu a oamenilor răi. A ta. Fericirea ta este responsabilitatea ta.

Am înțeles că viața e prea complicată ca s-o mai complic și eu în plus

Are și-așa prea multe viteze de schimbat, butoane de apăsat, manete de tras. E bine să treci prin ea cu mâinile libere: să alegi doar ce-ți place, să nu te atașezi de un milion de lucruri, să nu ai nevoie de sute de variabile ca să fii în echilibru, să tinzi mereu să fii mai ușor, nu mai greoi. Gândește-te la toate lucrurile cu care te împovărezi ca și cum ar fi bagaje. Câte carry-on-uri poți să duci după tine și să te mai bucuri și de călătorie?

Și, la modul concret, am înțeles că e mai simplu să călătorești prin lume cu puține bagaje

Călătoresc mult și țin minte că în Singapore am avut valizele burdușite și un stres de nedescris cu greutatea lor. Între timp, fericirea (și liniștea) a devenit, pentru mine, o valiză în care se află doar hainele cele mai bune, pe care le iubesc. Fără un alai de genți secundare, sacoșe, haine de purtat pe braț și lucruri îndesate prin buzunare. Light. Ușoară ca un fulg.

 

După ce îmi fac bagajul, mă gândesc la cele 10 lucruri inutile pe care le pot scoate din el. Le găsesc de fiecare dată și chiar și așa, după această „epurare”, tot mă întorc cu lucruri de care nu m-am atins. Puține, dar există.

 

Coco Chanel avea o regulă la ieșirea din casă – „Uită-te în oglindă si dă un accesoriu jos, fiindcă sigur ai pus prea multe pe tine” – pe care eu am abordat-o în varianta extinsă: înainte să pleci oriunde, uită-te in geantă și scoate macar 3 lucruri care sunt in plus. Vei fi surprinsă dublu: în primul rând, câte lucruri chiar SUNT în plus (eu am găsit cândva 9 rujuri la o curățenie de acest fel) și cât de ușoară te vei simți după.

Am înțeles că am nevoie de mai puține lucruri decât cred

În 2006, îmi doream multe, multe, multe haine. Iubeam hainele și încă le iubesc, dar mult mai inteligent. Acum, în 2019, îmi doresc să fiu în cea mai bună formă posibilă, adică versiunea mea cea mai bună ca sănătate, tonicitate, fitness, și să am câteva lucruri superbe și potrivite, pe care să iubesc să le port. Dacă eu arăt bine și mă simt bine, orice mi-aș pune pe deasupra va arăta bine, în schimb reciproca nu este valabilă. 

Am înțeles că nimic nu bate confortul și liniștea

Mă uit în poze și-mi amintesc cât de mult mă enervau în realitate unele dintre hainele în care, la drept vorbind, arătam binișor. Chiar bine. Doar că pe atunci mergeam pe dictonul „Suferă baba la frumusețe”. Gata, s-a dus. Înainte de a îmbrăca ceva, mă gândesc instinctiv cum o să mă simt. Nu cum o să ARĂT, ci cum o sa mă SIMT în acea ținută.

 

Am avut haine în care toata lumea îmi spunea că arăt fabulos, dar care se lipeau, se ridicau, se strângeau pe mine, mă zgâriau pe piele și mă făceau să le detest pur și simplu. Acum aleg o ținută în primul rând după sentimentul de eliberare pe care mi-l dă: da, trebuie să-mi stea bine, să fie stilul meu, să mă reprezinte, dar în același timp să o port de drag. Să mă îmbie s-o port, să mă ispitească zilnic, nu să duc muncă de convingere eu cu mine ca să mă apropii de ea.

 

Viața e prea scurtă pentru pantofi care ne bat, rochii care se ridică și se cer trase înapoi cu mâna, pulovere care ne fac să ne mănânce pielea și lucruri „așa și așa”.

Am înțeles că e important cum te simți, nu ce ai bifat

În această scurtă vacanță la Marina Bay Sands, au fost zile în care m-am bucurat pur și simplu de piscină, de loc, de priveliște, de o apă de cocos, de un apus, fără goana de a bifa lucruri și experiențe cu orice preț. A fost minunat și eliberator să-ți permiți să și lenevești în vacanță, chiar dacă te afli într-un loc cu multe de văzut. Uneori „mai mult”-ul înseamnă să sacrifici prezentul, momentul de acum, clipa. Am ales 2-3 lucruri pe care ne doream să le vedem și gata, asta a fost, fără niciun regret. Nu trebuie să vezi tot, să trăiești tot, să absorbi tot dintr-o suflare.

 

Viața nu-i o listă interminabilă de pe care trebuie să tot bifezi lucruri, într-o competiție imaginară cu restul de 5.000 de prieteni sau de trei miliarde de oameni de pe Facebook. Chiar dacă vrei să faci poze pentru Instagram – că știu că foarte mulți sunt mânați și de această dorință de locuri instagramabile – cred că e mai bine să ai trei locuri absolut „wow”, decât 20 de obiective bifate în goana calului.

Și, că veni vorba, am învățat să pozez puțin și bine

Nu mai fac 100 de poze de multă vreme și am și scris un articol pe tema asta: „Să trăim mai mult și să pozăm mai puțin”. Folderul meu de poze de acum 13 ani era doldora de poze „bunicele”, niciuna prea grozavă, dar erau multe, făcute pe repede-nainte, la foc automat.

 

Una era prea blurată, alta prea mișcată, alta din unghiul prost, alta cu lumina proastă. Acum am făcut 20 de poze, cu niște locuri senzaționale, în cea mai bună lumină și cel mai bun moment al zilei în care le-am prins. În rest… le-am trăit. Nimeni n-are răbdare să se uite la un folder cu 200 de poze, la finalul vacanței. Nici măcar tu. Eu nu m-am mai uitat de 13 ani la pozele din Singapore, dar am trei sute. Merită, oare? Live a little.

Am învățat să-mi aleg bătăliile

Mai sunt lucruri pentru care mă consum și pentru care m-aș da peste cap. Chestiuni pentru care m-aș trezi la 5 dimineața sau pentru care stau cu grijă. Locuri sau lucruri care mă fac să bat kilometri. Categoric există, nu am reușit să ating acea seninătate a budiștilor, care privesc cu detașare asupra tuturor lucrurilor lumești. Îmi doresc lucruri, am vise, speranțe, uneori angoase, ca toți oamenii. Dar există o diferență majoră.

 

Diferența este că în 2006, acum 13 ani, aveam angoase despre tot. Voiam să fac o mie de lucruri, să fiu perfectă în toate, să bifez totul, să fac totul, să reușesc totul. În acest interval am reușit să mă cunosc suficient încât să aleg bătăliile care merită efortul meu. Să știu din prima, instinctiv, ce contează pentru mine și ce nu. Ce fac de drag și ce aș face doar pentru că „trebuie”. Ce mă face fericită și ce e doar o bifă în plus pe o listă. Ce îmi stă bine și ce mă enervează. Ce mă irită și ce mă încântă.

 

Pun suflet și mă implic cu totul în acele lucruri, locuri, experiențe, relații, scopuri care înseamnă ceva pentru mine. Dar într-o viață, această „listă” virtuală e scurtă și teribil de prețioasă. Trebuie să-ți păstrezi energia, sufletul, suflul și disponibilitatea pentru lucrurile care se află pe ea. Nu să le irosești aleatoriu pe tot ce-ți iese în cale, ca și cum ai experimenta lumea pe pilot automat, la volum maxim și energie maximă. Decuplează pilotul automat și condu-ți conștient viața, pas cu pas.

Alege ce merită și alege după capul (și sufletul) tău, nu al altora. Dacă faci asta, peste niște ani o să poți să privești pe aceeași fereastră pe care te uiți acum, să te vezi în retrovizor și să ai bucuria să-ți zâmbești. Tu, ție. Și să știi, acolo și atunci, că ai trecut prin viață exact așa cum ai vrut tu.

4 Comments

  • Corina tamas spune:

    Minunat articol, exact același lucru l-am simțit acum când m-am întors din Londra după un an, acel sentiment de chill trip în care efectiv te bucuri de prezent și mu ești acolo doar pentru poze! Felicitări

  • Lilian spune:

    Imi place foarte mult CUM si CE tratezi in scris. Esti matura si decenta. Iar cineva, daca vrea, are ce invata de la tine. Sau… macar incepe sa reflecteze asupra unor lucruri ce necesita schimbare. Iar daca nu stie cum sa inceapa acea schimbare, minunat e ca tu (imi permit sa spun asa, cum se obisnuiese pe net) oferi si solutia: simpla, clara, doar de pus in practica.
    Sunt rare astfel de articole calitative si, pentru cei ce doresc sa invete si sa evolueze, extrem de binevenite!
    Frumos, elegant, util!
    Multumesc!!!

    • Diana Cosmin spune:

      Iti multumesc foarte mult! E o maturitate castigata in timp, cu greu chiar, poate si de asta ma gandesc de multe ori sa impartasesc fix ce mi-ar fi placut mie sa citesc cand eram mai mica si mai nestiutoare. Ce m-ar fi ajutat, ce mi-ar fi raspuns unor intrebari, ce mi-ar fi limpezit niste lucruri. Multumesc din suflet pentru acest comentariu, mi-a dovedit ca dorinta mea subtila se implineste 🙂

  • Ioana Soare spune:

    Ce text emoționant, mi-a ajuns la inimă! M-am regăsit în toate ideile precizate de tine, mi-am dat seama că și eu am schimbat multe la persoana mea, cu precădere în ultimii 2-3 ani. Sigur că mai am de lucrat la unele aspecte (de fapt e „work in progress” cam toată viața), dar cel mai tare m-am regăsit în partea cu vacanțele. Noi suntem perfect ok cu faptul că nu apucăm să le bifăm pe toate, mai bine alegem ce ne tihnește și trăim clipa, vibrația locului. Până la urmă, călătoriile sunt pentru suflet, nu pentru Instagram (deși un pic mai postăm și acolo, dar nu pentru asta mergem în vacanțe).

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.