Despre tot ce-i fin și fain

Să trăim mai mult și să pozăm mai puțin

By 31 iulie, 2017Simplicity
read time 5 min
 
31 iulie, 2017

Să trăim mai mult și să pozăm mai puțin

Anul acesta mi-am bătut recordul la cel mai mic număr de poze din vacanță. Am plecat cu un gând răzleț: să mă comport ca și cum aș avea un aparat vechi, cu film, și doar 1-2 role de câte 30 de poziții fiecare. Nu din hipstereală, ci din oboseală.

by

Există un banc care circula pe Facebook și care mi-a plăcut mult. ”Cum era cu pozele pe vremea părinților noștri și cum e în vremea noastră”. La partea cu „pe vremea lore o enumerare de tipul „Absolvire: 5 poze; Botez: 2 poze; Nunta: 10 poze”. Apoi cum e „pe vremea noastră”: „Am ajuns la cafenea: 15 poze. A venit meniul și arată drăguț: 25 de poze. Am mers la toaletă și am trecut printr-un hol frumos: 20 de poze”. Mai degrabă adevăr decât glumă.

 

Designerul Alber Elbaz a spus, la o conferință în care l-am văzut live, ceva care mă urmărește de atunci: „În ziua de azi, nu mai privim, fotografiem. Nu mai ascultăm, înregistrăm. Nu mai scriem, postăm. Ecranele sunt pătrate, în timp ce corpul uman și capetele noastre au forme rotunde. Nu ne gândim niciodată că undeva e o aliniere greșită?”

 

Mi-am dat seama, în multe momente din ultimul an, privind la mine însămi și la oamenii din jur, că am devenit un fel de cyborgi. Filmăm, pozăm, instagramăm, facem live-uri, uneori nu mai avem timp să trăim momentul fiindcă suntem ocupați să-l surprindem în patru feluri diferite. Când e în scop profesional pot să înțeleg, e dorința de a împărtăși cât mai mult din ceva interesant publicului tău și e normal ca atunci când particip ca jurnalist la un eveniment să-mi fac treaba cât mai complet. Dar în vacanță, în weekend, în viața de zi cu zi?

Privind albumele vechi, îmi dau seama că relația mea cu fotografiile de când eram copil e mult mai strânsă și emoțională față de cea cu avalanșa de imagini care au urmat după aceea. Până la 15-16 ani n-am mai mult de 100 de fotografii în total, dar le prețuiesc pe fiecare dintre ele. Pe de altă parte, la o ieșire la restaurant fac cel puțin 10 fotografii diferite. Acolo mi s-a aprins beculețul prima oară.

M-am întors dintr-o vacanță de două săptămâni cu vreo 15 fotografii cu mine și vreo 40 cu peisajele. Mai mult decât suficient. În restul timpului am privit și, de câte ori mai aveam impulsul de a poza, treceam rapid prin următorul proces mental, pe care vi-l recomand:

 

Poate fi imortalizat acest loc/obiect/moment?

N-am spus „dacă merită imortalizat”, ci dacă, odată trăit momentul pe viu, acea poză va mai avea vreo valoare ulterioară pentru noi. Există anumite momente de grație pe care nicio fotografie nu le va putea surprinde întocmai. Le recunoști imediat. Un anumit unghi care-ți taie respirația, o priveliște de la înălțime care-ți înmoaie genunchii, o rază de lumină care cade într-un anumit fel, cutele pe are le face apa în bătaia vântului. Oricât ne-am strădui, n-o să le surprindem în deplinătatea farmecului lor. Mai bine ne ocupăm să le trăim și-atât.

 

Cât îmi ia fotografiatul și cât îmi ia trăitul?

Iubesc să fac poze, dar am început să folosesc ideea de fotografie ca pretext de mindfulness. Sunt mult mai atentă la detaliile din jur, m-am educat să văd unghiuri, să-mi dau seama rapid ce poate fi surprins în poză și ce trebuie doar savurat fiindcă nu va putea fi redat aievea, să observ combinații de culori și de forme. E un exercițiu minunat pentru minte. Dar, ca orice exercițiu, nu trebuie făcut permanent, deși uneori e tentant.

 

Dacă e cu adevărat ceva grozav și de neratat, încerc să fac fotografia bună din prima. Decât o rafală de imagini doar ca să fie, prefer să mă concentrez și să fac două sau una singură. De cele mai multe ori îmi iese sau, chiar dacă fac o rafală, se dovedește că prima e cea mai bună.

 

 

Rămâi în moment, nu în fotografie

După ce am făcut poza, mă bucur de moment. Gata. Nu mă apuc s-o procesez, nu stau să-i caut defecte, nu mă gândesc unde o postez, ce caption îi pun. E timp de toate mai târziu. Dar atunci și acolo, e despre trăit. Mă urmărește și acum imaginea unui turist chinez văzut prin 2001, deci înaintea telefoanelor smart, care își lipise aparatul foto la ochi și „mitralia” încăperile palatului Versailles din toate unghiurile.

 

Era ilustrarea perfectă a ceea ce avea să spună Alber Elbaz vreo 15 ani mai târziu: omul nu privea, fotografia. Nu-și mai folosea ochii, pentru asta avea o lentilă foto. M-a rugat să-i fac o poză la un moment dat și l-am întrebat dacă n-are momente în care vrea pur și simplu să privească. ”Ah nu”, mi-a răspuns el, mirat, într-o engleză stâlcită. „Am timp destul să mă uit la poze, când ajung acasă”. Mă gândesc de multe ori la el când mă ia valul și devin un mic cyborg: nu, nu vreau să mă uit la poze acasă, vreau să mă uit atunci, pe viu, să trăiesc.

 

Am niște fotografii vechi din Islanda, una dintre cele mai frumoase țări în care am fost vreodată, făcute în 2007, când n-aveam smartphone și când ideea de a împărtăși poze însemna un cont pe Flickr și un link dat prietenilor apropiați. Când le privesc, îmi amintesc liniștea pe care am simțit-o atunci, lângă acele cascade și gheizere.

 

Dacă aveam Instagram, Facebook, Snapchat, cu siguranță aș fi fost tentată să le butonez. Dar așa, am trăit totul la intensitate maximă, concentrată 100%, ca atunci când dai un pahar de apă pe gât pe nerăsuflate și-ți potolești setea. Mi-e dor de asemenea momente și e doar vina mea că nu le trăiesc mai mult și mai des.

Asta nu înseamnă că n-o să mai fac multe poze și n-o să mai împărtășesc lucruri. Sunt o „împărtășitoare” prin excelență și asta nu se va schimba niciodată. Dar am învățat diferența dintre a împărtăși și a inunda. Dintre a savura un loc și a-l consuma. Mai puțin chiar este mai mult: la poze, la haine, la mâncare, la tot. Mai puțin din orice lucru material înseamnă mai mult trăit și mai multă liniște acolo sus, în minte, unde sălășuiesc toate fricile de „missing out” și toată presiunea pe care o punem singuri pe noi. Nu e ușor, îți spun de pe-acum. E mult mai simplu să faci 1.000 de poze decât să te auto-convingi nu faci niciuna.

Dar, totuși…

Live a little.

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



10 Comments

  • NITA DIANA spune:

    Unele aspecte menționate de tine sunt subtilități. În altă ordine de idei, fotografia ne ajută să fim mult mai atenți la detalii, cine are ochii să le vadă. Faptul cu admiratul și fotografiatul cu ochii, îl practic și eu. Totodată, doresc să am amintiri din acel loc, deoarece nu se știe dacă voi mai reveni curând.

  • Andreea spune:

    multumesc 🙂 am citit trei articole de-ale tale in seara asta si parca in sfarsit ma adun de pe jos, din deznadejdea in care cazusem.

  • A.C.M. spune:

    Mult adevar in acest articol. In ziua de azi vorbim prin fotografii. Nu intrebam ‘”ce faci””, trimitem direct o poza pe whatsapp sau pe facebook. 🙂
    Nu sunt o fana a pozelor. Prefer sa pastrez in amintire fiecare moment. Adica ok… fac o poza rapid si gata. Adica ma duc intr-un loc doar ca sa fac 1000 de poze? Pai nu mai bine stau acasa in fata calculatorului si ma uit pe google la 1 milion de poze? Care e diferenta?

  • Adrian R spune:

    Nu vad o problema in dorinta de-a imortaliza momente de bucurie, placere, peisaje si imagini superbe, poate o sa aiba un impact deosebit asupra noastra revederea lor, amintirea lor peste ani si ani, imi displace, insa, cand fotografiile sunt comune/ banale si intime si degraba afisate pe facebook, in chip de laudarosenie, nu-mi sugereaza altcev cand vad astfel de poze. Mai ales cele cu farfurii cu mancare, un gest de prost – gust.

  • andreea spune:

    cred ca ne-am intalnit cu acelasi chinez pt ca am primit acelasi rapsuns: n are rost sa pierd timpul acum (la luvru), pot sa le vad (pozele) acasa. doar ca eu l am intalnit in 2010 acolo :))

  • Bookish spune:

    Este exact concluzia la care am ajuns și eu după ce din vacanța de anul acesta ne-am întors cu vreo 3000 poze (făcute în 2 săptămâni). Și acum mai triez la ele! Nu am mania să le postez imediat pe FB, chiar de obicei mă conectam la net doar seara când ajungeam la hotel.
    Dar, da simt nevoia de „poza perfectă” pt că mereu mi se pare că ceilalți au poze mai reușite ca mine. Greu, dar încerc să mă lecuiesc.

  • Gabriela Nitu spune:

    Foarte bun articolul. Si pe mime m-a framantat acest subiect in ultima perioada. Si da, incerc sa pozez si postez mai putin din aceleasi motive. Din pacate tehnologia de azi creaza dependenta.