Există un banc care circula pe Facebook și care mi-a plăcut mult. ”Cum era cu pozele pe vremea părinților noștri și cum e în vremea noastră”. La partea cu „pe vremea lor” e o enumerare de tipul „Absolvire: 5 poze; Botez: 2 poze; Nunta: 10 poze”. Apoi cum e „pe vremea noastră”: „Am ajuns la cafenea: 15 poze. A venit meniul și arată drăguț: 25 de poze. Am mers la toaletă și am trecut printr-un hol frumos: 20 de poze”. Mai degrabă adevăr decât glumă.

Designerul Alber Elbaz a spus, la o conferință în care l-am văzut live, ceva care mă urmărește de atunci: „În ziua de azi, nu mai privim, fotografiem. Nu mai ascultăm, înregistrăm. Nu mai scriem, postăm. Ecranele sunt pătrate, în timp ce corpul uman și capetele noastre au forme rotunde. Nu ne gândim niciodată că undeva e o aliniere greșită?”

Mi-am dat seama, în multe momente din ultimul an, privind la mine însămi și la oamenii din jur, că am devenit un fel de cyborgi. Filmăm, pozăm, instagramăm, facem live-uri, uneori nu mai avem timp să trăim momentul fiindcă suntem ocupați să-l surprindem în patru feluri diferite. Când e în scop profesional pot să înțeleg, e dorința de a împărtăși cât mai mult din ceva interesant publicului tău și e normal ca atunci când particip ca jurnalist la un eveniment să-mi fac treaba cât mai complet. Dar în vacanță, în weekend, în viața de zi cu zi?

Privind albumele vechi, îmi dau seama că relația mea cu fotografiile de când eram copil e mult mai strânsă și emoțională față de cea cu avalanșa de imagini care au urmat după aceea. Până la 15-16 ani n-am mai mult de 100 de fotografii în total, dar le prețuiesc pe fiecare dintre ele. Pe de altă parte, la o ieșire la restaurant fac cel puțin 10 fotografii diferite. Acolo mi s-a aprins beculețul prima oară.

N-am spus „dacă merită imortalizat”, ci dacă, odată trăit momentul pe viu, acea poză va mai avea vreo valoare ulterioară pentru noi. Există anumite momente de grație pe care nicio fotografie nu le va putea surprinde întocmai. Le recunoști imediat. Un anumit unghi care-ți taie respirația, o priveliște de la înălțime care-ți înmoaie genunchii, o rază de lumină care cade într-un anumit fel, cutele pe are le face apa în bătaia vântului. Oricât ne-am strădui, n-o să le surprindem în deplinătatea farmecului lor. Mai bine ne ocupăm să le trăim și-atât.

Iubesc să fac poze, dar am început să folosesc ideea de fotografie ca pretext de mindfulness. Sunt mult mai atentă la detaliile din jur, m-am educat să văd unghiuri, să-mi dau seama rapid ce poate fi surprins în poză și ce trebuie doar savurat fiindcă nu va putea fi redat aievea, să observ combinații de culori și de forme. E un exercițiu minunat pentru minte. Dar, ca orice exercițiu, nu trebuie făcut permanent, deși uneori e tentant.

Dacă e cu adevărat ceva grozav și de neratat, încerc să fac fotografia bună din prima. Decât o rafală de imagini doar ca să fie, prefer să mă concentrez și să fac două sau una singură. De cele mai multe ori îmi iese sau, chiar dacă fac o rafală, se dovedește că prima e cea mai bună.

După ce am făcut poza, mă bucur de moment. Gata. Nu mă apuc s-o procesez, nu stau să-i caut defecte, nu mă gândesc unde o postez, ce caption îi pun. E timp de toate mai târziu. Dar atunci și acolo, e despre trăit. Mă urmărește și acum imaginea unui turist chinez văzut prin 2001, deci înaintea telefoanelor smart, care își lipise aparatul foto la ochi și „mitralia” încăperile palatului Versailles din toate unghiurile.

Era ilustrarea perfectă a ceea ce avea să spună Alber Elbaz vreo 15 ani mai târziu: omul nu privea, fotografia. Nu-și mai folosea ochii, pentru asta avea o lentilă foto. M-a rugat să-i fac o poză la un moment dat și l-am întrebat dacă n-are momente în care vrea pur și simplu să privească. ”Ah nu”, mi-a răspuns el, mirat, într-o engleză stâlcită. „Am timp destul să mă uit la poze, când ajung acasă”. Mă gândesc de multe ori la el când mă ia valul și devin un mic cyborg: nu, nu vreau să mă uit la poze acasă, vreau să mă uit atunci, pe viu, să trăiesc.

 

Am niște fotografii vechi din Islanda, una dintre cele mai frumoase țări în care am fost vreodată, făcute în 2007, când n-aveam smartphone și când ideea de a împărtăși poze însemna un cont pe Flickr și un link dat prietenilor apropiați. Când le privesc, îmi amintesc liniștea pe care am simțit-o atunci, lângă acele cascade și gheizere.

Dacă aveam Instagram, Facebook, Snapchat, cu siguranță aș fi fost tentată să le butonez. Dar așa, am trăit totul la intensitate maximă, concentrată 100%, ca atunci când dai un pahar de apă pe gât pe nerăsuflate și-ți potolești setea. Mi-e dor de asemenea momente și e doar vina mea că nu le trăiesc mai mult și mai des.