Despre tot ce-i fin și fain

Filme care ne urmăresc pentru totdeauna: ,,Still Alice”

By 1 ianuarie, 2016Chronicles
read time 1 min
 
1 ianuarie, 2016

Filme care ne urmăresc pentru totdeauna: ,,Still Alice”

Cum ar fi dacă, începând de mâine, viața ta – cu tot cu bagajul de cunoștințe, amintiri, plăceri și vise – nu ți-ar mai aparține? Dacă întrebarea ți-a trezit măcar un vag fior de teamă, nu poți rata interpretarea magistrală a lui Julianne Moore.

by

Unul dintre filmele remarcabile pe care le-am văzut în 2015 este „Still Alice”. A făcut la noi mult mai puțină vâlvă decât blockbuster-uri precum „Star Wars” sau „Spectre”, dar este genul de film ale cărui senzații și trăiri ți le amintești, cu un nod în gât, la multă vreme după ce scenele cu James Bond sau Han Solo ți-au devenit neclare în memorie.

 

Cu Julianne Moore într-un zguduitor rol principal, „Still Alice” este povestea unei profesoare de lingvistică de mare succes, cu o carieră fulminantă și o familie model, care e diagnosticată peste noapte cu o formă agresivă și timpurie de Alzheimer.

 

E un film simplu și emoționant, de dialog, de expresie, de tăceri și subînțelesuri. Fără efecte wow, fără artificii regizorale, cu scene care se succed lent și cutremurător. L-am văzut în avion în drum spre Doha și, recunosc, la una dintre scene mi-au dat lacrimile. Nu m-am putut abține, acolo, în avion, lângă vecinul meu de scaun indian care urmărea, chicotind, o comedie americană.

 

Prin interpretarea fantastică a lui Julianne, filmul îți atinge cele mai intime straturi ale sufletului și dizlocă, asemeni unor bolovani uriași, cele mai profunde și nerostite frici. Alice se confundă ușor cu oricare dintre noi: un om cu o viață frumoasă și așezată, cu casă, job și copii, a cărei existență este redusă, deodată, la zero. Un inamic nevăzut începe să smulgă, pe ascuns, câte o piesă, zi după zi, până când nu mai rămâne nimic.

 

Marele dar al lui Julianne Moore este că te ia de mână și te face să treci alături de ea prin întreaga experiență, să-i simți disperarea, durerea, sentimentul sfâșietor de pierdere a controlului asupra propriei vieți. Te face să vrei, alături de ea, să urli de neputință și să întrebi „De ce?”. De ce azi ai o carieră pentru care ai muncit din greu, o familie împlinită, un sentiment plăcut de stabilitate și tihnă, iar mâine, brusc, nu-ți mai poți aduce aminte cum să-ți legi șireturile sau măcar la ce folosesc ele.

 

Așadar nu, nu-i un film confortabil, și probabil există alte 20 de pelicule nou-nouțe care îți vor da infinit mai mult „entertainment value”, dacă asta cauți. Îndrăznesc să spun însă, fără a abuza de vorbe mari, că „Still Alice” e un film care schimbă ceva în interiorul tău pentru totdeauna. Rămâne acolo, într-un sertăraș, să-ți aducă aminte că ești teribil de norocos în acest moment. Acum, aici, în această imperfectă și complicată secundă a vieții tale. Cu toate grijile, problemele, necazurile, nemulțumirile și dezamăgirile pe care le ai.

 

Ești fericit tocmai pentru că le ai, îți aparțin toate, și bunele, și relele, ești stăpânul absolut al reacțiilor, emoțiilor și amintirilor tale în raport cu fiecare fericire sau nefericire. Pentru că ai binecuvântarea de a fi tu însuți.

,,I wish I had cancer … then I wouldn’t feel so ashamed. I used to be someone who knew a lot. No one asks for my opinion or advice anymore. I miss that. I used to be curious and independent and confident. I miss being sure of things.

There’s no peace in being unsure of everything all the time. I miss doing everything easily. I miss being a part of what’s happening. I miss feeling wanted. I miss my life and my family”