Despre tot ce-i fin și fain

Vara în care am trăit într-o rochie albastră

By 30 septembrie, 2019Rituals
read time 10 min
 
30 septembrie, 2019

Vara în care am trăit într-o rochie albastră

Nu prea am făcut poze vara asta, dar în toate cele pe care le am apar în aceeași rochie albastră, cu croi în A. Aș vrea să spun că a fost o pasiune mistuitoare, o iubire de-o vară, dar nu a fost nici pe departe așa.

by

Am purtat toată vara o singură rochie, sau aproape, fiindcă altceva nu mai stătea cum trebuie pe mine. Ba chiar la un moment dat m-a bătut gândul să mai cumpăr două rochii, pe culori diferite, în același model, fiindcă nu puteam să apar în aceeași ținută timp de trei luni.

 

Am ajuns până la „Add to basket”, pe un site în care găsisem două rochii identice. Când să apăs pe „Buy”, m-am oprit. Soluția nu era să-mi cumpăr o rochie mai largă, ci să-mi recapăt controlul asupra propriului meu corp.

 

În viața mea adultă nu am avut niciodată probleme cu greutatea, fluctuații mari nu mi s-au întâmplat vreodată, însă fenomenul de vara asta a fost ceva atipic. A fost un final de capitol și un nou început, dar când a început totul nu știam asta. Aveam doar senzația, uitându-mă în oglindă, că iau în greutate văzând cu ochii. Și asta fără să mănânc mare lucru. De fapt, aproape nimic…

 

Știți cum e să mănânci 5 frunze de salată pe zi și să simți cum te strâng hainele pe zi ce trece, ca și cum te-ai îngrășa din aer? Eu da. Iar analizele de rutină erau, evident, perfecte, ca să accentueze și mai tare senzația stranie că ori am luat-o eu razna, ori ceva inexplicabil se întâmplă cu corpul meu. 

 

Din afară nu părea nimic în nergulă și probabil multe persoane din jurul meu nici n-au băgat de seamă. Nu era ceva care-ți sare-n ochi, nu crescusem o mărime la haine, dar tot ce aveam în dulap stătea pe mine… fix. Era ca și cum țesuturile mele s-ar fi expandat progresiv, iar procesul continua în fiecare zi. O senzație îngrozitoare și stranie, de neînțeles.

 

Într-o seară de iunie în Salzburg, unde mă aflam cu un proiect pentru site, am observat că nu mâncasem aproape nimic pe ziua respectivă, eram lihnită de foame chiar, dar când am vrut să-mi pun rochia să ies în oraș, mă strângea pe talie. Acela a fost „minimul” meu. 

 

M-am schimbat în clasica mea rochie albastră plisată, care devenise un fel de uniformă, m-am dus la un concert la Schloss Mirabell și preț de două ore nu m-am putut gândi decât la ceea ce mi se întâmplă. Undeva între sonata pentru pian și vioară a lui Beethoven și ”Meditația” lui Jules Massenet, am trecut inclusiv prin clasicul „Dacă o să mor?”. Nu sunt o negativistă, dar aveam impresia pregnantă că mi se întâmplă ceva grav, ca și cum un program al corpului meu s-ar fi dereglat iremediabil.

 

Dacă am învățat ceva în ultimii ani, acel ceva a fost să-mi ascult corpul și semnalele lui, iar corpul meu părea ca un tonomat dat peste cap. Indiferent ce jeton îi dădeam, cânta aceeași scârțâitură de melodie, în falset grav.

 

Așa că am făcut exact ceea ce învățasem eu cel mai bine în ultimii ani: am schimbat ceva radical.  Știu că statul pe loc, complacerea și resemnarea sunt cea mai scurtă cale către orice e rău. Să vezi că nu ești bine și să continui în acea stare de ne-bine e moartea. Nu mă refer doar la moarte ca neființă, ci moartea oricărei speranțe, a oricărei șanse de a fi bine. Înseamnă condamnarea perpetuă la o stare de disconfort.

 

Înainte să merg la medicul meu și să-mi dea o dietă personalizată pe alergiile și intoleranțele mele (care aveau să iasă la iveală ulterior), m-am oprit și am început să tai. Am tăiat orice aliment care mi se părea că nu-mi face bine, orice avea un sâmbure de dubiu în mintea mea.

 

Am început să-mi tratez corpul ca pe o mașinărie defectă: ia să vedem exact ce bate, ce troncăne, ce șuieră, ce dă alarmă de roșu. Până la urmă, niciun doctor – oricât de bun ar fi el – nu poate să înlocuiască propria ta busolă. Nu el trăiește în corpul tău și nu poate ghici suferințele lui profunde.

 

La zece zile după ce am scos din dietă multele lucruri care-mi dădeau un semn de întrebare, m-am urcat pe cântar și aveam 5 kilograme în minus. ACELE cinci kilograme pe care le simțeam în sufletul meu, inexplicabile și cumplite pentru moralul meu.

 

Nu mă înțelegeți greșit: nu era vorba de greutate în sine, ci de lipsa de control asupra propriului corp. Dacă aș fi mâncat trei pizza și un tort în fiecare zi, mi-aș fi asumat-o cu seninătate. Dar să nu mănânci, să nu te simți bine și să te și îngrași… asta e mai mult decât puteam eu duce.

 

Cele cinci kilograme s-au dus în condițiile în care mâncam mai mult decât o făcusem în ultimul an – dar fără alimentele problematice  și fără să-mi număr vreo calorie. Ba chiar eu, care eram atentă să nu mănânc după o anumită oră, m-am trezit mâncând inclusiv la zece seara. Și… ghici ce? Nu m-am mai simțit umflată, nu m-a mai durut nimic și nu am mai avut nici cel mai mic disconfort. Literalmente peste noapte. N-a fost vreun miracol, ci un simplu exercițiu de ascultare a propriului corp.

 

Acest articol nu e despre un anumit doctor, un anumit tratament sau o anumită dietă. Nici nu pot recomanda ceva concret, tip „Iată rețeta mea!”, fiindcă parcursul meu din ultimii ani a fost ca un puzzle de analize, medici și auto-cunoaștere. Dar, pentru că am primit deja câteva zeci de mesaje de când am început să pomenesc de regimul strict pe care îl țin, am scris acest articol pentru toți cei care simt că e ceva în neregulă cu ei.

 

Primul pas depinde de voi, nu de medici, nici de analize, iar dacă am învățat ceva în vara mea cu rochie albastră, acestea sunt cele mai valoroase lecții:

 

Ascultă-ți corpul.

Când am făcut un story pe Instagram despre alergiile mele, foarte multe persoane mi-au scris să mă întrebe ce teste complicate am făcut și unde le-am găsit.

 

În cuvintele lor am citit aceleași speranțe pe care le-am nutrit și eu cândva. De câte ori auzeam de câte un test nou sau vreun medic reputat, toate speranțele mele se canalizau în direcția lui. Soluția era mereu în afară, la cineva care urma să se uite la mine și să facă lumină în toate problemele mele.

 

În cazul meu, nu a fost nimic miraculos la mijloc, deși am căutat miracolul de multe ori. Am făcut și teste, e adevărat, dar ele doar au relevat ceea ce eu bănuiam deja. 

 

Alimentele despre care știam deja, intuitiv, că NU îmi sunt cele mai favorabile… acelea sunt cele care au și ieșit la analizele ulterioare. N-a fost vreo revelație subită, pentru că de vreo câțiva ani observasem cum reacționează corpul meu la diferiți stimuli. Doar că, la fel ca în ipoteza lui Einstein despre nebunie, făceam același lucru și mă așteptam la un alt rezultat.

 

Căutam mereu o enzimă, un medicament, un supliment, ceva care să nu-mi schimbe deloc stilul de viață, dar să rezolve orice-ar fi fost de rezolvat în chimia corpului meu.

 

Sunt persoane – printre care m-am numărat și eu cândva – care mănâncă pe pilot automat. Cu ochii la telefon, umplând lingura până la refuz, o farfurie din patru înghițituri. Dacă îți e rău după, nu ai de unde să știi dacă e de la viteză, de la mâncare sau de la breaking news-ul pe care l-ai citit între două înghițituri, așa că e mai simplu să te gândești ori că „așa ești tu”, ori că ai nevoie de un medicament care să facă totul să fie bine.

 

Nu degeaba toate reclamele de radio și TV sunt despre pastile-minune care-ți taie greața, răul, senzația de preaplin. Ca să poți să mănânci în continuare, uitând că toate senzațiile de alarmă pe care ți le dă corpul sunt semne prețioase că e ceva în neregulă cu el și nu ar trebui acoperite, ci tratate.

 

Mănâncă disociat

Nu mă refer la „dieta disociată”, în care trebuie să mănânci zilnic o singură categorie de alimente, ci la a mânca lucruri mai simple și a separa un pic alimentele între mese, ca să-ți dai seama ce-ți face rău. 

 

E foarte greu să-ți dai seama ce-ți priește și ce nu dacă mâncarea ta obișnuită e plină de sosuri și condimente și dacă ai 5 categorii diferite de ingrediente în aceeași farfurie.

 

Gătește o vreme o mâncare mai simplă sau, dacă ieși în oraș, orientează-te spre cele mai simple preparate. Dacă mănânci pește cu legume la prânz și ești în regulă, după care la cină iei o porție de cartofi cu rozmarin și te simți brusc balonat sau plin, o să știi pe viitor să fii mai atent la cartofi, fiindcă ar putea să fie ceva care nu-ți priește. 

 

În plus, masa formată din două feluri de mâncare (plus desert) ar trebui să rămână de domeniul trecutului, cel puțin până îți elucidezi dilemele de sănătate.

 

Ne-am obișnuit să combinăm cât mai multe alimente pe farfurie, dar când mesele sunt urmate de stări de rău, balonare, greață sau alte simptome, ar fi cazul să le separăm cât mai clar, până ne dăm seama ce nu ne face bine. 

 

Un medic, oricât de bun și înarmat cu orice fel de analize detaliate, nu poate compensa anamneza pe care ne-o facem singuri. E o mare diferență între a te duce la medic spunând că ți-e rău sau te doare stomacul constant și a te duce cu niște întrebări țintite. Îți ușurezi singur procesul de vindecare și împreună puteți găsi o soluție mai bună.

 

Sau, ca să fiu mai directă, niciodată un medic n-o să pună întrebări atât de detaliate în legătură cu sănătatea ta pe cât ar trebui să-ți pui singur.

 

Răul n-ar trebui să fie un stil de viață

 

Repetă după mine: nu e în regulă să-ți fie rău. Ne-am obișnuit, în ritmul vieții zilnice, să fim permanent nedormiți, alergați, cu spatele înțepenit, cu junghiuri în coaste sau cu înțepături în stomac și s-o considerăm o normalitate.

 

Acum doi ani, într-un proiect de ghostwriting pentru o platformă de sănătate, am făcut un interviu cu un medic de la Institutul Karolinska din Suedia, Marija Konjac, de profesie oncolog. La momentul respectiv, ea mi-a vorbit despre faptul că oamenii și medicina zilelor noastre încearcă adesea să mascheze o anormalitate, nu să vindece și să revină la normal. Binele este normalul, răul nu poate și nu trebuie să devină normalitatea.

 

Problema noastră, ca oameni ai secolului XXI, este că suntem obsedați de riduri și de cât de întinsă e pielea, dar ne-am obișnuit cu durerea. Ne doare capul, ne înțeapă spatele și ni se pare normal. E în regulă. A devenit uzual să te trezești obosit și stors de energie, dar e inacceptabil să ai un rid la bătrânețe”, mi-a spus ea.

 

Tot ea mi-a explicat atunci cum văd oamenii zilelor noastre ascultatul corpului, versus pastila-minune sau analiza revoluționară pe care le visăm cu toții:  „Le-am explicat pacienților mei că trebuie să-și facă un plan cu 2-3 zile înainte și să-și prepare acasă niște mâncăruri simple. Reacția a fost <Ah, ai o abordare extremă, vrei să ne dăm viața peste cap. De ce nu ne dai niște pastile sau un tratament?>. Să-ți faci timp să gătești singur câteva lucruri de bază, ca să eviți mâncarea procesată, a devenit ceva radical și extremist, dar să ceri o pastilă care să te vindece de la sine nu-i o abordare extremă, nu?”.

Au trecut două luni de când mi-am schimbat stilul de viață, bazându-mă, înainte de orice regim sau analiză, pe semnalele corpului. La fel fac și acum, când am o listă clară de repere oferită de medic: chiar dacă „pe hârtie” nu sunt intolerantă la un anumit aliment, aștept întâi să văd cum mă simt după ce-l consum. Mi s-a întâmplat ca, în practică, semnalele corpului să fie confuze, așa că am preferat să-l las deoparte.

 

Nimic nu bate busola internă cu care ne-a înzestrat natura. E ca și cum ai da în marșarier cu mașina bazându-te pe ghidajul altcuiva, versus privirea ta în oglinda retrovizoare. Oricât de bine te-ar îndruma cineva, doar o privire directă și nemijlocită îți spune câți milimetri te despart de zid. Sau de marginea prăpastiei.

 

Când le spun oamenilor că nu mai mănânc o listă întreagă de ingrediente, adesea văd pe chipurile lor compătimire. ”Vai, dar e un regim atât de strict, sărmana de tine”. Da, poate că este strict, dar nu sunt sărmană. Sunt fericită. Mă simt mai bine ca niciodată, am mai multă energie decât în vremurile când mâncam orice și, mai ales, se împlinesc două luni de când nu m-a mai durut nimic. Nu m-a mai înțepat nimic, nu m-a mai înjunghiat nimic. Asta deși am mâncat mai mult decât în toată viața mea adultă, la orice oră din zi sau noapte. Asta spune totul.

 

Se împlinesc tot două luni de când n-am mai îmbrăcat rochia mea albastră plisată. Încă o iubesc și o voi purta din nou, cu siguranță, dar data viitoare o voi face pentru că vreau, nu pentru că trebuie. După o perioadă în care viața îți scapă de sub control, realizezi că a-ți permite să faci alegeri este cel mai mare lux dintre toate.