Despre tot ce-i fin și fain

Tu ce ai face dacă ai mai avea 100 de zile de trăit?

By 31 ianuarie, 2016Culture
read time 1 min
 
31 ianuarie, 2016

Tu ce ai face dacă ai mai avea 100 de zile de trăit?

Cartea lui Fausto Brizzi are 400 de pagini, despre 100 de zile. 100 de zile în care un personaj absolut obișnuit trebuie să-și facă bilanțul unei vieți banale și să răspundă la o întrebare pe care nimeni nu îndrăznește să și-o adreseze de bunăvoie: când nu mai ai timp, ce merită cu adevărat o bucată din timpul tău?

by

Lucio Battistini este un italian de vârstă mijlocie: are un job banal, o soție pe care o înșală, doi copii și trei prieteni cu care filozofează despre viață. Până într-o zi, când află că e pe moarte și trebuie să decidă ce ar vrea să facă în ultimele lui 100 de zile.

 

Premisa nu e nouă și a mai fost explorată în multe cărți, filme sau piese de teatru. Totuși, ceea ce îl individualizează pe Battistini este banalitatea lui izbitoare și reconfortantă. Este cel mai comun individ posibil. Nu vreun tânăr îndrăgostit și talentat, care iubește viața, ca eroina din „Love-Story”. Nu este o ființă sensibilă și creativă, care atinge viețile celorlalți și îi inspiră, ca protagonista din „A Walk to Remember”. Nu este o depresivă obosită de propria existență, precum Veronika din „Veronika se hotărăște să moară”. Nu este nici un vizionar care își descoperă adevărata vocație în fața morții și se decide să-și dedice zilele unei moșteniri pentru umanitate, ca profesorul Randy Pausch în cartea „Ultima prelegere”. Nu, nici vorbă.

 

Lucio Battistini e un tip care-și urăște părinții fiindcă n-au avut grijă de el și a cărui unică realizare în viață este o carieră de jucător de polo din care a eșuat ca antrenor la o sală de fitness. Battistini e dependent de gogoșile de la patiseria socrului lui, are o aventură cu o clientă de la sală, doi copii pe care îi iubește fără să le-o arate prea frecvent și trei prieteni care, la fel ca și el, duc o viață absolut obișnuită. Și, handicapul vieții lui, îl cheamă aproximativ ca pe faimosul cântăreț Lucio Battisti, ceea ce i-a atras din partea destinului un șirag nesfârșit de glume proaste.

 

Și totuși, Battistini îți atinge sufletul, în cele 100 de zile care i-au mai rămas, numerotate cu atenție în carte și scrise fără nicio intenție de patetism sau de emoție chinuită. Battistini nu are revelații, nu-și schimbă viața la 180 de grade, nu renaște în fața inevitabilului, nu-și cere iertare pentru greșeli și nici nu-și căinează cu limbă de moarte neîmplinirile. Doar realizează că, în timpul care i-a rămas, trebuie să-și perfecționeze și accelereze puțin strategia care i-a servit întreaga viață: să facă tot ce poate el mai bine.

Cartea e scrisă la persoana I singular, într-un dialog nemijlocit cu cititorul. Lucio îți spune de la bun început că moare și faceți o înțelegere: tu continui să citești, în ciuda faptului că știi. El îți pune câteva întrebări, iar uneori lasă foi libere pentru a-ți da ocazia să-ți dai propriile răspunsuri, după ce le citești pe ale lui. E o convenție. Tu și el. Doar că, la finalul cărții, doar tu vei fi în viață.

100_lrg

 

Lucio, despre alegeri și despre… ultimele alegeri:

„Cea mai distractivă parte a unei excursii cu Paola și copiii era, pentru mine, făcutul valizei. Dar când e ultima ta călătorie, imaginea unei valize devine sfâșietoare. Cea mai mare parte a posesiunilor mele nu vor veni oricum cu mine.

 

Mă plimb prin apartament și analizez rafturile cu cărți, mai ales rafturile cu cărți. Sunt pline de volume pe care nu le-am citit și filme pe care nu le-am vizionat niciodată. Îmi vine să le cer iertare tuturor scriitorilor și regizorilor care au trudit din greu pentru a-mi furniza mie ore întregi de divertisment, iar eu – după ce i-am amăgit, cumpărându-le produsele – le-am abandonat pe un raft, pentru a se așterne praful peste ele. Poate că ar fi rămas acolo pentru totdeauna. În cel mai bun caz, ar fi avut cele 15 minute de faimă în timpul vreunei vacanțe. Oricum, azi le-am spus adio tuturor.

 

În această ultimă călătorie iau o singură carte, am pus-o deja în valiză, după ce mi-am schimbat de mai multe ori părerea. Lupta s-a dat între Pinocchio și Insula Comorilor, iar aceasta din urmă a câștigat. Într-o zi, poate o să vă povestesc și de ce.

 

Acum continui să-mi privesc rafturile și îmi trec mâinile cu duioșie peste colecția mea de benzi desenate. Abia acum realizez că lucrul cel mai complicat nu va fi să-mi iau la revedere de la colecțiile mele, ci de la toți protagoniștii efectivi ai vieții mele”.

„«Și vrei să spui că nu merită să faci nimic? Că destinul ne-a scris deja toate acțiunile?»

Oscar clatină din cap și continuă să-și vadă de gătitul gogoșilor. Nu știe răspunsul. Ridică probleme și oferă întrebări, dar nu soluții. Dacă stau să mă gândesc, cam așa fac toți filozofii.

«La finalul zilei, Lucio, băiatul meu, adevărata semnificație a vieții nu e cu nimic mai grandioasă decât o înghițitură dintr-o gogoașă fierbinte, proaspăt scoasă din cuptor»

Zâmbesc și iau o înghițitură dintr-una din ele. Ca de obicei, Oscar are dreptate”

Foto: Diana-Florina Cosmin

Traducere și adaptare din engleză: Diana-Florina Cosmin

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK