Suntem o nație în burnout, o lume în burnout, dar mânia nu e inclusă în lipsa noastră cronică de energie vitală.

 

Suntem cu toții epuizați, storși, dincolo de pragul tuturor oboselilor, dar dacă ne taie cineva calea în trafic se găsesc instantaneu resurse pentru un claxon nervos, însoțit de invective de nereprodus.

 

Avem energie să ne rățoim la domnul care nu-și pune produsele suficient de repede pe banda de la supermarket.

 

La pietonul care nu trece strada atât de alert precum vor mașinile oprite la stop.

 

Găsim mereu elan să țipăm la funcționarii din instituțiile statului, cei care ne cer dosare cu șină când noi suntem la capătul puterilor și al nervilor, și care țipă înapoi, simțindu-se la rândul lor neînțeleși și copleșiți de toată hârțogăraia.

 

Ne întrebăm de ce sunt atâția bullies printre noi: fiindcă pentru furia asta interioară mereu mai rămâne puțin loc.

 

Suntem răi, nervoși, bullies pentru că avem răni adânci și pentru că în omul de pe trecerea de pietoni, de la supermarket sau de la ghișeu vedem întrupată însăși lumea potrivnică nouă. Omul de lângă noi devine lumea întreagă și ne descărcăm pe el toate poverile pe care le-a pus lumea asta pe noi.

 

Nu e nevoie să ai doctorat în sociologie sau să fii psiholog cu experiență ca să tragi această concluzie.

 

La noțiuni de finețe și remedii da, acolo tranșează specialiștii. Dar când vezi că un om în toată firea scoate capul pe geam în trafic și urlă ca un descreierat la un alt om necunoscut din fața lui, fiindcă acesta din urmă nu a pornit suficient de repede pe culoarea verde a semaforului… ei bine ura asta instantanee, gratuită și mistuitoare, vorbește de la sine.

 

E un suflet chinuit acolo.

 

Fără ca asta să-l scuze, firește, dar ca să ne explice măcar de ce orașul ăsta în care trăim pare că stă pe un butoi cu pulbere.

 

Știți cum e când te îndrăgostești și uiți de mâncare, de griji, de tot?

 

Când ai primit o veste bună și îți vine să sari prin bălți, fără să-ți pese că te stropești pe hainele noi?

 

Când cineva îți face un compliment și pentru câteva minute sau ore după aceea te simți special, ca plutind pe un nor? Și, brusc, vrei să îmbrățișezi întreaga lume?

 

Niciodată un om care se simte fericit cu el însuși nu va scoate capul pe geam să înjure un alt om pentru că nu s-a mișcat repede la un stop.

 

Când ești fericit, îți vine să zâmbești, să faci glume, să treci cu vederea ceea ce nu e în regulă.

 

Doar că fericirea e greu de găsit… și nu doar fericirile majore, durabile, ci mai ales cele mici, de zi cu zi.

 

Am devenit experți în găsit motive de nefericire zilnică, mai puțin de fericire.

 

Reacțiile mele la oamenii violenți verbal, răi sau bullies au fost mereu răvășitoare din punct de vedere emoțional: le iau – sau mai bine zis le luam – foarte personal.

 

Dacă un om se răstea la mine, mă simțeam pălmuită și nu-mi puteam scoate din cap momentul. ”De ce? Doar nu i-am făcut nimic”.

 

Totodată, era ca și cum mi-ar fi dat o leapșă nedorită a nervilor.

 

Stricându-mi starea de spirit, mă făcea și pe mine mai predispusă la nervi.

 

Fitilul meu devenea mai scurt și mă trezeam vrând să-i spun vreo două următorului om care mi se părea că se uită strâmb în direcția mea, fără motiv.

 

În următorul om care se intersecta cu mine, vedeam și eu „lumea”, adică fix pe omul care mă nedreptățise înaintea lui.

 

Nu am o soluție pentru asta și cred că nici toți specialiștii așezați la un loc nu au găsit încă remediul universal pentru emoțiile negative galopante din lumea de azi.

 

Știu doar că nu mai vreau să mă simt mânioasă. Că nu mai vreau să iau mânia nimănui și s-o dau mai departe. Că refuz să mai joc leapșa asta în care toți ne dăm altora ce e mai urât în noi.

 

Zilele în care m-am simțit cel mai fericită nu au fost zilele în care am avut cele mai mari împliniri sufletești.

 

Nu au fost zilele pe care le însemnezi pe răbojul unei vieți, la categoria momentelor de neuitat.

 

Au fost zilele în care am simțit că lumea merge în ritm cu mine, pe o undă a bucuriei și a binelui.

 

Când doamna de la Poștă a fost drăguță cu mine, în loc să mă repeadă.

Când am schimbat un zâmbet cu doamna în vârstă de la semafor, care purta o rochie cochetă și părea din alte vremuri.

Când am întrebat de o carte la librărie și doamna de acolo știa exact pe ce raft este, după care am început să vorbim despre autorul respectiv.

Când un copil mi-a zâmbit pe stradă.

Când am trecut pe lângă o doamnă cu un cățel și am schimbat amabilități ca între iubitori de câini.

 

Când am simțit că lumea asta e o lume bună, am fost mai fericită ca oricând.

Acum mulți ani, la vârsta când încă citeam cărți motivaționale, am dat peste „The Success Principles” a lui Jack Canfield.

 

Am scris despre ea în Lista scurtă a cărților de dezvoltare personală care mi-au fost utile.

 

Încă o consider o carte excelentă pentru viață, iar ceea ce mi-a rămas în minte de 20 de ani încoace este un paragraf anume.

 

La un moment dat, Jack Canfield spune că esența vieții este răspunsul la o întrebare: ”Is this a friendly universe?”.

 

La 20 de ani mi s-a părut o întrebare stranie și fără sens.

 

Ce treabă are fericirea mea cu cât de prietenoasă văd eu lumea?

 

În fond, la acea vârstă voiam să mă iau la trântă cu lumea, s-o modelez, s-o conving că eu – și numai eu! – am dreptate.

 

Odată cu trecerea anilor, i-am dat dreptate lui Jack și m-am reîntors de multe ori la întrebarea lui.

 

Răspunsul la ea chiar ne definește viziunea despre viață și, implicit, fericirea.

 

Au fost ani în care răspunsul meu ar fi fost un NU categoric, simțit și asumat până-n ultima celulă.

 

De ceva timp, încep să mă reîmprietenesc cu universul ăsta, să-l văd și să-l simt altfel, dar mai ales să mă raportez altfel la el.

 

Poate ar trebui să ne notăm undeva întrebarea, cu toții, mai ales în zilele în care cineva ne scoate din țâțâni așa cum nu credeam că e posibil.

 

E oare aceasta o lume prietenoasă, dreaptă, bună?

 

Sau pur și simplu lumea asta e exact așa cum o vedem și o facem noi?

*** Acesta este un articol sub umbrela #Acinceaputere ***

 Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman, Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.

 

Pentru mai multe idei, inspirații și personaje, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.