Am citit ,,Alexis sau tratat despre lupta zadarnică” în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea. Mi-a recomandat-o diriginta mea de la acea vreme, o femeie destul de aspră și de conservatoare, dar mare iubitoare de cărți, care a simțit că scriitura lui Marguerite Yourcenar mă va înduioșa. ,,Citește-o și spune-mi ce părere ai”, mi-a zis ea.

Cartea apăruse la Humanitas, în ,,Raftul Denisei”, un volum subțire cu copertă roșie, pe care țin minte că l-am luat cu mine la mare, pe plajă. Privind înapoi, nu era genul de carte care s-ar fi potrivit cu ideea de ,,răsfoit lejer pe plajă”, dar am citit-o în câteva ore și a devenit, subit, una dintre preferatele mele.

 

Dincolo de scriitura grațioasă și fermă a lui Yourcenar, povestea lui Alexis, care nu este numit decât în titlul cărții, în rest are rol de narator al propriei vieți, mi-a atins inima. E genul de poveste cu care poate rezona oricine s-a simțit măcar o dată în viață outsider, pierdut într-o lume fără instrucțiuni de folosire și fără carton de reguli. La vremea respectivă și eu eram, într-un fel, un outsider în lumea mea: o adolescentă timidă, cu ochelari, cu multe vise și chiar și mai multe temeri, iar cuvintele lui Alexis au ricoșat de toți pereții sufletului meu.

Mă aflam în era pre-smartphone, așa că n-am putut face o căutare instantanee pe Google ca să aflu mai multe despre Marguerite, dar odată întoarsă acasă m-am dus la bibliotecă. Acolo am aflat că povestea lui Alexis nu era doar povestea unui outsider, ci era într-un fel povestea lui Marguerite însăși, era povestea unui bun prieten al meu, era povestea unor oameni pe care societatea noastră încă nu-i înțelegea. Alexis era povestea unui gay.

Paradoxal, nicio secundă cât citisem cartea n-o descifrasem într-o asemenea cheie. Nu asta căutasem eu în ea și fiecare găsește doar ceea ce caută. Mi se părea că e o carte care vorbește despre mine, despre colegii mei la fel de debusolați de viață, despre căutare, despre zbateri, despre ciocnirea cu restul lumii atunci când se întâmplă să gândești și să vezi lucrurile altfel, iar eu la a fi outsider am fost mereu o expertă.

N-am asimilat-o ca fiind despre o anumită orientare sexuală, dar odată aflată această informație, multe lucruri s-au legat în mintea mea. Și parcă, în acel moment, greutatea scriiturii lui Yourcenar m-a apăsat și mai tare, cam ca atunci când afli twist-ul final al unui film care te-a ținut cu sufletul la gură. Am perceput altfel anumite pasaje, anumite referințe, anumite subtilități. Și, pentru prima dată, l-am înțeles mai bine pe un prieten bun, de aceeași vârstă cu mine, care era gay. A fost primul om pe care l-am cunoscut și care mi-a mărturisit asta, care m-a investit cu încrederea unei asemenea destăinuiri, deși nimeni altcineva din familie sau din cercul lui de prieteni nu știa. Nici acum nu știe aproape nimeni.

Țin minte că i-am dat cartea și, la următoarea noastră întâlnire, s-a lăsat o tăcere stranie între noi, la început. Brusc, intrase un elefant în cameră și niciunul nu voia să-l privească. Mi-am dat seama că se regăsise cu totul în cartea lui Marguerite, mai mult decât aș fi putut eu s-o fac vreodată, și că experiența trebuie să fi fost răvășitoare. Întâmplător, îl chema (și îl cheamă) Alex, aproape ca pe eroul lui Yourcenar.