Despre tot ce-i fin și fain

Cum să fii fericit, când e atât de mult rău pe lumea asta?

By 16 august, 2021Lifestyle
read time 4 min
 
16 august, 2021

Cum să fii fericit, când e atât de mult rău pe lumea asta?

Cum reușiți să vă păstrați busola interioară într-o lume în care, în fiecare zi, se mai întâmplă ceva de rău?

by

Mulți ani, citatul meu preferat dintr-un film a fost cel din American Beauty, din scena în care cei doi tineri privesc înregistrarea cu „dansul” pungii de plastic prin aer.

 

Un moment de inocență și de seninătate pură.

 

”Cum să fii supărat, când există atât de multă frumusețe în lume? Atât de multă frumusețe încât uneori simt că nu pot s-o duc pe toată, că inima mea o să explodeze”, spune Ricky, cel care filmase momentul.

 

Chiar așa: cum să poți să fii trist, când lumea e atât de plină de frumusețe?

 

Chiar dacă în continuare simt asta, în ultima vreme gândurile mele au palpitat în ritmul unui alt adevăr.

 

Exact inversul citatului din American Beauty: cum să fii fericit când lumea a devenit un loc atât de rău?

 

Spre fericirea sau marele meu ghinion – depinde de moment – sunt un om hiper-empatic.

 

Am scris mai demult, pentru Thrive, despre hiper-empatici și despre cum e să simți prea mult.

 

Felul în care sunt construită – eu și milioane de alți oameni – este următorul, descris de mine în articolul din Thrive:

 

Definiția oficială a empatiei, oferită de Hodges & Myers în „Enciclopedia Psihologiei Sociale”, este aceasta: ”Capacitatea de a înțelege experiența altei persoane prin transpunerea sinelui în acea situație. Astfel, înțelegi experiența celuilalt ca și cum ar fi trăită de tine, dar fără să o trăiești de fapt”.

 

Reconciliind definiția mea de empatic „cu experiență” cu ceea ce spun, oficial, specialiștii, reiese aceeași problemă concretă a empaticilor: dificultatea păstrării unui echilibru între propria persoană și emoțiile celor din jur. 

 

Ca să vă dau un exemplu: dacă merg pe stradă și întâlnesc un cățeluș abandonat, un bătrânel amărât care stă în frig și vinde zarzavat, un copil îmbrăcat sărăcăcios care mă privește cu ochi mari sau o tânără care plânge în hohote pe o bancă (toate acestea fiind lucruri pe care le poți vedea lesne în București într-o zi obișnuită), ori dacă aud la știri despre o nedreptate, inima mea se strânge, mă impregnez cu emoțiile respective și nu pot să mă „scutur” de ele pentru tot restul zilei… ba uneori chiar pentru mai multe zile. 

 

Faptul că i-am dat haine groase unui copil, mâncare unui bătrânel sau o mângâiere unui cățel nu mă scoate din spirala emoțiilor pe care le-am preluat în acel moment. Continui să simt tristețile lor de parcă ar fi ale mele, simțind că am făcut prea puțin, că lumea e prea nedreaptă și că eu sunt prea mică să o schimb. 

 

În acest context, lumea în care trăim mi se pare tot mai greu de navigat pentru orice persoană cu un dram de empatie măcar.

 

Nu hiper-empatic sau hiper-sensibil, ci pur și simplu cu un strop de omenie, fiindcă o zi obișnuită în anul 2021 arată cam așa:

 

Citesc de o săptămână încoace despre situația tragică din Afganistan și de valul de ucideri, violuri și alte crime împotriva umanității comise de talibani.

 

Mărturii despre cum fetițe de 12 ani sunt racolate ca sclave, despre abuzuri ale băiețeilor transformați în „bacha bazi” (căutați pe net doar dacă vă ține stomacul), despre oameni uciși în fața copiilor lor doar pentur că au fost traducători sau ghizi pentru americani.

 

Iubesc animalele și militez pentru ele de când mă știu, iar zilnic îmi apar cazuri care mă fac să mă îndoiesc de capacitatea omului de a fi… om.

 

Mi se pare că animalele devin mai umane decât noi, iar noi ne dezumanizăm.

 

Trăiesc într-o țară în care zilnic apar cazuri aflate la limita capacității mele de înțelegere: fete răpite de pe stradă, copii abuzați de cei care trebuiau să aibă grijă de ei, femei bătute și ucise de soți, comunități de oameni care devin tăinuitori și complici în fața abuzurilor doar ca să „nu zică lumea ceva de rău”.

 

Țin minte cât m-a urmărit un citat dintr-un articol legat de abuzul sexual al unui copil de cinci ani, într-o localitate din România, de către un bărbat a cărui soție era plecată din țară, la muncă.

 

Vecinii făptașului îi scuzau fapta abominabilă, unul spunând chiar că „Omul s-a gândit să nu-și strice casa. Dacă își înșela nevasta cu altă femeie, strica bunătate de casă. Dar așa… cu un copil, s-a gândit și el că nu-i atât de grav”.

 

Este un citat real, care încă mă urmărește.

 

Asta e lumea în care trăim. O lume în care oamenii sunt atât de stricați și de defecți la interior încât nu mai au decât nevoi primare: nevoia de sex, nevoia de putere, nevoia de a mânca până crapă, nevoia de a acumula bani.

 

Orice emoție, orice urmă de compasiune, de empatie, de umanitate… toate astea sunt absente inclusiv când e vorba de proprii lor copii, de propriile neveste, de familie, de ei înșiși. Sunt roboți cu instincte primare și atât.

 

Zilnic, aud de oameni care nu-și mai vorbesc fiindcă unii sunt vaccinați și ceilalți nevaccinați.

 

Se acuză reciproc că ar fi spălați pe creier, se combat și își aruncă vorbe grele. Se strică prietenii, se șterg cu buretele ani de relație.

 

Citesc, în acest moment, o carte care explică, științific, că lumea operează în cicluri clare și că „mărirea și decăderea” fiecărei societăți reprezintă pur și simplu consecința firească a lucrurilor.

 

Că nu e întâmplător, de exemplu, că maiașii și egiptenii au fost capabili să construiască piramide care rămân emblemă de precizie inginerească până în zilele noastre, dar la câteva secole distanță lumea a trăit Evul Mediu, ca și cum toată cunoașterea trecutului ar fi fost ștearsă cu buretele.

 

E firea umană și nu ar trebui să ne mire faptul că nu învățăm nimic din trecut.

 

Acum câțiva ani, aș fi considerat o asemenea scriere o aberație. De data asta, așa ciudată cum este, o înțeleg perfect.

 

Vorbeam acum câteva zile cu o prietenă bună, de profesie coach și m-am trezit spunându-i fix aceste cuvinte: ”Știi, am zile în care mă simt aproape depresivă, fără vreun motiv real. Viața mea e mai frumoasă ca oricând… dar simt că se întâmplă atât de multe rele în jur încât nu mă pot bucura de viața mea. Simt că mă apasă”.

 

În timp ce vorbeam, în mintea mea s-a cristalizat exact gândul care mă domină în acest moment: „Simt că e atât de mult RĂU pe lumea asta încât nu mai pot să duc tot ce se întâmplă, nu pot să compartimentez și să ignor”.

 

Asta simt și nu există vreo rețetă sau explicație pentru asta.

 

Scriu doar ca să „dau afară” sentimentul și pentru ca alți oameni la fel ca mine să simtă că nu sunt singuri și că nu sunt ei defecți fiindcă simt lucruri care, cel puțin teoretic, nu au nicio treabă cu ei.

 

Fiindcă da, nu trăim în Afganistan, nu trăim într-un sat în care să vedem zilnic grozăviile oamenilor, nu avem vecini care-și bat nevestele până la sânge, dar asta nu înseamnă că relele lumii nu există și nu le simțim.

 

Fericiți cei care pot să se izoleze într-o bulă ermetică în care se află doar ei și interesele lor primare. Eu nu pot.

 

Deloc întâmplător, o prietenă mi-a trimis, în dimineața asta, acest citat.

 

Îl las și eu aici pentru toți empaticii și pentru toți OAMENII care simt că tot ce se întâmplă în lumea asta e mai mult decât pot ei să ducă.

 

Nu, nu sunteți singurii care simt asta. Nu știu dacă o să fie mai bine, dar vreau doar să știți că nu sunteți singuri.

 

 

Pentru mai multe idei și gânduri, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.

Foto: Unsplash

7 Comments

  • Laura spune:

    Buna, Diana!

    Articolul tau e ca un balsam de suflet. Prea multi sunt „anesteziati sufleteste” in aceasta lume plina de tot felul de emotii. Eu chiar cred ca solutiile sunt: sa simtim (asa constientizam, ne trezim constiinta din noi, intelegem si vom refuza sa mai fim indiferenti la suferinta din jur) si sa iubim (asa vindecam…).
    Orice mic gest de bunatate conteaza, chiar daca pare o picatura intr-un ocean, iar noi, cei umani suntem ca farurile in intuneric.
    Rabdare, timp si speranta…

    O imbratisare!

  • Madalina spune:

    Buna Diana,
    Iti multumesc pentru acest articol, ma regasesc intr-u totul. Sunt o hiper empatica al carei frate a fost plecat in trei misiuni in Afghanistan, prin urmare stiu de la el cat de grea este viata acolo.
    Mi se rupe inima pt miile de oameni care fug din calea talibanilor, la fel cum in fiecare zi cand citesc stirile simt ca ma scufund sub apasarea ororilor din lumea intreaga. Stiu ca nu pot ajuta, dar ma afecteaza. Am avut nevoie de terapie sa vindec din ranile copilariei lasate de abuzurile unui tata violent care ii lovea pe mama si fratele meu. Pe mine nu, insa ma durea mai mult pentru ca nu puteam proteja oamenii pe care ii iubeam cel mai mult pe lume. Ma scutur greu de problemele altora, le duc cu mine mult timp si sapa in mine pana lasa urme. Plang pt fiecare copil abuzat si animalut neglijat. Asa am fost si asa voi fi mereu. Iar acum ca am si eu la randul meu un copil mi se aprind senzorii si mai des.
    Te admir pentru eleganta scriiturii si faptul ca promovezi calitatea in pofida cantitatii. Iti doresc tot binele din lume!
    Madalina

  • Eugenia spune:

    Iată o piesă care exprimă exact ceea ce spui tu, Diana: Alvin Lee – Real Life Blues
    https://www.youtube.com/watch?v=sGbIoVd-6no&ab_channel=AlvinLee-Topic

  • Jo spune:

    Simt la fel de mic copil. Cred ca nu poti salva intreaga omenire, dar daca o nedreptate se intampla in fata ochilor, trebuie actionat.
    Probabil ca ajuti deja mai mult decat multi altii.
    Scelerati, criminali, sadici au fost si vor fi mereu dar ceea ce mi se pare crunt este ca oamenii buni sa nu reactioneze la nedreptate daca o vad si o stiu. Si trist este ca in Romania orori se intampla si nimeni nu reactioneaza. De vina e si comunismul care ne-a invatat sa tacem, sa rabdam si sa ne vedem de ale noastre sa nu avem alte represalii.
    Si totusi mi-am dat seama ca pentru a fi eu sanatoasa si sa pot functiona in viata de zi cu zi, trebuie sa renunt la stiri, sa nu ma gandesc prea mult la orori indepartate pentru ca oricum nu am cum sa ajut fizic sau psihic.
    Nu este o ideea rea sa traiam intr-un fel de ‘bula’ cu oameni faini si asemanatori in gandire cu noi, fara a deveni cinici si indiferenti. Nu reusesc intotdeauna sa ma detasez de toate relele lumii…Daca pot ajuta, o fac dar nu ajuta cu nimic pe nimeni sa plang si sa fiu trista pentru o alta natie din capatul celalalt al lumii sau pentru ceva ce este peste puterea mea de actiune.

  • Ioana spune:

    Defecti sunt cei care nu simt, eu ma simt mai degraba neputincioasa. Nu pot sa nu ma gandesc la visurile si sperantele zdrobite ale tinerelor afgane, la dorinta de a studia si de a munci pentru un viitor mai bun, la libertatea lor frageda si atat de greu castigata, toate nimicite in cateva zile. Asta pentru ca si eu mi-am dorit, am muncit si mi-am indeplinit vise si nu pot sa nu simt durerea lor.
    Iti multumesc ca ai scris acest articol, Diana!

  • Cornelia Antonesi spune:

    Oh, asa am simtit si eu cand am citit azi articole despre Afganistan:revolta, dar mai ales neputinta. Mi s-a strans stomacul…
    Si poate ce e mai trist e ca mi se pare ca nu exista cuvinte care sa poata exprima trairile astea. Dar macar m-a facut sa ma decid sa nu tolerez in jurul meu daca vad, abuzul sau nedreptatea. Uneori tacerea nu poate fi un raspuns…

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.