Martie: luna femeii.

 

Această sintagmă cu care toți ne-am obișnuit atât de tare încât nici nu ne mai mișcă, în afara glumelor făcute de bărbați pe tema „triunghiului groazei”, perioada din an în care trebuie să cumpere flori și cadouri pentru femeile din viețile lor.

 

Ceva ce pentru mulți reprezintă un pretext de blazare și de a ne da ochii peste cap în legătură cu ÎNCĂ o sărbătoare de consum a însemnat, la origini, un mod de a celebra feminitatea și lupta femeii pentru emancipare.

 

Ziua de 8 martie, de exemplu, a fost gândită pentru „a comemora atât realizările sociale, politicile și condițiile economice ale femeilor, cât și lupta împotriva discriminării și violenței care își fac încă simțită prezența în multe părți ale lumii”.

 

Nu v-ați gândit prea des la definiția asta, nu? Nici eu.

 

De multe ori, Ziua Femeii este „îndulcită”, fiind transformată în „Ziua mamei”, ceea ce face definiția de mai sus mult mai inofensivă: dintr-o sărbătoare care celebrează victoria într-o luptă de secole, 8 martie devine ziua în care celebrăm mamele, cumpărăm ghiocei, desenăm felicitări cu inimioare, și cam atât.

 

Mamele noastre merită recunoștință zilnic pentru tot ceea ce fac pentru noi, dar 8 martie este ZIUA FEMEII și e nedrept să îi reducem toate semnificațiile reducând-o la ideea de a-i lua mamei o floare, „de ziua ei”.

 

8 martie este despre toate femeile și poate anul acesta ar fi cazul să ne gândim și la acele femei care nu beneficiază de toate avantajele noastre. Femeile din Iran sau din Afganistan trăiesc în continuare într-o lume care le tratează la fel ca acum 500 de ani.

 

Poate nu putem să facem multe pentru ele, în afară de a nu întoarce capul, a le face cunoscută cauza și a nu lua libertatea pe care o avem ca și cum ni se cuvine. Dar putem face multe pentru noi.

 

Putem încerca să nu pervertim feminitatea și feminismul, transformându-le într-o variantă contemporană a „bisericuțelor” din școală. Să nu ne mai lăsăm dezbinate și să nu ne mai considerăm feministe dacă avem trei prietene apropiate, tratând în schimb cu dispreț tot restul femeilor.

 

Chiar dacă trăim în 2023, se păstrează mentalitatea conform căreia femeile sunt eminamente „rivale”. Pentru joburi, pentru iubirea bărbaților, pentru atenția lumii.

 

Ați observat vreodată bărbații între ei? Chiar dacă sunt concurenți în carieră, chiar dacă sunt interesați de aceeași femeie, își păstrează o doză de camaraderie și de detașare.

 

Femeile, în schimb, încă preiau inconștient convingerea că nu sunt suficiente joburi în lume sau bărbați pe lume sau orice altceva, așa că ele trebuie să se războiască. Tacit sau fățiș.

 

Rareori am auzit bărbați vorbind de alți bărbați atât de urât cum femeile vorbesc despre alte femei, iar asta mi se pare trist.

 

Firește că este ceva programat de societate, de pe vremea când scopul unei femei în viață era să-și găsească un soț înainte de surori sau prietene, pentru a nu rămâne fată bătrână. Dar în zilele noastre acest raționament este gol de conținut: nu suntem în competiție cu nimeni, doar cu noi însene.

 

Dacă o altă femeie este frumoasă, inteligentă sau de succes, celelalte femei de pe lume nu pierd nimic, chiar dacă lumea le-a învățat contrariul. Există suficientă frumusețe, iubire, succes, cât să ajungă pentru toată lumea.

 

Am citit zilele acestea o carte care mi-a plăcut mult, scrisă de Ana Merino – „Harta sentimentelor”.

 

E un volum laureat cu un premiu prestigios și pe care l-am devorat într-o singură zi. E o sumă de povești despre femei și bărbați, povești care se întretaie și dezvăluie semnificații noi.

 

Dar mai ales există un capitol care descrie feminismul toxic într-un mod cu care am rezonat profund. E o radiografie succintă a ceea ce este greșit și nedrept în relația dintre femei în ziua de azi.

 

Povestirea respectivă o are ca subiect pe Diana P. (coincidență), care este jurnalistă (altă coincidență) în Spania, lucrând pentru un ziar economic.

 

Când conducerea acestuia (destul de abuzivă) se schimbă și vine o echipă de femei, ea se bucură la gândul că, în sfârșit, atmosfera de la lucru va deveni una mai echilibrată și corectă.

 

În realitate, noua echipă de femei o dă afară – pe ea, singura femeie din echipă – pentru a-și aduce propriile pile și relații de gen feminin.

 

„Ea, care intrase în presă pe vremea colaborărilor intermitente și a acordurilor verbale, n-a putut să se agațe de nimic. A rămas singură, cu demnitatea ei de femeie pionieră în era patriarhatului. Ce ironic, acum când venea vremea feminismului, feminitatea ei era de prisos. (…)

 

Acesta era, oare, triumful femeilor? Să le ardă de vii pe Ioanele d’Arc, pe puținele care începuseră singure și își făcuseră datoria cum se cuvine în lumea bărbaților? (…) O informaseră că de luna viitoare aveau să se lipsească de ea, deoarece căutau voci noi. Era o minciună, evident, întrucât cu ceilalți patru colaboratori, toți bărbați, nu îndrăzniseră.

 

Diana P. trebui să înghită gălușca de a vedea cum pun o prietenă de-a directoarei în locul ei. După cum vedea, noul feminism consta în a face femeile interșanjabile. Nu contau meritele, eticheta de femeie era suficientă.

 

Ce curajos acest feminism de prietene ușuratice: cu câtă mândrie pronunțau cuvântul FEMEIE. Noul feminism era la fel de sectar ca politica de partide. Ele vindeau ideea de a reînnoi ziarul și a lupta pentru egalitate, pentru paritate. Dar era paritatea prietenelor lor. Paritatea găștii lor de femei”.

 

M-a atins acest paragraf, fiindcă într-adevăr așa stau lucrurile uneori: în încercarea de a ne dovedi egalitatea în raport cu bărbații, ajungem să-i depășim exact la lucrurile cele mai rele.

 

Nimeni nu ne poate lua ceea ce este al nostru, iar dacă vreodată ni se pare că ”alte femei” sunt de vină pentru ratările, neputințele sau frustrările noastre, e semnul clar că ar trebui să ne uităm cu atenție undeva adânc de tot în noi și să facem puțină lumină. Acolo se află, de fapt, răspunsul.

 

Am scris de multe ori despre modul în care femeile se raliază cu bărbații și le țin partea în fața altor femei, doar pentru a-și arăta superioritatea față de suratele lor.

 

Acum câțiva ani, când o vedetă de gen masculin de la noi a avut o ieșire necontrolată despre violența împotriva femeilor, îndemnând bărbații „să le dea capace și să le bată cu scaunul, că merită”, am citit cu niște comentarii din partea femeilor care m-au înspăimântat.

 

Cele mai multe dintre ele se băteau cu pumnul în piept că pe ele „nu le deranjează asemenea cuvinte”, ca și cum asta ar fi o medalie de superioritate absolută. Ele nu știu, nu le interesează, nu sunt în situația asta. Ele sunt deasupra.

 

„Eu nu m-am simțit atacată de ce a zis…”
”Eu una nu am luat-o atât de personal…”
„Eu nu înțeleg de ce femeile se simt jignite, eu una nu… bla bla”.

 

„Eu nu m-am simțit atacată” este cea mai perversă și iluzorie tentativă de a te simți superioară altor femei, alea „bătutele”, „abuzatele”, „nedreptățitele”...

 

„Eu nu m-am simțit atacată/jignită…” înseamnă „Aici e vorba de ALTE femei, nu de mine. Nu le cunosc, n-am eu treabă cu ele, nu mă interesează”.

 

Nu e niciodată despre noi.

Până când este.

Și atunci e deja prea târziu.

*** Acesta este un articol sub umbrela #Acinceaputere ***

 Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman, Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.