Noi, oamenii, suntem creaturi care știu bine cum e cu învățul și cu dezvățul.

 

Doar că, uneori, uităm.

 

Cele mai inteligente personaje pe care le-am cunoscut sau le-am citit vreodată aveau o singură ”rețetă” pentru succes, pentru schimbare sau pentru a-ți transforma viața din temelii.

 

Este una logică, elementară chiar: să înlocuiești acțiunile vechi cu unele noi.

 

Dacă vrem să trăim altfel, să ne simțim altfel, să generăm alte rezultate în orice capitol al vieții, trebuie să gândim altfel și să acționăm altfel decât am făcut-o până acum.

 

Eu am simțit-o pe pielea mea, atât la urcare, cât și la coborâre. Mai ales la coborâre.

 

Vedeți voi, o bună perioadă din viața mea am fost o maniacă a controlului. Parcă sună mai bine în engleză: „control freak”.

 

Eu, eu, eu trebuia să controlez fiecare detaliu și având o meserie solitară precum scrisul, chiar puteam să fac asta într-o anumită măsură.

 

Calitatea muncii mele depindea doar de mine, alegerile mele erau doar ale mele, eram practic CEO-ul, CFO-ul șI COO-ul propriei mele cariere.

 

Doar că acest control nu se rezuma doar la scris, ci se extindea spre toate părțile vieții mele. Eu centram, eu dădeam cu capul. 

 

Și, hai să nu ne mințim, toți vrem să controlăm lucrurile.

 

Puțini sunt acei boemi relaxați care spun „Nu-mi pasă, las viața să mă ducă unde vrea ea”. Cei mai mulți dintre noi vrem hartă, GPS și eventual Waze, ca să vedem și cât trafic e în direcția în care mergem.

 

După niște ani în care mania mea pentru control a reușit să se manifeste exemplar și cu succes deplin, au venit alți ani în care, în mod inexplicabil, totul părea să meargă parcă dinadins împotriva voinței, dorințelor și instinctelor mele.

 

 

MOMENTUL ÎN CARE VIAȚA MEA A LUAT-O ÎN JOS

 

Ce simțeam? Că alunec tot mai adânc într-o fântână întunecată și nimeni nu mă trage înapoi.

 

În acea perioadă – care a durat vreo patru ani – viața mea părea să se dezintegreze bucată cu bucată.

 

Mi-am descoperit boli de care habar nu aveam, am suferit intervenții, am făcut alegeri greșite, m-am înconjurat de oameni toxici și nocivi sufletului meu, am pierdut prieteni, m-am simțit confuză și pierdută.

 

Mi-a luat ceva timp să mă regăsesc și a fost o perioadă care a coincis în mod nefericit și cu burnout-ul despre care am tot scris.

 

În acei ani grei mi-am pierdut – credeam eu că pentru totdeauna – abilitatea de a crede în lucrurile bune care urmează.

 

Am înlocuit entuziasmul și încrederea mea nativă în binele care așteaptă după colț cu un soi de realism cinic și circumspect. Un fel de „Hai să nu ne facem iluzii ca să n-avem deziluzii”. 

 

 

Dacă înainte puteam, ca-n Alice în Țara Minunilor, „să cred în cinci lucruri imposibile înainte de micul dejun”, acum nu mai așteptam nimic bun de la viață.

 

Dacă existau două scenarii posibile, mintea mea se avânta cu toată viteza înspre cel rău, considerându-l cel mai plauzibil, pe baza precedentelor experiențe.

 

Sună telefonul? Sigur e o veste proastă.

 

Apel pierdut de la un număr necunoscut? Sigur e o problemă cu ceva. Nu știu cu ce, dar sigur e ceva de rău.

 

Numele contabilului pe ecranul telefonului? Probabil am greșit o factură și acum trebuie să refac toată situația de la zero, mai mult ca sigur. 

 

Programare la analize? Sigur o să iasă prost. Sau, oricum, nu bine.

 

O prietenă nu mi-a mai scris nimic de o săptămână? Sigur e supărată pe mine cu ceva, n-o să-mi mai scrie niciodată.

 

Un articol a făcut doar 2.000 de afișări în prima zi? Gata… se duce de râpă totul, era inevitabil.

 

Plic de la ANAF în cutia poștală? Sigur s-a făcut vreo greșeală în sistem și va trebui să mă duc să stau la cozi și să dau mailuri ca să-mi găsesc dreptatea.

 

20 de emailuri noi în Inbox? Sigur jumătate, dacă nu toate, sunt cu diferite cereri sau chestiuni de rezolvat. Eram sigură că intervine ceva și n-o să pot să stau liniștită nici seara asta.

 

Timp de patru ani, gândirea în „negru” a rămas un tipar activ în adâncurile minții mele.

 

Ca o aplicație care rulează în background-ul calculatorului și îl încetinește.

 

Un precedent nefast care se poate repeta oricând. O atenționare, o luminiță care pâlpâie când devii periculos de plin de speranțe.

Partea proastă cu acest tip de gândire este că te afundă mai adânc pe zi ce trece, ca niște nisipuri mișcătoare. Cu cât te miști mai mult prin ele, cu atât te duci mai jos.

 

Aici intervine și un paradox: chiar dacă știam că, în atâtea momente, încrederea mea și gândirea pozitivă au mutat munții, acele exemple păreau foarte îndepărtate, aproape ireale.

 

Erau parcă dintr-o altă viață, nu din prezentul meu în care totul îmi era de-a-ndoaselea.

 

IEȘIREA LA LUMINĂ

 

Aș vrea să spun că a fost strict poetică, metaforică, revelatorie, dar nu.

 

A fost și multă muncă. M-am gândit, am analizat, am disecat. Mult. Ba nu, enorm. Am răsucit fiecare părticică a vieții mele și am luat niște decizii radicale.

 

N-a fost cu focuri de artificii, a fost cu târât pe brânci. Cu durere, cu haos. Dar mai ales… cu o încredere neverosimilă că va fi bine. Cumva, nu știu cum, dar va fi.

 

Anul trecut, având mai mult timp de meditație, m-am dus mult cu gândul la motivele căderii mele… și ale ridicării ulterioare.

 

Mi-am dat seama, mergând invers pe cronologia personală, că puterea de a crede sau de a NU crede s-a reflectat fidel în toate aspectele vieții mele, inclusiv în cele mai întunecate dintre ele.

 

MI-AM ANTICIPAT VIAȚA: ȘI ÎN BINE, ȘI ÎN RĂU

 

Ce vreau să spun prin reflectare fidelă în toate aspectele vieții?

 

Ei bine, punctul meu forte a fost mereu cariera, zona în care mă simțeam puternică și sigură pe mine.

 

Am avut puține dubii sau momente de nesiguranță la acest capitol și, deloc întâmplător, toată lumea era uimită cât de repede îmi vin ideile, cât de repede scriu, cum personaje extraordinare îmi ies în cale pur și simplu și totul se leagă.

 

Da, era multă muncă la mijloc, dar în același timp părea că viața mă ajută și ea un pic, îmi iese în întâmpinare. Credeam în ea și ea credea în mine.

 

Zona cea mai puțin fastă a vieții mele, în schimb, era cea a relațiilor interumane și mai ales sentimentale. Până de curând așa a și fost.

 

Dacă în carieră mă simțeam imbatabilă, în zona personală fusesem mereu regina eșecurilor.

 

Credeți-mă, nu exagerez cu nimic, am scris cândva și o carte despre asta.

 

Dacă atunci când mă apucam de scris un articol eram 100% sigură că va ieși excelent la final, când îndrăzneam să mă gândesc la începutul unei relații, eram convinsă până-n străfunduri că o să iasă rău. Sau sigur nu bine. Dezastrele din trecut stăteau mărturie.

 

Și, ce să vezi, chiar se dovedea de fiecare dată un nou dezastru.

 

Prin urmare, am luat-o ca pe o teorie a compensației și am încetat să cred cu totul în perspectiva unei povești personale care să egaleze măcar cealaltă jumătate a vieții mele, cea profesională.

 

„Nu poți să le ai pe toate” a devenit laitmotivul meu.

 

M-am resemnat, l-am luat în brațe pe „Mai bine de-atât nu se poate”, m-am complăcut, m-am închis în mine. Am pus capacul.

 

Spirala mea descendentă a început în momentul în care, încercând să bat viața cu propriile-i arme, m-am apucat să iau o serie de decizii de care eram, la momentul respectiv, foarte mândră.

 

Decizii lucide, raționale, strategice… sau așa credeam eu, ca să controlez și cealaltă jumătate a vieții. Cea imposibil de controlat.

 

Mi-am trasat o hartă mentală în care am stabilit: aici am noroc, aici nu. Aici am șanse, aici nu. Aici are sens să aștept, aici nu. Și, acolo unde norocul dădea cu virgulă, m-am apucat să fac eu lucrurile să se întâmple.

 

Aveam cândva un amic care se despărțea de toate iubitele lui, anticipând faptul că urmează să se întâmple ceva rău la un moment dat și că relația se va duce oricum pe apa sâmbetei: Decât să mă facă ele să sufăr, mai bine sunt deștept și ies eu înainte.

 

Râdeam de el pe-atunci, dar un raționament similar am ajuns să am și eu, niște ani mai târziu: „Decât să mă mai facă viața să sufăr, mai bine găsesc eu o situație cât mai neutră, cât mai predictibilă, unde simt eu că-mi pot gestiona acțiunile și sentimentele și în felul ăsta voi fi fericită”. Sau măcar nu voi fi nefericită.

 

Doar că, așa cum se întâmplă mereu, marea mea strategie de păcălit viața s-a întors împotriva mea.

 

În scurt timp, construcția șubredă făcută de mine a început să se erodeze din temelii și, odată cu ea, tot restul vieții mele.

 

Resemnarea nu era așa de neutră și de senină cum credeam eu. Autosugestia mea dădea deja rateuri. În plus, nici măcar nu mai puteam spera, fiindcă alesesem deja o cale, închisesem definitiv orice drumuri. Da, pusesem capacul.

 

Faptul că aveam încredere totală într-un capitol al vieții mele și neîncredere totală în celălalt a fost ca și cum aș fi trăit într-o casă frumoasă, dar care are un zid comun cu o clădire fără fundație, care stă să se prăbușească.

 

Oricât de zdravene ar fi zidurile casei, clădirea lipită de el tot ajunge să-i erodeze fundația. Să facă și casa frumoasă să pară mai puțin frumoasă. Mai gri, mai tristă.

 

REVELAȚIA

 

Până de curând, am considerat acei ani grei un ghinion sau o serie de ghinioane. O furtună perfectă, întâlnirea a câteva zeci de furtuni mai mici care se avântă toate în același timp asupra unui petic de ocean. Acel petic fiind eu.

 

De fapt, a fost furtuna iscată chiar de mine.

 

Nu crezusem că merit un cer senin, așa că toate „strategiile” mele de a „produce” vreme bună în mod artificial s-au răzbunat. Am vrut să „manufacturez” eu soarele și el mi-a explodat în față.

 

Ironic, strategia mea de a fi fericită într-un mod cât mai neutru, cât mai „safe”, cât mai lipsit de riscuri, m-a făcut teribil de nefericită, de pesimistă și de bolnavă fizic.

 

”Ai ales. This is it” era mesajul pe care mi-l transmitea viața și pe care eu l-am internalizat progresiv. Am început să am tot mai multe dureri, alergii, somatizări, rateuri, neînțelegeri și confuzii.

 

În acei ani, aproape fiecare dimineață însemna un nou simptom și fiecare săptămână un nou diagnostic. Ani în care pe orice puneam mâna se alegea praful. Ani în care nu-mi mai găseam locul nicăieri, nici pe canapeaua din sufragerie și nici în cea mai frumoasă destinație din lume, și nu înțelegeam de ce.

 

”Păcălisem” viața, dar de fapt mă păcălisem pe mine.

 

EPILOG

 

Am experimentat în această viață lucruri extraordinare, absolut neașteptate, care au venit fiindcă am crezut din toată inima în ele.

 

Nu declarativ, nu repetându-le toată ziua, nu scriind de 200 de ori pe foaie ceea ce-mi doresc. Ci pur și simplu crezând până la ultima celulă că voi trăi acele lucruri și făcând partea mea din „tranzacție”.

 

Întâlnind soarta la jumătatea drumului.

 

Eu cred cu tărie că în viață te duci singur până într-un anumit punct, prin muncă, efort, acumulare, acțiuni concrete.

 

Există însă o zonă dincolo de acel punct, una în care nu mai ai acces decât cu mintea, fiindcă nu e palpabilă, e mai mult o stare de spirit, un impuls, un imbold.

 

Accesul în acea zonă implică să te încrezi în ceva care nu se află sub controlul tău, ceva ce nu vezi, doar simți. Și depinde mult ce îți dai voie să simți. Ce alegi.

 

DE CE SCRIU TOATE ASTEA?

 

Alături de fetele din #ACinceaPutere, ne-am trezit într-o seară pe un Zoom în care Cristina Stănciulescu a rostit expresia ”Ziua Cârtiței”.

 

O zi care se repetă la nesfârșit, în buclă, ca în celebrul film cu Bill Murray, în care el se trezește la nesfârșit pe data de 2 februarie, trăind aceleași evenimente, aceleași discuții, aceleași replici.

 

O situație similară este ceea ce părem să trăim în prezent, cu bucla destructivă de știri în care suntem prinși, cu aceleași pericole, amenințări, așteptări de alerte și coduri roșii sau galbene.

 

Ne-am propus să scriem toate câte ceva despre ideea de ”Zi a cârtiței”, iar eu am realizat că am trăit, de fapt, ani întregi într-o astfel de buclă repetitivă. Dar nu acum, ci mai demult.

Așa că am ales să împărtășesc cu voi povestea de mai sus.

 

La fel ca Bill Murray în film, nu am ieșit din bucla mea, din ziua mea nesfârșită, decât în momentul în care am fost dispusă să schimb radical ceva la mine și la modul de a mă raporta la o bucată a vieții mele.

 

Să iau aceleași lucruri pe care le trăiam pe „repeat” și să le dau o altă semnificație, să cer altceva de la ele, să cer mai mult de la mine. Să cred.

 

Există un moment în filmul „Ziua Cârtiței”, în care personajul lui Bill Murray îi spune iubitei lui, interpretată de Andy McDowell, că nu îi mai pasă dacă va trebui să se trezească în fiecare dimineață de unul singur, să o găsească din nou și să o facă să se îndrăgostească de el din nou, zi după zi.

 

Că este fericit chiar și așa, fiindcă și-a dat seama ce vrea și pentru că iubește pentru prima oară în viața lui.

 

Pierduse controlul asupra vieții lui, dar se găsise pe sine, fiindcă învățase să creadă pur și simplu că fiecare zi din buclă o să-i aducă șansa de a iubi și de a fi iubit.

 

Dacă mă întreabă cineva, eu CRED. Definitiv, mistuitor și chiar și atunci când nu există o speranță rațională.

 

Furtuna mea perfectă m-a învățat că uneori, în loc să forțezi apariția soarelui, amăgindu-te cu un reflector sau cu un bec mai puternic, mai bine te îmbraci gros și îl aștepți. Chiar când nu se întrevede la orizont, el este acolo.

 

Eu sunt dovada vie.

Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere, nicidecum un proiect comercial.