În vacanța care tocmai s-a încheiat, am citit într-o carte ceva care a rezonat puternic cu mine: faptul că oamenii încă fug de ideea de simplitate sau de simplificare fiindcă simplul nu a fost descris niciodată ca fiind strălucitor sau dezirabil.

 

Niciodată simplitatea nu a fost prezentată ca glamourous, ci mai degrabă ca austeră, rece, rigidă, lipsită de imaginație.

 

Simplitatea a părut mereu o lipsă, un minus de ceva, o cantitate pe care o extragi din viața ta și rămâne un gol.

 

La 20 de ani și eu vedeam la fel lucrurile, până când am descoperit, la 30, că filosofii japonezi aveau perfectă dreptate: oamenii care caută simplitatea nu se află în căutarea unei vieți mai ușoare, sunt în căutarea unei VIEȚI, pur și simplu.

O viață în sensul ei primar: lină, firească, necomplicată (pe cât posibil), asta însemnând o epurare de neesențial a tuturor aspectelor ei, inclusiv – sau mai ales – a celor prozaice și mărunte.

 

La câteva zile după această dintâi revelație, în timp ce despachetam valizele de vacanță, mi-a trecut prin fața ochilor o știre amuzantă.

 

Un cuplu de seniori din Taichung City, Taiwan, care deține un laundromat – acel echivalent al internet cafe-ului pentru mașina de spălat rufe – a devenit viral pe internet în urma unei provocări lansate de un nepot.

 

Cei doi proprietari ai laundromatului, în vârstă de 70 și respectiv 83 de ani, au decis să se fotografieze purtând hainele uitate sau abandonate de către clienții lor în mașina de spălat rufe, acele piese rătăcite pentru care nu s-a mai întors nimeni niciodată și care au rămas într-un „no man’s land” al rufelor, pe perioadă nedeterminată.

 

În postura de fotomodele de ocazie – cu haine de ocazie, la propriu – cei doi au făcut deliciul internetului, mai ales că shooting-ul a avut loc chiar în laundromat, cu mașinile de spălat rufe pe fundal, pentru autenticitate.

Cu această știre în minte, m-am trezit într-un dialog cu mine însămi în timp ce făceam triajul hainelor pentru propria-mi mașină de spălat rufe.

 

Nu râdeți, unele dintre cele mai relevante și profunde momente ale vieții se întâmplă fix în asemenea contexte prozaice.

Așezam în cuva mașinii de spălat rufe hainele scoase din bagaj, le triam pe culori și, mă gândeam la… de toate.

 

La un moment dat, ca și cum cineva ar fi dat ZOOM OUT pe imagine, am avut o perspectivă de ansamblu asupra acestui capitol al vieții pe care l-am simplificat cu mulți ani în urmă, fără să-mi propun neaparat: rufele.

 

E o simplificare pe care i-o datorez tot unui laundromat.

 

Cu 15 ani în urmă, ca studentă în Olanda, locuiam într-un campus cu design minimalist – tipic nordicilor – care ne oferea, cu o organizare orientată impecabil spre funcționalitate, inclusiv o cameră tip laundromat în care să ne spălăm rufele.

 

Programarea se făcea pe principiul bunei cuviințe și al primului venit, primului servit, dar pentru mine a fost și o lecție de viață și de optimizare a vieții, într-o perioadă în care încă nu descoperisem minimalismul.

 

Trebuie să fac aici o precizare: îmi iubesc hainele.

 

Sunt genul de persoană care dezvoltă legături emoționale cu piesele vestimentare, pentru mine nu sunt haine și atât, ci moduri de a mă exprima și de a explica, fără cuvinte, care e estetica mea profundă și care sunt elementele care mă definesc.

 

Totodată, sunt o avidă cititoare de etichete: nu pe față, ci pe dos.

 

Nu cumpăr nimic fără să citesc cu atenție eticheta, fie că e vorba de o cremă, un iaurt sau o rochie.

 

Trebuie să știu DIN CE este făcut produsul respectiv și, în cazul hainelor, să înțeleg dacă țesătura respectivă este de o calitate bună, dacă va rezista în timp și dacă merită cumpărată.

 

Mama mea, inginer textilist, a avut grijă să mă învețe de mică acest principiu: degeaba e marca celebră, dacă materialul e prost.

 

Fiind departe de casă și cu o mașină de spălat rufe basic la dispoziție – și aceea cu program limitat, având în vedere numărul mare de studenți care stăteau la rând – am realizat că un criteriu esențial de evaluare a hainelor nu este doar calitatea fibrei și textura, ci un lucru mult mai lumesc: felul în care se spală.

 

Vă întreb acum: de câte ori, privind pe umerașul din magazin un pulover superb, o rochie fină sau o pereche de pantaloni, v-ați gândit nu doar cum o să vă flateze și cum se va completa cu restul pieselor din dulap, dar și… câtă bătaie de cap o să vă dea curățarea hainei respective?

 

În acel laundromat de campus olandez am avut revelația subită a faptului că industria textilă produce predominant piese care se pot curăța doar chimic, dar și o străfulgerare cum numai la 20 de ani poți avea: am înțeles, pe loc, trebuie să aleg haine de bună calitate și UȘOR DE ÎNTREȚINUT în același timp.

 

Dacă un obiect vestimentar este atât de complicat încât să aibă nevoie de curățare chimică de nivel expert – cu inevitabila preluare pe semnătură, prin care renunți la orice pretenții în caz de rezultat catastrofal – din start interesul meu pentru el scade exponențial.

 

Dincolo de sustenabilitate, de comoditate sau de economie, pur și simplu mi se pare o bătaie de cap și un stres inutil.

 

Cândva, am cutreierat tot Bucureștiul încercând să găsesc o curățătorie care, pe semnătură, evident, să accepte să ÎNCERCE să-mi curețe o rochie.

 

Rochia încă așteaptă pe un umeraș din dulap, încremenită într-un purgatoriu al hainelor de necurățat, fiindcă nimeni nu a binevoit să se apuce de ea.

 

Nu vă imaginați ceva spectaculos, era doar material foarte sensibil, un melanj de mai multe fibre, de care tuturor specialiștilor le era teamă.

 

Prin urmare, ca să revin, cu ZOOM IN, la imaginea mea în fața rufelor de triat, fiecare obiect care poate fi așezat în mașina de spălat rufe este o victorie și un barometru al unei normalități liniștitoare.

 

Firește că încă dau la curățat chimic sacourile, paltoanele și alte piese care nu se curăță frecvent, dar ideea de ansamblu rămâne: obiceiurile mele au devenit mai simple datorită unui laundromat din studenție.

 

Dacă nu mi-ar fi trecut prin față știrea cu cei doi taiwanezi seniori plini de imaginație, aș fi ratat ocazia de a-mi da seama, din nou, cât de multă istorie personală și câte lecții de viață stau în spatele fiecărui gest pe care-l facem zilnic.