Despre tot ce-i fin și fain

Cum se disciplineaza o viata, ca sa ramai intreg la minte, corp si suflet

By 24 noiembrie, 2017Rituals
read time 15 min
 
24 noiembrie, 2017

Cum se disciplineaza o viata, ca sa ramai intreg la minte, corp si suflet

A doua intalnire cu cititorii, organizată tot în spațiul Qreator by IQOS, a fost despre disciplină, unul dintre cele mai actuale și necesare subiecte ale zilelor noastre. Ce putem face, concret, ca să fie mai lină navigarea prin viețile noastre aglomerate, păstrând limpezimea minții, sănătatea corpului și fericirea? Idei și inspirații de la un om „pățit”.

by

Am crezut mereu că un om care s-a lovit de mai multe praguri are mai multe de dăruit altora decât unul care a mers pe drumul lin. Dacă aș fi fost hiper-organizată în mod nativ, cu gena disciplinei bine-pronunțată, probabil n-aș fi scris cele de mai jos și n-aș fi organizat un seminar despre disciplină la Qreator (spațiul high-tech despre care am povestit mai multe AICI). Nu de alta, dar nu cred că aș fi avut despre ce să povestesc. Ca în bancul cu blonda care dă anunț la ziar. „Domnișoară, 21 de ani, 1,85, 90-60-90, nu vând și nu cumpăr nimic, doar mă laud”.

 

Când nu te-ai lovit de unul sau două ziduri, e greu să le spui altora ce să facă atunci când văd zidul în fața lor. Poți doar să le spui cum EȘTI tu, dar nu cum FACI, cum te LUPȚI, cum ÎNCERCI. Iar mie nu-mi place să mă laud, îmi place mai mult să vorbesc despre ziduri și despre cum treci de ele.

 

M-am auto-educat în disciplină pe calea grea: aplicând principii și greșindu-le, ascultând oameni mai deștepți, citind despre experiențele altora și testând zeci de variante până le-am găsit pe cele bune pentru mine. Tot ce vreau să fac e să împărtășesc și altora experiența mea: ce a mers, ce nu a mers și ce am abandonat pe parcurs, deși mergea. Și la ce m-am întors până la urmă, fiindcă tocmai ăsta e secretul disciplinei: nu e despre perfecțiune, e despre echilibru. Și despre faptul că poți s-o iei de la capăt oricând. Chiar acum, dacă vrei.

 
  1. Opusul disciplinei nu este spontaneitatea. Este haosul.

Când le spun oamenilor că sunt o persoană disciplinată, văd adesea sprâncene ridicate și replici de „apărare”, ca și cum aș vrea să-i iau cu asalt: „Ah, eu nu pot să fiu atât de organizat, mie îmi place mai mult așa… spontaneitatea”.

 

Ei, aici e o problemă. Ne-am obișnuit cu imaginea militărească a disciplinei: când rostim cuvântul ne și imaginăm un soldat salutând cu „Drepți”. Doar că nu e vorba deloc de asta. Disciplina din zilele noastre e o chestiune strict… internă. Iar opusul disciplinei nu e spontaneitatea… e haosul. 

 

Disciplina e „scheletul” vieții, coloana vertebrală de-a lungul căreia se ordonează și se prioritizează lucrurile pe care le ai de făcut – multitudinea de task-uri, scopuri, emailuri, teleoane, etc – astfel încât să îți permiți LUXUL de a fi spontan. Spontaneitatea DEPINDE de disciplină, nu e nicidecum opusul ei. Nu poți să fii spontan când ești dezorganizat, fiindcă spontaneitatea implică liniște, tihnă mentală. Când totul vine spre tine la foc automat, iar tu trebuie să fii mereu în stare de alertă, nu ești spontan, ești doar haotic.

 

În anul 2017, cei mai mulți dintre noi ne petrecem zilele în fața unuia sau mai multor ecrane care îndeplinesc rol de obiect al muncii, dar și de ziar, revistă, carte, telefon, sursă de video și muzică, mod de comunicare cu lumea, mediu de învățare și absolut orice altceva.


Nici nu mai avem nevoie de un comandant care să ne pună să stăm „Drepți”. Deja ne comandă calculatorul, telefonul și tableta, iar dacă nu suntem atenți, nu ajungem să facem nimic din ceea ce vrem de fapt. Ne uităm la ceas dimineața și, după ce am scrollat de 150 de ori pe Facebook, am văzut 10 filmulețe pe YouTube și că am căutat o oră niște pantofi gri cu fundiță roz pe magazinele online, ne dăm seama că e deja trecut de prânz. Dacă analizezi Battery Usage în iOS (sau în varianta similară de pe Android), îți va arăta cât ai petrecut pe fiecare app, în total, chiar dacă ai impresia că ai stat numai „câte 5-10 minute”. Minut cu minut se adună, tocmai asta e problema.

 

Aici intervine disciplina: ea ne modelează energia, timpul și scopurile într-o direcție care este în favoarea noastră, nu împotriva noastră. Vrem să facem o mulțime de lucruri și avem o cantitate finită de timp… cum procedăm?

 

Observ adesea că ne place să ne comparăm cu oameni și cu situații utopice. Cele mai citite articole  sunt despre cum un corporatist a lăsat viața în urmă și s-a retras pe un vârf de munte, fără telefon și laptop. Cele mai populare comparații din prezent sunt despre cum părinții sau bunicii noștri nu erau stresați, fiindcă n-aveau butoane, ecrane și nu făceau multitasking. Povești frumoase, dar care n-au mare valoare pentru noi, realist vorbind.

 

Nu putem să ne rupem toți de viețile noastre și să ne retragem pe un vârf de munte, tot așa cum nu putem da timpul înapoi spre o existență fără telefoane, emailuri, internet și tot ceea ce ne provoacă anxietate. Câți pot avea un job care să nu presupună email, telefon sau net? Câți își doresc cu adevărat să fugă din viețile lor și câți ar vrea doar să le gestioneze un pic mai bine, ca să le rămână și timp de trăit?

 

Când soluția nu e retrasul în munți, intervine nevoia de a (re)ordona viața, așa cum e ea: cu email, telefon, net și tot ce presupune trăitul în secolul XXI. Să fugi e cel mai ușor. Mai greu e să te recalibrezi când ești în mișcare, într-un tren care gonește și în care tu trebuie să muți bagaje și să reorganizezi decorul în timp ce ești azvârlit de colo-colo.

 

Am cunoscut sute de oameni, dar nu am prea văzut oameni fericiți și împliniți ducându-și viața într-un haos. „Povara” organizării nici nu se compară cu adevărata povară: cea de a nu avea niciodată timp să faci ce îți dorești. Acesta e un paradox pe care l-am constatat la mulți oameni de succes: cei mai ocupați sunt taman cei care au timp de cele mai multe lucruri. Citesc, fac sport, călătoresc, au hobby-uri, învață. Tocmai fiindcă știu cât de prețios este timpul, și-l drămuiesc ca să le încapă totul. Restul doar se plâng.

 

2. Cine se trezește de dimineață are un avans în fața lumii

Cinci dimineața. Șase dimineața. Oamenii cei mai puternici ai planetei se laudă că se trezesc chiar mai devreme, la patru sau patru și jumătate. În aproape orice biografie sau autobiografie apare acest detaliu, mărturisit cu un firesc absolut și argumentat temeinic. Puțini oameni de succes – din orice domeniu – se trezesc când au chef și fac ce au chef, dacă au chef. Chiar și când sunt proprii lor șefi, de fapt mai ales atunci.

 

De ce e atât de important trezitul de dimineață? Fiindcă acel interval de grație, înainte ca restul lumii să se trezească și să înceapă să vrea lucruri de la tine, este unicul interval de timp pe care-l ai doar pentru tine. Este buzunarul tău secret din zi, în care nu e vorba de nimeni altcineva în afară de tine și de lucrurile care contează pentru tine: sport, un mic-dejun tihnit, meditație sau rugăciune, citit acele cărți de care în restul zilei nu au niciodată timp, făcut planuri, trasat scopuri. Orice. Absolut orice. Ca și cum cineva ar veni și ți-ar spune „Uite, ia de-aici 1/2/3 ore, cadou, fă ce vrei cu ele”. Doar că poți să ți le dai singur, asta e toată magia.

 

La opt dimineața, când oamenii se pregătesc să plece la muncă, tu ai deja un avantaj de două-trei ore înaintea lor. E ca și cum ziua ți s-ar lărgi brusc. Furi 2 ore din serile petrecute la televizor sau pe telefon și te trezești în schimb dimineața cu mai multă energie. E o alegere. În locul lenevitului pe canapea până la ore mici, care te lasă buimac a doua zi, poți avea 1-3 ore dis-de-dimineață în care să construiești ceva pentru tine, pentru cariera și viața ta. Merită schimbul? Tu alegi. Așa cum spuneam, e o chestiune „internă”.

 

3. Scenariul perfect din capul tău nu există.

Până mi-am găsit ritmul și disciplina, am eșuat de mai multe ori fiindcă disciplina mea era ruptă de scopurile mele reale. Nu îmi era clar de ce fac ceea ce fac, iar dacă n-ai claritate, nu ai nici motivație. E foarte ușor să-ți creionezi un scenariu ideal, desprins din reviste, filme și din toată informația aspirațională cu care ești bombardat. Cândva plănuiam, spre exemplu, să fiu vegană ca Victoria Beckham, să am rutina de sport a lui Blake Lively și ritualurile despre citisem la Sarah Jessica Parker. E tentant să-ți faci asemenea proiecții și nici nu-ți dai seama când ridici ștacheta în direcția nepotrivită ție.

 

Așadar, visam să mă trezesc cu noaptea în cap, să mă duc să alerg, să citesc cărțile pe care credeam că ar trebui să le citesc (dintr-o listă de volume ultra-premiate), să țin un jurnal și tot așa. Mi-am dat seama, în timp, că nu reușeam să mă disciplinez pentru că eu nu aveam chef să fac acele lucruri PUR ȘI SIMPLU. Nu era o chestiune de timp sau de organizare, era o chestiune de motivație. Acele activități nu mă hrăneau, nu-mi ofereau nimic din ceea ce aveam nevoie.

 

Analizându-mă atent și lucid, am aflat despre mine că nu-mi place să alerg, că nu-mi place să fac sport dimineața, ci seara (și, de când mă organizez bine dimineața, am timp de el seara), că nu-mi place să citesc lucruri doar pentru că sunt populare, că n-am răbdare să scriu în jurnal (fiindcă scriu prea mult în restul timpului) și fiindcă nu-mi place defel mâncarea vegană.

 

În schimb,  îmi place să fac stretching, să meditez, să citesc o grămadă de cărți descoperite de mine pe Amazon, să mă uit la filmulețe TedX, să beau cafea privind pe fereastră, să fac tot felul de cursuri online, de la actorie la șah, și tot așa. Toate astea mă hrăneau în mod real. Disciplina nu înseamnă „viața ideală din capul tău”, înseamnă ceva funcțional, util și care răspunde unei nevoi latente.

 

4. Disciplina are nevoie de „De ce?”

Trebuie să știi DE CE FACI CEEA CE FACI. De ce? Ce-ți aduce fiecare dintre activități? Motivația nu înseamnă biciuirea voinței, înseamnă ascultarea ei.

 

Trebuie să te asculți.

 

Dacă nu ești motivat să te ții de un program timp o zi, o săptămână, chiar o lună, poate fi o chestiune de oboseală sau poate fi pur și simplu proba de hotar a începutului, după o perioadă mai dezorganizată. Viața nu e matematică, mai sunt și sincope de acest fel. DAR dacă nu ești niciodată motivat să faci disciplina pe care ți-ai trasat-o… asta poate însemna că nu faci ceea ce trebuie, ci ceea ce CREZI că trebuie.

 

Disciplina trebuie să aibă un firesc: să aștepți cu nerăbdare să te trezești și să-ți faci ritualurile, oricare ar fi ele. Să aștepți începutul unei zile ca pe un răsfăț al tău cu tine. Toți avem zile proaste, dar dacă în fiecare zi te gândești ”Oh Doamne, și mâine trebuie să mă trezesc să alerg, să citesc, să fac cutare sau cutare lucru”, ar trebui să-ți reconsideri ritualurile, nu voința. Așază-te și gândește-te la ce ți-ar face viața mai bună în mod măsurabil. Plăcere și utilitate în același timp.

 

Ritualul meu arată cam așa: meditație 10 minute (cu aplicația Headspace), fiindcă sunt anxioasă de felul meu, iar asta mă centrează; 10-15 minute de stretching, pentru că mă relaxează; un mic dejun pe tihnă, pentru că nu mănânc seara și mă trezesc cu poftă de mâncare; citit mult, fiindcă am un teanc imens de cărți pe care vreau să le parcurg; urmărit cursuri online pe Masterclass și tot așa. La fiecare am un „de ce?” la care activitatea respectivă îmi răspunde. În ziua în care nu îl voi mai avea, o să-mi schimb disciplina cu o alta, mai adecvată nevoilor mele.

 

Mai e o chestiune: petrecem oricum prea puțin timp singuri cu noi înșine, timp fără o miză, timp în care să ne gândim, pur și simplu. Fără zgomotul de fundal al telefonului, al emailului, al notificărilor, și fără iluzia comunicării non-stop. E un lux pe care doar diminețile liniștite ni-l pot oferi, dacă ni le organizăm cum trebuie. Fiind o muncă strict internă,  răspunderea – și alegerea activităților – se află doar la noi.

 

5. Cât poți s-o duci așa?

Când m-am apucat de sport, primeam des o întrebare care mă amuza: „Diana, dacă mă apuc și eu de sală și mă tonifiez, în cât timp pot să mă las de antrenamente?”. Acum râd, dar era o întrebare încărcată de speranță, pe care o auzeam frecvent. Fiindcă, deși rațiunea ne spune contrariul, ne place să ne amăgim cu gândul că la un moment dat putem să ne relaxăm de tot, să ne lăsăm pe tânjeală, să nu mai facem nimic, dar rezultatele să rămână. Ca un fel de magie.

 

Nu există domeniu în care să putem pune „stop” vreodată și să păstrăm intacte performanțele pe care le-am atins sau status quo-ul: nici în sport, nici în carieră, nici în viața personală. Suntem toți niște „works in progress”, iar munca de a ne construi noi pe noi înșine nu se termină niciodată.

 

Când pui la punct o disciplină zilnică, ea trebuie să fie – măcar teoretic – ceva pentru toată viața sau pentru un viitor foarte îndepărtat. Firește că poți adăuga sau scoate activități în funcție de nevoile tale, dar ideea de structură a vieții trebuie să rămână. Nu va fi ușor începutul, dar dacă „De ce?”-ul e bine pus în practică n-o să-ți dorești să pui stop, nu vei căuta scuze sau născoci excepții. Va deveni un stil de viață, parte din tine.

 

Disciplina nu e un corp străin pe care-l grefăm pe corpul nostru și-l silim pe acesta din urmă să-l asimileze. Trebuie să devină parte din noi și să ne facă viața mai simplă și mai fericită, nu mai complicată și mai stresantă. Disciplina e o chestiune de logică, de funcționalitate și de utilitate personală. Altfel e doar militărie.

„Bun, Diana, sună grozav ce zici tu, dar dacă totuși… NU vreau treaba asta cu disciplina în viața mea?”

Aici se potrivește perfect o parabolă citită în cartea scrisă de Amanda Palmer -„Arta de a cere” (despre care am scris AICI):

 

Un fermier stă într-un scaun pe prispa casei. Un prieten se apropie să-l salute și aude un sunet, ca un scheunat îngrozitor.

– Ce e sunetul ăsta groaznic? întreabă el.

– E câinele meu, zice fermierul. Stă pe un cui.

– Și de ce nu se ridică pur și simplu de pe el? îl întreabă prietenul.

Fermierul se gândește puțin și îi răspunde:

– Nu-l doare încă suficient de tare.

În ziua în care mi-am dat seama că am 33 de ani, că peste 10 ani voi avea 43 și că distanța dintre 23 și 33 a trecut ca o secundă, mi-am dat seama că am o mulțime de lucruri de făcut și un timp finit. Că iubesc viața, că vreau să învăț multe, că mă atrag și mă interesează cărți, oameni, întâlniri, locuri.

 

Nu „TREBUIE” să fac lucruri, ci aleg eu să le fac. Și pentru a le face pe toate, păstrându-mi sănătoase mintea, corpul și sufletul, singura cale e să mă organizez mai bine. Să nu irosesc timpul pe activități goale de conținut, ci să-i dau valoare. Să-i dau fericire. Peste 10 sau 20 de ani, Diana de la 43 sau 53 de ani îmi va mulțumi.

Inspirațiile mele permanente în materie de organizare, disciplină și simplificare, pe care vi le recomand și vouă:

cărțile lui Dominique Loreau: „Arta esenței”, ”Arta simplității”, ”Arta listelor”

Loreau e o franțuzoaică a cărei viață s-a derulat între Franța și Japonia, și care scrie superb de concret despre simplitate și organizare. Cărțile ei sunt genul de lectură la care te vei întoarce de plăcere și peste 20 de ani.

cartea lui Marie Kondo – ”The Life-Changing Magic of Tidying

Regina ordinii, Marie Kondo a scris o carte fascinantă, valabilă pentru ordonatul vieții, al gândurilor și al șosetelor în egală măsură. Am scris mai multe despre ea într-un articol foarte amplu, unul dintre cele mai citite de pe site.

materialele video despre disciplină ale lui Tony Robbins, precum acesta:

Pentru a vedea ce s-a vorbit la primul seminar Fine Society la Qreator – ”Creativitatea ca stil de viață: lucrurile despre care nu vorbim” – poți intra AICI.

Foto: Shutterstock

Disclaimer: Un proiect inspirat de Qreator by IQOS.

11 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.