,,Un fermier stă într-un scaun pe prispa casei, relaxându-se. Un prieten se apropie să-l salute și aude un sunet, ca un scheunat sau un scâncet îngrozitor, venind din casă.

-Ce e sunetul ăsta groaznic? îl întreabă pe prietenul lui.

-E câinele meu, îi zice fermierul. Stă pe un cui.

-Și de ce nu se ridică pur și simplu de pe el? îl întreabă prietenul.

Fermierul se gândește puțin și îi răspunde:

-Nu-l doare încă suficient de tare.

(…) De-a lungul anilor, Anthony mi-a spus această poveste de fiecare dată când sufeream o puternică criză autodistructivă. «De ce îmi tot fac lucrurile astea?». Asta era întrebarea mea, atunci când mă plângeam de cea mai recentă mahmureală criminală, întâlnire cu moartea, portofel pierdut sau relație care acum e, acum nu e. Îmi puteam da seama, prin telefon, că zâmbește.

-Of, frumoaso. Nu doare încă suficient de tare”

,,Dacă un chirurg, în timpul operației în care secționează acel creier vulnerabil, se lovește de un obstacol neașteptat și are nevoie să-i ceară persoanei de lângă el ceva esențial – și asta repede – nu are absolut deloc timp de pierdut cu întrebări de genul:

Sunt demn de a cere ajutor?

Este această persoană căreia mă adresez cu adevărat de încredere?

Sunt un nenorocit pentru că am puterea de a cere în acest moment?

Pur și simplu își acceptă poziția, cere fără a se rușina, primește bisturiul potrivit și continuă să opereze. Pentru că este ceva mai important în joc (…).

Cei care pot cere fără să le fie rușine se văd pe ei înșiși ca fiind implicați într-o colaborare – mai degrabă decât într-o competiție – cu lumea.

Cerând ajutor și fiindu-ți rușine de asta înseamnă:

Tu deții puterea asupra mea.

Cerând condescendent înseamnă:

Eu am puterea asupra ta.

Dar cerând ajutor cu recunoștință înseamnă:

Avem puterea să ne ajutăm unul pe celălalt”

 

,,Dita von Teese, un star al scenei burlești contemporane îmi povestea odată despre ce învățase în tinerețe, pe când dansa la bară în L.A. Colegele ei – dansatoare cu părul blond oxigenat și bronzate la solar – se dezbrăcau la piele pentru un public de 50 de bărbați, care le dădeau fiecare câte un dolar. Dita urca pe scenă purtând mănuși de satin, un corset și un tutu, făcând striptease lasciv, până ce rămânea în lenjerie, lăsând publicul perplex. Iar atunci, deși 49 de bărbați o ignorau, unul o răsplătea cu 50 de dolari.

 

Acel bărbat, spunea Dita, era publicul ei.

 

Exact asta am învățat atunci când stăteam cocoțată pe o ladă, apoi în timp ce cântam în baruri cu propria mea formație, iar apoi când am apelat la crowdfunding. Era esențial să mă simt recunoscătoare pentru acele pușine persoane care se opreau să privească sau să asculte, în loc să îmi irosesc energia pe resentimente față de majoritatea celor care treceau pe lângă mine.

 

Să fiu recunoscătoare a fost o abilitate pe care am dobândit-o pe stradă și pe care am păstrat-o când am intrat în industria muzicală. Nu mi-am propus niciodată să fiu pe placul tuturor celor care treceau pe lângă mine sau al celor care mă ascultau la radio. Tot ce îmi trebuia erau… câțiva oameni. Suficienți oameni. Suficienți cât să merite să mă întorc a doua zi, suficienți cât să pot plăti chiria la timp și să am ce mânca. Și suficienți cât să pot face artă în continuare”

,,Voiam să fiu văzută.

Asta este absolut adevărat. Toți artiștii – toți oamenii – vor să fie văzuți, e o nevoie elementară. Chiar și cei timizi, care nu vor să fie priviți.

Dar, de asemenea, voiam foarte mult să văd.

(…) Aveam nevoie de o stradă cu două sensuri, de schimbul, relația și invitația la intimitate autentică pe care o primeam din când în când din ochii acelor mecena stradali necunoscuți. Nu se întâmpla tot timpul. Dar se întâmpla suficient de des cât să mă țină sus pe cutie.

Și ăsta este motivul pentru care striptease-ul, chiar dacă îmi aducea de multe ori câștiguri mult mai mari, pur și simplu nu a fost pentru mine. Eram cea privită. Dar nu m-am simțit niciodată văzută.

Oamenii se uitau drept spre pubisul meu.

Dar nimeni nu voia să te privească în ochi.

Iar asta mă înnebunea”

,,Privind retrospectiv, să dăm autografe a fost mult mai important decât mi-am dat seama la vremea respectivă. În special când eram la început și cântam în cluburi mici, îmi era literalmente frică de public. Nu în sensul în care mi-ar fi făcut rău sau mi-ar fi aruncat în cap cu recipiente de sticlă. Eram pur și simplu speriată de felul în care mă vor judeca.

 

(…) În timp ce cântam și priveam mulțimea, puteam să văd că cei din primele rânduri ne iubeau, din moment ce cântau versurile pieselor, dădeau din cap și își mișcau mâinile prin aer. Dar ce făceau cei din al nouălea, al zecelea sau al douăzecelea rând? Pe ei nu puteam să-i văd. Mi-i și imaginam stând acolo, cu brațele încrucișate, dându-și ochii peste cap la bufoneriile noastre gay, așteptând să-i impresionăm îndeajuns.

 

(…) După sute de nopți de dat autografe, teama de public mi s-a erodat, așa cum apa curgătoare șlefuiește o piatră zgrunțuroasă. Am avut o epifanie: să fiu a naibii. Nu sunt înspăimântători deloc. Sunt doar… niște oameni.

 

Pur și simplu, nu mai aveau cum să-mi provoace anxietate: îi cunoscusem. Dar nu aș fi știut asta niciodată dacă nu aș fi făcut efortul de a sta la masa cu produse promoționale în fiecare seară. Aș fi trăit cu teama ani de zile. Iar atunci când îți este teamă de felul în care te va judeca cineva, nu poți stabili o legătură cu acel cineva. Sarcina de a-l impresiona îți ocupă prea mult timp”

,,Dacă a cere înseamnă o colaborare, a cerși este o solicitare lipsită de conexiune: cerșitul nu poate să returneze vreo valoare celui care oferă; prin definiție, nu asigură niciun schimb. Iată cuvintele pe care comentatorii de pe blog le-au folosit în repetate rânduri atunci când încercau să caracterizeze cerșitul:

Manipulare, disperare, josnic, animal, ultima speranță, manipulator, vină, rușine.

 

Cuvintele-cheie care apăreau frecvent în legătură cu actul de a cere:

Demnitate, colaborare, schimb, vulnerabilitate, reciprocitate, respect reciproc, confort, iubire.

 

Cel mai votat comentariu de pe blog, al unui cititor cu numele de Marko Fancovic, pune punctul pe i:

A cere e ca și cum ai curta pe cineva; când cerșești, ești deja dezbrăcat și gâfâi.

 

A cere este un act care implică intimitate și încredere. A cerși este o funcție a fricii, disperării sau neputinței. Cei care trebuie să cerșească ne solicită ajutorul. Cei care cer au încredere în capacitatea noastră de a iubi și în dorința noastră de a împărtăși unul cu celălalt.

 

Pe stradă sau pe Internet, asta este ceea ce face din publicul cu adevărat implicat o parte esențială a procesului de a cere. Comunicarea onestă dă naștere respectului reciproc, iar acest respect reciproc este cel care ne transformă din cerșetori în persoane care cerem”

,,Numărul celor care îmi citeau blogul a crescut constant pe măsură ce dezvăluiam din ce în ce mai mult din mine acolo. Împărtășeam povești din culise, promovam spectacole, căutam voluntari, postam imagini digitale din orice unghi vizual sau emoțional posibil. Mulțumeam public oricui ne ajuta. Îmi dădea o stare de euforie gratificarea instantanee pe care mi-o aducea împărtășirea vieții în timp real, apropierea aleatorie, sentimentul că nu treceam singură prin situațiile dificile.

 

Când lucrurile mergeau bine, scriam pe blog. Când mergeau prost, scriam pe blog. Încercam să nu înfrumusețez nimic. Câteodată, postam un text scurt, care primea peste o mie de comentarii în care lumea își împărtășea propriile povești, propriile experiențe. Câteodată postam un text ceva mai lung, despre un subiect care mi se părea fascinant, care stârnea foarte puține reacții sau niciuna. Am învățat să iubesc asta la fanii mei: nu erau o turmă, ci un grup de persoane. Nu știam niciodată la ce să mă aștept sau cum vor reacționa”

,,Unul dintre profesorii mei favoriți de yoga mi-a spus odată o poveste în timpul unui curs.

 

Dintotdeauna, în China, cultivatorii de bambus îngroapă mici lăstari adânc în pământ. Apoi, timp de trei ani de zile, nu se întâmplă nimic. Dar fermierii muncesc, udând răbdători lăstarii, presărând fân și bălegar, așteptând, chiar dacă nu crește nimic. Pur și simplu, au încredere. Apoi, într-o zi, bambusul își ia avânt și crește până la nouă metri înălțime într-o singură lună. Pur și simplu, se ridică la cer.

 

Orice comunitate artiști-fani restrânsă și sustenabilă funcționează după acest principiu. Crowdfunding-ul funcționează la fel.

 

La mijloc sunt ani și ani de muncă autentică, tone de schimburi non-monetare, o constantă consolidare a rețelei care îi leagă pe toți și un șir neîntrerupt de momente semnificative. Se face artă, se împărtășește artă, se oferă ajutor, se ascultă, se schimbă emoții.

 

Apoi, într-o zi, artistul face un pas în față și cere.

 

Iar dacă pământul a fost fertilizat suficient, publicul va spune, fără să ezite:

Bineînțeles.

 

(…) Foarte multe neînțelegeri în privința crowdfunding-ului au la bază pierderea din vedere a următorului lucru: poate fi dureros dacă cineva nu te-a văzut muncind, iar apoi vede deodată fructele muncii tale și crede că totul s-a întâmplat ca prin minune.

 

(…) E o diferență între a cere o mână de ajutor unui necunoscut, o favoare unui prieten și banii pentru un produs unui client. Artiștii care apelează la crowdfunding se încadrează de obicei în cea de-a treia categorie, dar lucrează în spiritul celei de-a doua”

,,Cele mai frecvente insulte care mi se aruncau în față, ca statuie vivantă, includeau, dar nu se limitau la:

-Dă-te de pe trotuar, ciudato!

-Frumos costum, cretina dracu!

-Ce, a venit Halloween-ul? Hahaha!

Am auzit de câteva ori o insultă cu o pronunțată aromă de anii 80:

-Tu viață n-ai?

Iar apoi a fost asta, strigată dintr-o mașină:

-TRECI LA MUNCĂ!

Dintre toate insultele care mi-au fost aruncate în față, TRECI LA MUNCĂ a durut cel mai mult. Era un afront. Am luat-o personal.

Aveam o muncă. Îmi făceam slujba. Adică, sigur, era o slujbă bizară. Și o slujbă pe care mi-o creasem din nimic, fără permisiunea vreunei instanțe superioare. Dar eu munceam, iar oamenii mă plăteau. Nu o făcea asta să fie o slujbă? Și, mă gândeam cu fața arzându-mi de pică, aveam un venit consistent, ceea ce făcea insulta TRECI LA MUNCĂ să doară chiar mai tare.

Fac o grămadă de bani. Poate chiar mai mulți decât tine, imbecilule, mă gândeam, rănită și defensivă.”

,,La începuturile carierei mele de statuie vivantă, m-a prins o ploaie torențială de vară. (…) Părea că nu mai e nimeni prin preajmă și m-am întrebat cum ar fi să fiu un artist stradal într-o piațetă goală. Așa că am rămas.

 

Am luat o poziție în care îmi țineam brațele în jos și puțin în afară. Nu era cea mai ușoară, dar o puteam menține pentru ceva timp. Am așteptat să se termine furtuna, udându-mă până la piele, până în măduva oaselor.

 

După probabil 15-20 de minute de ploaie torențială, a ieșit soarele. Ploaia s-a oprit și trotuarul a început să se usuce.

 

Mă gândisem că, de fapt, nimeni nu mă urmărise, dar în următoarele câteva minute au venit oameni din toate direcțiile și mi-au vorbit, spunându-mi că mă văzuseră în ploaie și că fuseseră mișcați. Nu am acordat prea mare importanță acestui lucru, la momentul respectiv. Pentru mine fusese o alegere ușoară.

 

Pe tot parcursul carierei mele ulterioare de zece ani ca statuie, oamenii veneau din când în când la mine și îmi spuneau că mă văzuseră în ploaie…”