ARTĂ, la TEATRUL BULANDRA

 

De multe ori, mă gândesc că nu mai rezonez deloc cu comediile contemporane. Că nu râd la ce “se râde” în zilele noastre.

 

Spectacolul ARTĂ, la Teatrul Bulandra – la care am ajuns datorită unui elan spontan, cu un bilet cumpărat last-minute – mi-a dovedit că există și altfel de comedie la noi.

 

Că mai există subtilitate, finețe, rafinament, profunzime și comedii fără niciun strop de grosier și de stridență!

 

Este cea mai inteligentă și profundă comedie văzută de mine în ultimii ani și, fără strop de vulgaritate, este jucată savuros și subtil de către Vlad Zamfirescu, Șerban Pavlu și Gheorghe Ifrim.

Dincolo de râsul copios, rămâi cu întrebări stăruitoare.

 

Suntem cu adevărat, oameni ai vremurilor noastre sau nostalgici după trecut?

 

Avem voie să ne simțim trădați dacă, deodată, prietenii noștri nu mai văd lumea la fel ca noi?

 

Și, mai ales, are rezista prietenia noastră dacă un om drag nouă ar face, într-o zi, un gest imposibil de înțeles?

 

De exemplu, să cumpere un tablou complet ALB, pentru o sumă exorbitantă.

 

Despre ceea ce mi-a inspirat acest spectacol am scris un articol dedicat:

ARTA PRIETENIEI. CE NE MAI LEAGĂ DE PRIETENII NOȘTRI DE-O VIAȚĂ?

 

SĂ VORBESC CU TINE, la TEATRELLI

 

O punere în scenă extrem de reușită a unei piese de Ana Maria Bamberger, prezentată pentru prima oară în România, „Să vorbesc cu tine” ar trebui văzut de toți oamenii care cer și așteaptă prea puțin de la viață.

 

Dacă vreodată v-ați gândit că nu vă meritați visurile sau că nu sunteți „suficient de…” pentru a fi iubiți, acest spectacol creat și jucat de Antoaneta Păsăroiu și Daniel Pascariu o să vă răscolească multe colțuri de suflet.

 

Dacă vreodată în viață v-ați mulțumit cu mai puțin decât meritați, dacă ați sabotat relații din nesiguranță de sine și dacă ați părăsit primii de frică să nu fiți părăsiți mai târziu… trebuie să vedeți acest spectacol!

 

EXIL, LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

 

Nimic nu mă putea pregăti pentru EXIL, de Alexandra Badea, un spectacol ca o terapie de 2 ore si 40 de minute, la care trebuie să fii gata să treci prin toate stările și să-ți înfrunți toate întunecimile, fără plasă de siguranță.

 

În afară de “Tatăl”, la Bulandra, nu am mai fost niciodată la alt spectacol de la care oamenii din jur să plece cu lacrimi în ochi sau unde atâția spectatori să plângă pe înfundate în timpul reprezentației.

 

Și eu am plecat tot plângând, recunoscând pe scenă propria mea versiune de “Ema”: a treia generație într-o familie de deportați și prima care nu a mai vrut să respecte regulile.

 

Ada Galeș este personajul central și povestitoarea celor trei generații de femei, iar alături de Alexandru Potocean au fost un tandem sfâșietor.

 

Pe Magda, interpretată de Ana Ciontea, aproape am urât-o până la ultimele scene, când pur și simplu mi-a frânt inima.

 

Richard Bovnoczki este minunat în orice joacă, dar aici m-a rupt în bucăți cu resemnarea lui tăcută, așa cum răzvrătirea jucată de Crina Semciuc m-a tulburat prin nedreptatea deznodământului personajului ei.

 

Cât despre Mihai Călin, l-am văzut – și l-am iubit – în multe spectacole, dar aici personajul lui mi-a lăsat o frază care mă va urmări mult: “Când nu vorbești de ceva, acel ceva nu există. Există doar pentru omul care se luptă în tăcere cu el”.

 

Am comandat deja cartea “Exil”, fiindca îmi doresc să o am în bibliotecă, și simt că voi vrea să si revăd spectacolul cândva.

 

Deocamdată încă procesez ceea ce am văzut pe scenă și voi continua s-o fac multă vreme de-acum încolo.

 

SONATĂ DE TOAMNĂ, la TEATRUL NOTTARA

 

”Poate unii oameni au mai mult talent la trăit decât alții”

 

“Sonată de toamnă”, de Ingmar Bergman, a fost reîntâlnirea mea cu Teatrul Nottara, după mulți ani. Și a fost minunată, de la un cap la altul.

 

Doamna Victoria Cociaș a fost pur și simplu fantastică în rolul mamei care își revizitează viața și relația cu fiicele ei, dar fiecare rol a fost interpretat cu un firesc și o greutate care m-au impresionat teribil.

 

Nu a fost nimic forțat sau îngroșat de dragul dramatismului, doar multă sinceritate viscerală.

 

M-a emoționat și Dan Bordeianu, pe care îl văd prima dată pe o scenă de teatru și care a reușit să scoată în relief prin sensibilitatea lui un personaj relativ neînsemnat și șters.

 

Un spectacol greu, dar extraordinar de frumos…

 

MUSCĂ, PAIE ȘI BĂTAIE, LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

 

Am ocolit mult timp acest spectacol, deși este scris de Lia Bugnar, favorita mea, fiindcă îmi părea o comedie prea lejeră, iar eu căutam texte și trăiri mai profunde.

 

Nimic mai eronat! Titlul nu are decât o vagă legătură cu substratul adânc acestui spectacol, la care în jurul meu s-a râs și s-a plâns in egală măsură.

 

Este o comedie duioasă ca o ciocolată amăruie despre vârsta de 20 de ani, acel No man’s land în care nimic nu e clar, dar totul doare și absolut orice mărunțiș pare de viață și de moarte.

 

Jucată excelent de o echipă de actori foarte tineri, este o poveste care se înțelege mai bine DUPĂ ce ai trecut de 20 de ani și de la care pleci făcând bilanțuri și gândindu-te ce a făcut viața din speranțele tale de la acea vârstă…

 

Dulce-amar, cu accent pe amar, dar și teribil de adevarat!

 

FREAK SHOW 2, LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

 

Am vazut “Freak Show I” în 2018 și am și acum bucăți din acel spectacol care mă urmăresc.

 

Continuarea – “Freak Show 2” – nu m-a atins la fel de tare la nivel emoțional, dar m-a pus serios pe gânduri.

 

Este excelent jucat, dar – spre deosebire de primul, la care am râs și am plâns în egală măsură – aici mai curând am plâns pe interior pentru cele 12 personaje interpretate de Florin Piersic Jr., care este un actor de mare clasă.

 

De fapt, Freak Show 1 și 2 sunt două spectacole radical diferite ca registru.

Dacă la primul rămâne loc de speranță și umor, la al doilea am simțit disperare, cinism și multă tristețe.

 

Nu a fost mult loc pentru zâmbet, în schimb au fost două ore de meditat la lumea de azi, cu toate lucrurile ei de-a-ndoaselea.

 

PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR, LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

 

Îmi părea rău că am ratat de atâtea ori “Pădurea spânzuraților” de Radu Afrim, dar cred că am văzut-o, de fapt, când aveam cea mai mare nevoie să-mi (re)amintesc niște lucruri despre România și să aud accentul ardelenesc de pe Valea Someșului, exact cel cu care am copilărit.

 

Lunca, Parva, localitățile din romanul lui Rebreanu și din piesa lui Afrim, sunt localitățile copilăriei mele.

 

Accentul mamei lui Apostol Bologa este accentul zonei, magistral redat de Natalia Călin, care face un rol uluitor.

 

De fapt, rar vezi un spectacol în care fiecare actor să strălucească în rolul lui, însă ”Pădurea Spânzuraților” este unul dintre acestea.

 

Cu o mențiune specială pentru Istvan Teglas, care reușește de fiecare dată să uimească prin interpretare și prin nuanțe.

 

E multă acuratețe, dar și multă poezie în “Pădurea…” lui Afrim și totul te ține încordat în scaun.

 

Nu am simțit când au trecut primele 2 ore (sunt 3:10 in total, cu pauză), dar la final, în ultima jumătate de oră, sala chiar era obosită. Se simțea asta în aer.

Și da, e în regulă să fie așa, pentru că unele spectacole trebuie să istovească, să epuizeze, să bătătorească în minte niște gânduri care să rămână acolo.

 

E un spectacol greu, dar care pentru mine va rămâne multă vreme un reper despre cum se face o adaptare modernă cu respect pentru opera inițială și cu imaginație pentru a face povestea relevantă în contemporan.

 

ADRENALINĂ, LA TEATRUL EXCELSIOR

 

Ca descriere, Adrenalină promitea să fie despre lumea anilor 2000, prin prisma unei foste trupe dance formate din trei fete.

 

Mai ales atmosfera de început, cu videoclipuri ale acelei perioade proiectate pe ecrane, te ducea cu gândul la seninătatea nostalgiei.

 

În realitate, este despre mult mai mult decât atât.

 

E un spectacol răscolitor de greu, care dezbate curajos lumea de ieri și lumea de azi și care se ia la trântă cu multe realități incomode.

 

Este despre viața trăită într-o vreme în care totul era permis și apoi revizitată prin lentila societății cancel-culture.

 

E despre corporațiile woke care vor doar să vândă mai multe jetoane la păcănele.

 

E despre endorfine și dezolare, dar și despre toate șansele ratate fiindcă, pur și simplu… nu știam atunci tot ce știm azi.

 

Cele trei roluri, interpretate de Dana Marineci, Oana Predescu și Iulia Samson, sunt deosebit de grele și nuanțate.

 

Dacă mergeți la spectacol, nu vă așteptați să plecați fredonând piesele Andre sau ASIA, ci mai degrabă cu ceva lacrimi înnodate în bărbie.

 

Eu una așa am plecat.

 

SENTIMENTUL FRAGIL AL SPERANȚEI, LA TEATRUL ODEON

 

“Sentimentul fragil al speranței”, scenariul și regia Carmen Lidia Vidu, este un spectacol-colaj.

 

Opt povești, opt naratori și opt drame personale diferite, toate bazate pe povești reale publicate de-a lungul timpului în publicația pentru tineri “Gen, revistă”.

 

La final, Gabor Maté are o intervenție specială pe ecranul de pe scenă, în care vorbește despre mecanismul traumei și despre speranță versus posibilitate.

E un spectacol care e greu să nu-ți placă, e ca și cum ai spune că nu îți place povestea de viață a cuiva.

 

E multă autenticitate care e imposibil să nu atingă și să emoționeze, dar există un element care mie mi-a făcut greoaie urmărirea poveștilor, respectiv modul în care personajele își spun monologurile.

 

Fiecare actor își spune povestea privind într-un ecran de GoPro, care este proiectat pe un ecran imens pe scenă.

 

Sunt pro-tehnologie în spectacole, dar această soluție tehnică m-a obosit și m-am simțit deconectată complet de oamenii de pe scenă, deși eram în primul rând.

 

Nu puteam să-i văd pe ei, ci doar chipurile filmate aproape distorsionat de aproape, pe ecranul mare.

 

Mi-aș fi dorit să-i văd nemijlocit de un ecran, poate și fiindcă teatrul e printre puținele locuri în care merg să evadez de tirania ecranelor.

 

Mi-a plăcut mult spectacolul, la nivel de conținut și interpretare (mai ales Ioana Marcoiu), dar recunosc că acest artificiu și scenografia prea încărcată m-au obosit.

 

PESCĂRUȘUL, LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

 

M-am dus la “Pescărușul” lui Eugen Jebeleanu cu inima îndoită.

 

Nu aveam nici starea potrivită, nici nu aveam cheful de teatru pe care îl am de obicei, dar așteptasem de multa vreme sa îl văd, îl ratasem de mai multe ori și am simțit că acum este momentul.

 

Și… din starea in care eram, total ne-propice pentru teatru, povestea m-a absorbit complet.

 

Pescărușul este un spectacol controversat prin prisma reacțiilor extreme ale publicului: mulți spectatori au ieșit din sală, trântind ușa, pe parcursul reprezentației.

 

Pentru mine, în schimb, a fost primul Pescăruș dintre multele văzute de-a lungul vremii care m-a emoționat cu adevărat. Nu-l voi uita prea curând.

 

Jebeleanu respectă aproape la literă piesa lui Cehov, textul fiind întocmai cel clasic.

 

Este, însă un spectacol al vremurilor actuale, de la care pleci cu senzația că și Cehov a trăit ceva din zbuciumul vremurilor noastre.

 

Personaje care aveau mai curând dimensiune intelectuală prind viață în regia lui Jebeleanu, iar asta poate fi incomod, dureros, enervant, strident, frustrant.

 

Tocmai de asta, înțeleg perfect cronicile și părerile extreme.

 

Este o reprezentație care te face să SIMȚI ceva, orice ar fi acel ceva, iar asta e tot ce contează!

 

CINĂ CU PRIETENII, LA TEATRUL BULANDRA

 

Ce vieți netrăite ascund oamenii pe care credem că-i cunoaștem cel mai bine?

 

”Cină cu prietenii” este un spectacol pe care-l iei acasă ca temă de gândire, având la bază o piesă premiată cu Pulitzer în 2000.

 

Realist și dulce-amar, vorbește despre așteptările pe care oamenii le au de la viață, față ceea ce li se întâmplă de fapt, dar și despre criza vârstei mijlocii și efectul ei asupra oamenilor din jurul nostru.