Mi s-a părut un subiect necesar și actual, dar cu perspectiva unui drum înfundat. De câte ori am scris pe o temă, în trecut, am oferit în schimb și o sugestie, o cale, o variantă pe care eu o văd ca alternativă.

 

De data asta, eu nu pot oferi o cale, o sugestie, nici măcar un sfat, mai ales că – spre deosebire de colegele mele – nici nu sunt în postura de mamă. 

 

Sunt, în schimb, un om care a avut mereu o repulsie față de tot ce înseamnă drog sau viciu, iar asta îmi îngreunează și mai mult misiunea de a scrie pe această temă.

 

Mulți dintre cei care mă citesc știu că am locuit și am studiat în Olanda, dar și că Olanda este probabil țara mea favorită.

 

Totodată, ea este și una dintre cele mai permisive din Europa în privința statutului drogurilor ușoare.

 

Deși am locuit acolo, nu am fumat niciodată nimic, nu am încercat nicio substanță, iar asta dintr-un motiv banal de simplu: nu m-a tentat.

 

De fapt, nu am fumat niciodată țigări normale, deși am crescut într-o casă de fumători avizi, care nu și-au ascuns niciodată pachetele de țigări de mine. Aș fi putut să mă apuc de o mie de ori de fumat, dar nu am făcut-o.

 

Nu sunt nicidecum un om fără de vicii – toți avem slăbiciunile noastre, mai mici sau mai mari – doar că nu îmi place nimic ce mă face să pierd controlul sau mă pune într-o postură vulnerabilă.

 

O bună parte din viață am locuit și am călătorit singură, așa că am învățat să-mi port singură de grijă și să nu mă pun niciodată în pericol.

 

Drogurile, de orice formă ar fi fost ele, însemnau pericol.

 

Îmi este greu să scriu despre această temă, fiindcă pentru mine drogurile sunt la categoria „zero toleranță”, dar în același timp sunt conștientă că eu, persoana mea, nu pot fi etalonul după care judec lumea.

 

Așa că încerc să fac o judecată de bun-simț:

 

Da, drogurile sunt o problemă socială, dar una dintre marile probleme despre care nu se vorbește în România este alcoolul. Alcoolul, accesibil rapid și adeseori ieftin, care distruge vieți și familii. Avem clinici de dezalcoolizare sau programe de conștientizare? Nu prea avem.

 

Da, drogurile sunt o problemă socială, dar de ce nu începem cu cei care le distribuie? Cu dealerii? De ce fix cu copilul de clasa a unsprezecea care, din teribilism, a încercat o țigară cu ce-o fi, într-o pauză? De ce nu cu sursa drogurilor?

 

Da, drogurile sunt o problemă socială, dar de când e închisoarea soluția la astfel de probleme? De ce nu dezintoxicarea, un program de lucru în favoarea comunității sau un program de familiarizare cu consecințele drogurilor, eventual o vizită la un salon de spital în care sunt internați dependenți? Ah, poate pentru că nu avem astfel de programe coerente…

 

Am spus că nu am răspunsuri, ci am aceste dileme expuse mai sus.

 

Răspunsuri interesante au dat colegele mele care sunt și mame și care au aprofundat subiectul din experiența lor mai amplă cu copiii și adolescenții. Vă invit să le citiți și să dezbatem, dacă e cazul.

Cristina Stănciulescu a scris aici: Consumul de droguri nu se rezolvă cu închisoarea.

 

La ce nu s-a gândit legiuitorul? La faptul că în închisori este iadul, ba nu, e raiul traficanților, este locul unde un om nu este reeducat, ci distrus. Distrus aproape complet. După 5 ani de închisoare trăiți după gratii, unui tânăr îi va veni foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să se reintegreze. Că avem și o societate tolerantă și gata să-i accepte, așa-i?

***

 

Mara Coman a scris aici: Ce ați face dacă într-o zi ați afla că și copiii voștri consumă droguri?

 

„Vreau să menționez din start că sunt împotriva drogurilor și că aș face orice îmi stă în putere să le feresc pe fetele mele de acest miraj. Dar, la fel de bine, știu că interzicerea și pedeapsa cu pușcăria nu sunt și nu vor fi niciodată o soluție.

 

E absurd să condamni la 5 ani de închisoare un tânăr care a consumat droguri o dată. Poate din curiozitate sau poate cineva i-a pus un praf într-un pahar. La fel, e stupid să arunci dependenții într-o carceră, în loc să le oferi sprijin și tratament”

 

***

Noemi Meilman a scris aici un articol extraordinar de documentat despre modelul portughez în abordarea consumului de droguri: Modelul portughez. Manual pentru politicienii zeloși din România.

 

“Pe măsură ce scad fondurile pentru prevenire și tratament, cresc cele pentru poliție și penitenciare. O parte importantă în procesul de prevenire este să faci societatea să răspundă adecvat problemei. Fiindcă avem un incendiu și noi nu facem decât să mai punem niște paie.”

***

 

Ana Bîtu a scris cu năduf despre problemele pe care le prioritizează societatea românească, în defavoarea celor mai vechi și mai stringente: Țara piere și baba se piaptănă… sau face mișto de noi.

 

„O să închei aici cu un gust amar simțind nevoia să vă spun cât de mult urăsc drogurile, cât de mult mi-am ferit copilul de aceste substanțe prin educație acribică, cât de mulți oameni am cunoscut care s-au pierdut printre heroine, timbre și cuie și că această lege nu are nici o legătură cu combaterea consumului de droguri.

 

Absolut nici o legătură, nici cu tratarea consumatorilor, nici cu salvarea tinerilor, nici cu nimic.”

***

Mai precis, Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi MeilmanMara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.