Am fost mereu un copil sensibil.

 

Aceasta este definiția vieții mele, în cuvintele celor din jur: „Diana, ești mult prea sensibilă”.

 

Am învățat de timpuriu că sensibilitatea mea nu e o trăsătură de caracter, ci o afecțiune care trebuie vindecată rapid, dacă vreau să trăiesc în lumea normală, a oamenilor normali.

 

Sensibilă cum eram, dar cu o gândire profund matematică, am făcut conexiuni între toate afirmațiile similare ale adulților din jurul meu și am dedus la un moment dat că am o defecțiune nativă cu care va trebui să trăiesc.

 

Acea sensibilitate „defectă” avea să mă ducă înspre spre scris, iar în perioadele mai puțin bune ale vieții mele tot ea avea să fie prima mea formă de terapie.

 

Acum zece ani, prinzând curaj în condeiul meu care-mi devenise și scut în fața lumii, am început prima oară să scriu pe pagina mea de Facebook despre emoții, despre burnout și epuizare mentală, despre momentele mai puțin bune din viață.

 

Țin minte aievea cum o colegă de breaslă m-a tras deoparte la un eveniment și mi-a șoptit la ureche, cu ceea ce credea ea că sunt cele mai bune intenții: ”Nu mai scrie despre lucruri triste, lumea o să aibă impresia că te plângi”.

 

Mă aflam într-o perioadă în care absolut nimic din viața mea nu mergea bine: aveam tot felul de simptome fizice pentru care medicii nu păreau să găsească un diagnostic clar, lucram într-un mediu care părea ideal, însă era profund toxic, și eram într-o relație care mă secătuia emoțional și psihic, dar care din afară părea la fel de luminoasă ca un răsărit de soare.

 

Munceam zi-lumină, eram mai anxioasă și mai nervoasă ca oricând și habar n-aveam să gestionez aceste stări, așa că făceam ce știam mai bine: strângeam din dinți și scriam – mai mult sau mai puțin voalat – despre trăirile mele.

 

În acele momente mi se părea că dintr-o persoană vulnerabilă devin un om care împărtășește, un povestitor.

 

Tot în aceeași perioadă, o persoană din anturajul meu mi-a dat un alt verdict: „Nu trebuie să vorbești niciodată de momentele tale proaste. Lumea e rea și se bucură. Nu le da satisfacția asta!”.

 

Nu aveam nici 30 de ani, încercam să navighez ceea ce ar fi fost o perioadă delicată chiar și pentru un om mult mai matur și toată lumea îmi spunea că trebuie să-mi țin gura, fiindcă asta fac cei puternici. Dacă vorbeam, dacă mă plângeam de orice, încetam să mai fiu puternică și deveneam „de râsul lumii” sau un om „de compătimit”. 

 

Inclusiv acum, când scriu acest articol, am o tresărire și simt furie când îmi amintesc. Urăsc aceste cuvinte: „râsul lumii”, „rușine”. Urăsc rușinea asta atât de adânc înrădăcinată în mentalul nostru încât dintr-un cuvânt inofensiv devine otravă pură.

 

 

Zilele astea, brandul Maybelline are o campanie superbă de conștientizare numită BRAVE TOGETHER, care mi-aș fi dorit să existe atunci.

Mi-aș fi dorit să existe și pe vremea părinților noștri, pe vremea bunicilor.

Poate viața ar fi fost un pic mai blândă cu noi toți, cu toate aceste generații crescute în rușinea de a vorbi despre ceea ce simt și în rușinea propriilor „defecțiuni” închipuite.

 

 

În BRAVE TOGETHER e vorba despre NORMALITATE, dar o normalitate reală, nu  una construită din rușini și lucruri transmise strâmb între generații.

 

BRAVE TOGETHER e despre NORMALITATEA și normalizarea discuțiilor despre sănătatea mentală, despre emoții și despre tăvălugul de stări și trăiri care ne spulberă uneori certitudinile.

 

BRAVE TOGETHER e despre faptul că anxietatea, depresia și problemele emoționale sunt subiecte despre care trebuie să vorbim și pe care să le rezolvăm, nu să le vârâm sub preș.

 

Se pot întâmpla oricui și se întâmplau și în trecutul bunicilor noștri pe care-i considerăm semi-zei imuni la slăbiciuni și la dureri.

 

Anxietatea și depresia nu sunt descoperiri ale secolului nostru, doar că în trecut oamenii considerau că așa trebuie să le fie viețile, o sumă de dureri, de nefericiri, de pietre de moară cu care te naști de gât și pe care trebuie să le suporți stoic, fiindcă „asta ți-e soarta”.

 

Și dacă nu vreau ca asta să-mi fie soarta?

 

Vă rog eu mult, nu acceptați niciodată ca asta să vă fie soarta.

 

Tocmai pentru a da un imbold celor care se simt singuri în relația cu propriile emoții, până la finalul lunii octombrie Maybelline, în parteneriat cu depreHUB, facilitează accesul la consiliere de specialitate, gratuită și confidențială – 24 de ore din 24, 7 zile din 7 – prin apel gratuit la 0374456420.

 

Scopul acestui program este crearea unei culturi a dialogului și a siguranței, în care nimeni să nu se mai simtă singur și lipsit de sprijin în lupta cu depresia, anxietatea și alte provocări emoționale.

 

Există și o platformă online: https://deprehub.ro/maybelline/

Aici găsești sfaturi și resurse de la experți în sănătate mintală, cu un Podcast dedicat, dar și cu workshop-uri realizate cu specialiști.

 

În multe privințe, lumea a devenit un loc mai puțin prietenos în ultimii 10+ ani, dar în altele consider că am evoluat enorm.

 

Însuși accesul la astfel de programe și inițiativele venite în spațiul public sunt un semnal de normalitate.

 

Astăzi, să vorbești despre lucruri mai puțin plăcute și instagramabile nu mai este considerat atât de mult o slăbiciune, o rușine, un mod de „a da satisfacție lumii rele”.

 

În fapt, nu a fost niciodată asta, doar că asta a fost parte din mesajul socio-cultural:

 

”E rușine să vorbești despre asta…”

 

„Nu e normal să simți așa, ai tu o problemă. Oamenii normali nu gândesc așa”

 

”Sunt probleme mai grave pe lume, uite-te la bieții oameni care suferă de cancer…”

 

”Tu ai o viață minunată, nu-ți lipsește nimic… Ar trebui să te consideri norocoasă”

 

”Astea sunt first-world-problems, mofturi, ia uită-te acolo în Africa, acolo probleme…”.

 

”Bunicii noștri au trăit vremuri mai grele și n-au mai avut depresii și toate prostiile astea…”

 

 

 

CĂRȚILE CARE M-AU SALVAT

 

Ceea ce m-a ajutat pe atunci, în negura gândurilor mele, a fost să citesc despre asta.

 

Mult, cu aviditate, cu furie.

 

M-am refugiat în cărți, site-uri, materiale comandate de pe Amazon (fiindcă la noi nici nu se auzise de ele), și am încercat să mă înțeleg. Cărțile și cuvântul tipărit în general au fost prietenii mei cei mai buni, aliații mei și singurii care îmi spuneau fix contrariul a ceea ce-mi spunea lumea.

 

Acele cărți, prin vocile unor psihologi, coach, oameni de știință, profesori, m-au ajutat să înțeleg că nu sunt prima și nici singura care trece printr-o asemenea situație și cu siguranță nu sunt defectă sau anormală.

 

Cărțile m-au ajutat să navighez acea perioadă pentru că pe atunci mi se părea de neconceput să merg să vorbesc cu un specialist al emoțiilor umane. Adică un psiholog, pentru că asta este el, un om la care te duci să vorbești despre lucrurile pe care le simți și pe care nu știi să le gestionezi.

 

Doar că psiholog începe cu „psiho” și ni s-a băgat în cap decenii întregi că la „psiho” se duc doar cei care au probleme psihice, probleme cu capul.

 

 

PRIMA MEA ZI BUNĂ…

 

În acea perioadă pe care mi-o amintesc în infinite nuanțe de gri, am avut adesea sentimentul că nu o să pot să trec peste.

 

Știam deja că sunt „sensibilă” și mi se părea că sensibilitatea asta a mea m-a prins din urmă. Că defecțiunea s-a făcut prea mare și că inevitabil o să facă „poc”.

 

Mai mult, faptul că și corpul meu fizic dădea semnale alarmante, prin tot felul de stări de rău inexplicabile, contribuia la viziunea mea întunecată asupra situației.

 

Țin minte aievea un moment în care eram acasă și mă simțeam atât de obosită fizic și psihic încât voiam să mă întind spre paharul de apă de pe masă și mi se părea un efort prea mare. Țin minte și gândul care mi-a trecut razant prin minte: „Probabil o să mor…”.

 

Nu a fost panică, ci o pură constatare, aproape matematică, din aceleași conexiuni logice care-mi spuseseră cândva că am un defect iremediabil. De vreme ce îmi era tot mai rău, de vreme ce tot corpul meu dădea shutdown, clar era un semn că n-o mai duc mult.

 

Aceea a fost cea mai urâtă zi pe care mi-o pot aminti. Dar a fost și ziua în care am decis că nu o să mă las, orice ar fi.

 

Cea mai bună zi a fost, în schimb, prima în care am putut privi înapoi, unind punctele și înțelegând tot drumul meu de până atunci. Nu a fost o singură zi, providențială, ci începutul unui șirag de zile care încă mai continuă.

 

A fost ziua în care am înțeles că unele conjuncturi – joburi, prietenii, relații – sunt toxice și te consumă fizic și psihic.

 

Ideea de „toxicitate” nu e doar despre râuri poluate și case cu acoperișuri din azbest. Uneori cele mai toxice locuri sunt cele mai instagramabile, cu flori la fereastră și oameni cu zâmbete largi. Urmați-vă intuiția, iar dacă simțiți că o persoană, o conjunctură, un anturaj nu sunt bune pentru voi, îndepărtați-vă elegant.

 

A fost ziua în care am înțeles că important e ce simt eu, nu ce crede lumea despre ceea ce simt eu.

 

O afirmație de tipul „Nu ai niciun motiv să te simți trist” nu e consolare, ci o formă mascată de bullying. Am tot dreptul să simt ceea ce simt, să dau voie emoțiilor să treacă prin mine și să se ducă.

 

A fost ziua în care am înțeles că suferința, problemele, durerile umane nu se cotează pe o ierarhie universală, prin comparație cu toată populația globului.

 

Ai dreptul să te simți trist, îndurerat, mânios, dezamăgit. Nu trebuie să ceri voie nimănui și nici nu trebuie să primești confirmarea cuiva că problema ta e îndeajuns de serioasă ca s-o iei seamă.

 

A fost ziua în care am înțeles că slăbiciunile nu sunt defecțiuni, ci puteri specifice cu care ne naștem. Uneori chiar superputeri.

 

Într-o lume în care oamenilor le e atât de greu să vorbească despre ceea ce simt, în care suntem educați să ținem în noi lucrurile incomode, acei oameni care ies în față și se expun au ceva ce tot restul nu are: curaj.

 

Să poți spune „Nu sunt bine în acest moment” e o formă de curaj.

Să poți spune „Am nevoie de ajutor” e o formă de curaj.

Să poți spune „Vreau să fiu bine, nu mai vreau să mă simt așa” e o formă de curaj.

 

O zi specială în viața mea a fost cea în care, deși eram demult trecută de acea perioadă neagră, am citit ceva care a aprins pentru totdeauna un bec undeva în interiorul meu.

 

Cartea lui Glennon Doyle, Untamed. Tradusă la noi „De neîmblânzit”.

 

Într-unul dintre capitole, Glennon povestește despre fiica ei, Tish, o adolescentă hipersensibilă, care uneori stă noaptea trează și se gândește la problema urșilor polari și la faptul că planeta se distruge progresiv.

 

Tish care se conectează profund la durerile celor din jur, suferă pentru suferințele altora și se revoltă la nedreptăți.

 

Tish care este considerată problematică fiindcă îi pasă prea mult și nu poate să „treacă mai departe” pur și simplu, ca tot restul lumii.

 

”Opusul sensibilității nu este curajul”, scrie Glennon Doyle. „Nu este nimic curajos la a refuza să fii atent la lucrurile neplăcute, să refuzi să observi, să refuzi să SIMȚI. Opusul sensibilității nu e curajul, este INSENSIBILITATEA, iar asta nu e nicio medalie de onoare.

 

Tish e un om care simte. Chiar dacă lumea gonește pe lângă ea, ea se oprește și spune ”Stai, stai un pic… putem să vorbim despre asta? Am niște sentimente despre chestia asta. Am niște întrebări… Simt ceva. Putem să ne oprim?”

 

(…) Oamenii precum Tish sunt considerați ciudați, excentrici, dar sunt esențiali pentru supraviețuirea societății, fiindcă ei simt lucruri pe care alții nu le simt și aud ceea ce restul lumii nu aude. Societatea depinde și de sensibilitatea celor puțini, fiindcă nimic nu poate fi vindecat dacă nu este mai întâi SIMȚIT”.

 

DE UNDE SĂ ÎNCEPI?

 

Esențiale pe calea devenirii mele ca om au fost viziunile diferite și detașate ale altor oameni cu mai multă experiență.

 

Ca introvertită, am găsit în cărți unele dintre cele mai importante răspunsuri, iar oamenii în carne și oase – psihologi și coach – le-au completat ulterior.

 

Inclusiv de la prima mea vizită la un psiholog, cu ani în urmă, am plecat cu două recomandări de cărți. Persoana respectivă și-a dat seama cum funcționez și mi-a oferit ceea ce mi se potrivea mie atunci: informație livrată într-un mediu cu care mă simțeam eu confortabil, adică în scris.

 

Mi-a spus „Citește asta…” și, chiar dacă ulterior nu m-am mai dus la el, cu mintea de la 20 de ani și cu convingerile limitative despre viață, cred că acea ședință de terapie a avut un rol esențial în viața mea.

 

Pentru alte persoane, cel mai bun punct de pornire e fix invers: de la terapie înspre diferite lecturi și perspective și aceasta este și calea pe care o recomand, cu mintea de acum.

 

Mi se pare extraordinar că tot mai mulți terapeuți recomandă cărți despre care acum 10 ani nu se vorbea deloc sau că Gabor Mate, de exemplu, este un autor tot mai citit și comentat.

 

Să simți, să-ți pui întrebări despre ceea ce simți și să încerci să te înțelegi pe tine însuți este adevărata normalitate a acestei vieți. Este și singura cale de a evolua ca persoană. Ai curaj și hai să avem curaj împreună!

 

Și te rog din tot sufletul, ai curaj SĂ SIMȚI TOT CEEA CE AI DE SIMȚIT!

 

NU UITA: Toată luna octombrie poți suna gratuit, confidențial și safe la 0374456420, pentru a vorbi despre ceea ce te frământă cu specialiști care pot să-ți ofere ajutor real.

 

Totodată, pe platforma https://deprehub.ro/maybelline/ găsești materiale documentate prin care să poți înțelege mecanismele depresiei, ale anxietății și ale emoțiilor umane în general.

 

Odată înțeles modul în care ele își țes urzeala întunecată, nu ne mai pot speria atât de tare. Cunoașterea chiar este o superputere.