Despre tot ce-i fin și fain

Arta lui Hamid Nicola Katrib: cum faci din sfârșitul lumii o metaforă pentru trăit

By 11 iunie, 2018Virtues
read time 15 min
 
11 iunie, 2018

Arta lui Hamid Nicola Katrib: cum faci din sfârșitul lumii o metaforă pentru trăit

Pe 7 iunie, artistul Hamid Nicola Katrib a distrus una dintre cele mai spectaculoase instalații de artă contemporană realizate vreodată în România. „The End”, compusă din 188 de obiecte din sticlă, cu o înălțime de 3,5 metri, a fost spartă în mii de cioburi, în cadrul vernisajului Big Bang. Instalația este însă doar cea mai vizibilă parte din povestea unui artist unic, care și-a petrecut o bună parte din viață între Beirut, Bacău și București.

by

O instalație de trei metri și jumătate, formată din obiecte din sticlă aflate într-un echilibru fragil, dar perfect, și un ceas în vârf. Totul îmbrăcat în sticlă, în mijlocul unei încăperi în care 200 de oameni așteaptă „The Big Bang”. Hamid a construit instalația din imaginația proprie, bucată cu bucată, în straturi de semnificații și simboluri. Fiecare element are o poveste care se leagă de tabloul său, „The End”, de la care a pornit ideea.

 

Hamid nu vrea să-și explice creațiile, ci lasă tălmăcirea lor la latitudinea fiecărui privitor. Totuși, s-a lăsat înduplecat să-mi spună cum a văzut el povestea din tablou: „Fiecare pahar și recipient are ceva în el: bogăția – șiragul de perle, plăcerile vieții – biscuitul, norocul – cartea de joc, trandafirul – vanitatea. Ceasul care planează deasupra nu are arătătoare, semn că nu știm când venim sau murim, iar odată ce ne-am dus, totul, tot acest pachet a ceea ce am fost, se duce cu noi, dispare. Pe margine stă o pasăre mică, povestitorul, care povestește despre noi după ce noi ne-am dus”.

 

La vernisaj, o bilă imensă cade din tavan, lovește ceasul din vârf și zdrobește întreaga instalație –  varianta tridimensională a tabloului – sub ochii uimiți ai privitorilor. Într-o secundă, toată acea construcție migăloasă se face fărâme, în acvariul de sticlă de șase metri lungime și trei metri înălțime. A fost, acum nu mai este. Ca viața.

 

 

 

 

 

În ultimele zile s-a scris mult despre Hamid și despre instalația lui, ceea ce m-a bucurat din toată inima, însă atunci când se întâmplă evenimente atât de ieșite din comun toată lumea are tendința să pună reflectoarele pe ceea ce e inedit: un artist care își distruge opera. O construcție de sticlă care „trăiește” doar 30 de minute sub ochii privitorului.

 

Elementul senzațional a primat, dar ceea ce îmi doresc prin acest articol este să îl prezint pe Hamid așa cum este el. Dincolo de „The End” și de ”Big Bang”, cu toate lucrurile extraordinare pe care le face de 8 ani de când îl cunosc. Pentru că „Big Bang” este doar un element – memorabil într-adevăr – dintr-o poveste care este fascinantă de la un cap la altul.

 

Hamid este de origine româno-libaneză, iar primii clienți români pentru tablourile lui au apărut odată cu primele sale proiecte de design interior din București. La finalul amenajărilor, oamenii își doreau și tablouri care să întregească noua atmosferă din casele lor și cine ar fi fost mai potrivit decât însuși cel care crease conceptul casei?

 

 

De la o prelungire a proiectelor de arhitectură, tablourile lui Hamid au ajuns, aproape zece ani mai târziu, obiect de interes pentru una dintre galeriile cele mai cool din Miami, Zenith. Totodată, el a ajuns să-și transforme rodul imaginației în eșarfe, brățări și ale forme purtabile de artă și să aibă la „Big Bang” două galeriste reputate din Taiwan care au zburat din celălalt colț al lumii doar pentru a fi prezente la vernisaj.

 

Hamid are darul să adune în jurul lui oameni interesanți, cu povești pe alocuri incredibile. Galerista sa din Los Angeles este nepoata avocatului personal al lui Salvador Dali și are povești incredibile de pe vremea bunicului.

 

 

Oamenii care-i trec pragul devin și ei personaje, care pe alocuri îi încredințează poveștile lor de viață, spre păstrare. Hamid te face să te deschizi în fața lui, iar acest dar se proiectează și asupra tablourilor.

 

Privitorul se conectează instantaneu la arta lui Hamid fiindcă e diferită complet de tot ceea ce se face în prezent, lucru deloc ușor atunci când ne gândim că un pictor de azi trebuie să se distingă printre 2.000 de ani de pictură.

 

Când l-am cunoscut pe Hamid, în 2010, pictura era acel hobby de suflet, iar arhitectura personajul principal. Acum stând față în față la o cafea, îmi spune că a petrecut un weekend cu telefonul închis, pictând două zile încheiate și că și-ar putea imagina viața așa. Numai așa.

 

Pictura s-a strecurat subtil în viața lui în ultimii ani, dar prezentă este dintotdeauna. La 14 ani, a vândut primul tablou pictat de el – un peisaj cu Veneția, canal și gondolă— cu suma de 350 de dolari.

 

L-a cumpărat un prieten al mamei, căruia i-a plăcut instantaneu, iar Hamid își amintește râzând că nu știa ce să facă cu banii, așa că i-a dat mamei lui.

 

Următorul tablou vândut a fost la 16 ani, cu 500 de dolari: o natură statică, cu un papagal care a răsturnat un coș cu piersici. Veți regăsi papagalul, deloc întâmplător, și la vernisajul „Big Bang”.

 

În cadrul tabloului inițial mai era și un coș cu lalele, iar Hamid îl ține minte și acum, aievea. ”Știi ce e incredibil? L-a cumpărat mama unui bun prieten din Liban și l-am revăzut în casa lor după niște ani, era în dining-ul lor”, îmi povestește el.

 

”Am fost șocat când l-am privit și îți spun sincer că nici acum nu îmi dau seama cum am putut eu, copil fiind, să fac acel tablou. Nu aveam școală de pictură în spate, nu aveam nimic”.

Hamid nu a urmat o școală de pictură, dar verile petrecute în România când avea 14-15 ani, se petreceau mai mult prin atelierele pictorilor. ”La bunicii din partea mamei, la Bacău, nu-mi plăcea să bat mingea în curte, așa că mă trimiteau să învăț tehnică de pictat în ulei de la pictorii din zonă. Cel mai mult am lucrat cu Ion Căruțașu, în atelierul lui, am învățat multe lucruri de la el”, îmi povestește el.

 

Apoi, odată intrat la facultate, la Académie Libanaise des Beaux-Arts din Beirut, a continuat să picteze și să se caute, lucru firesc pentru orice artist tânăr: tatonezi, încerci, copiezi după pictori mari ca să vezi unde te simți mai confortabil. La Hamid era foarte clară zona de interes: natura statică flamandă, care îl atrăgea ca un magnet.

 

„Țin minte că în atelier la acest pictor din Bacău exista o carte rusească veche despre picturile flamande din Muzeul Ermitaj. Mă fascinau cu acele flori exuberante și picături de apă pe frunză reproduse perfect. Am rugat-o pe mama să îmi cumpere acea carte, iar pictorul i-a cerut 100 de dolari. Erau bani mulți pe atunci, dar mama mi-a cumpărat-o și încă o am acasă. Când eram mai mic făceam reproduceri după ea și le vindeam, așa îmi câștigam bani”.

 

Reproducerile și picturile originale din copilăria lui Hamid se află și acum la oamenii care le-au cumpărat, din Liban și Siria până în România. Oameni care țin la ele și le păstrează.

 

 

Tot în facultate Hamid și-a pus prima oară problema că ar vrea să expună, dar dacă vârsta nu era un impediment pentru cei care-i apreciau talentul, în lumea galeriilor încă nu era considerat pregătit. „Nu aveam o identitate clară și asta se vedea”, recunoaște Hamid.

 

În anul patru de facultate a apărut planul orizontal din tablourile lui, piedestalul formal pe care își depune obiectele de pictat. La început era ca un mobilier, o consolă, iar primul tablou pictat în această formulă înfățișa o șopârlă care urmărea un stol de fluturi și un vas Galé, inspirat de un vas adus de mama lui din România în Liban. Acel tablou a fost un început de capitol, iar Hamid îl păstrează și acum acasă. „Nu e de vânzare și nu va fi niciodată”, zâmbește el. ”Aveam 20 și un pic de ani, dar atunci am știut că mi-am găsit stilul”.

 

Viziunea s-a clarificat tot mai mult în timp și s-a nuanțat, fără a-și pierde din greutate, ba chiar din contră. În 2012, la primul vernisaj al lui Hamid, la Penthouse Gallery, nu erau atât de multe obiecte din sticlă în tablouri, erau mai mult vase de lut și câteva pahare. Nu știa pe atunci, dar era tot începutul a ceva, stadiul incipient al unei idei noi. Și, un lucru cu care mă mândresc ca prietenă, nu din alte motive, este că la acel prim vernisaj al lui Hamid, „povestea” fiecărui tablou am scris-o eu. Într-o noapte, privind cu atenție fiecare tablou în parte și imaginându-mi ce se întâmplă. Rămâne și acum una dintre cele mai dragi și memorabile amintiri de „creație”. 

 

La următorul vernisaj, de la Galateca, în 2015, a apărut instalația din sticlă pentru prima dată. A început cu idei complexe, atipice, cu mai multe culori și amănunte. ”Când sunt în atelier și pictez am o euforie care nu se compară cu nimic, sunt atât de bucuros și de împlinit”, îmi explică Hamid. „Îmi doresc să trăiesc mai multe în zona asta, să experimentez mai mult. Văd niște imagini atât de clare, în cel mai mic amănunt, și trebuie doar să am timp să scot pe pânză ceea ce am în minte”. Să compui lumi în care obiecte stau în echilibru și compun povești e un dar care nu trebuie irosit. 

 

Hamid duce natura statică într-o zonă cu totul diferită și modernă: preia bucuria de a crea compoziții din obiecte neconvenționale, dar transpune mesajele „clasice” ale flamanzilor, despre vanitate, plăceri și fericire, într-un registru subtil și dinamic.

 

 

 

 

 

 

Unde a început povestea lui Hamid cu România?

În 2006, când a început povestea lui Hamid cu Bucureștiul, România era doar „ţara de vacanţă“ a familiei, mama sa fiind româncă. Pe atunci, Hamid lucra la unul dintre cele mai mari cabinete de arhitectură din Beirut, renumit pentru stilul avangardist și clienţii „cu ştaif “. Fusese recrutat la 24 de ani şi începuse jobul la doar cinci zile după terminarea facultăţii, deși restul arhitecților avuseseră nevoie de 6 ani de experiență la activ înainte de a prezenta interes pentru un asemenea post.

 

 

Viteza cu care a primit jobul a avut şi o explicație: proiectul său de diplomă fusese atipic și spectaculos, un avion Antonov gândit să transporte întreaga echipă de Formula 1 de la Ferrari la grand-prix-urile din lume.

 

Nu era o fantezie, ci produsul unei documentări migăloase, de luni de zile. Vineri a susținut lucrarea, iar luni avea deja două oferte de job. Și totul părea așezat pe un făgaș clar, până când a intervenit… România.

 

Hamid ține minte că într-o seară a adormit cu un gând neașteptat: „Cum ar fi dacă aș lucra în România?”. „Am alungat gândul, fiindcă nu-mi doream să ajung arhitect de garsoniere“, râde el. A doua zi de dimineaţă, a primit un telefon: tatăl său îl anunţa că un prieten român are o firmă de arhitectură proaspăt-deschisă și ar avea nevoie de un om de bază pentru design interior.

 

Oferta era imposibil de refuzat: salariul pe care îl avea în Liban, înmulțit cu trei, plus maşină şi casă. Un singur amendament esențial: era un job pe termen lung. A venit de test, pentru zece zile, să vadă dacă îl atrage ideea, și nu a mai plecat niciodată de atunci. Acum, Libanul este țara vacanțelor lui, s-au inversat rolurile, dar face amenajări prin toate colțurile lumii, din Liban în Sicilia și America.

Creațiile lui Hamid sunt transpuse și în mătase, în cadrul colecției „Efemere”: eșarfe, batiste, chimonouri, cardigane și chiar brățări din mătase, imprimate cu picturile sale suprarealiste. Le poți găsi pe site-ul dedicat EFEMERE.

Fotografii: Hamid Nicola Katrib