Despre tot ce-i fin și fain

Cum alegi un singur lucru, dintr-un milion de posibilități?

By 17 februarie, 2016Virtues
read time 5 min
 
17 februarie, 2016

Cum alegi un singur lucru, dintr-un milion de posibilități?

Trăim într-un secol în care stresul a fost depășit de o maladie și mai perversă: FMO sau „fear of missing out”, teama că în orice secundă pierdem un milion de informații, că zece existențe paralele corespund vieții noastre din prezent și că orice decizie înseamnă sacrificarea altor o mie de variante. Cum îți dai seama cine vrei să fii, când ai o infinitate de posibilități la îndemână?

by

Sunt o nerăbdătoare din fire. Nu am putut niciodată să dorm după-amiaza, să petrec ore în șir cu jocuri pe calculator ori să lenevesc un weekend întreg în fața televizorului, vizionând maratoane de seriale. Toate îmi lăsau senzația sufocantă că-mi irosesc timpul: că totul este bine delimitat, tranșat, porționat pe minute și secunde, și că sunt oricum prea puține ca să-mi permit să le cheltuiesc în stânga și-n dreapta.

 

Cu mult înainte să învăț, în facultate, teoria „costului de oportunitate”, l-am aplicat instinctiv la toate lucrurile importante pe care le-am avut de hotărât de una singură. Orice alegere însemna renunțarea la o altă variantă. Orice selecție avea ca preț o altă opțiune paralelă, care – cine știe? – ar fi putut fi mai bună, mai eficientă, mai oportună. Nu există decizii gratuite, orice alegere își ia birul din suma lucrurilor pe care le pierdem fără să avem măcar habar.

Citatul din imaginea de mai sus face parte dintr-o scenă a unuia dintre filmele mele preferate: „The Eternal Sunshine of the Spotless Mind, cu Kate Winslet și Jim Carrey. Într-un viitor science-fiction, poți alege să ștergi din memoria ta existența unei anumite persoane. Dacă ești îndrăgostit fără speranță sau iubitul te dezamăgește, alegi pur și simplu să dai delete în mod selectiv acelor părticele de memorie care îl conțin. Să dai delete, implicit, scenariului necâștigător pe care l-ai ales și să te redeschizi către acea infinitate de oportunități de a fi fericit. Să tragi un alt loz, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

 

Personajele principale – Clementine și Joel – au o relație zbuciumată și, într-un moment de disperare, fiecare se duce să-l șteargă pe celălalt din memorie. Câteva zile mai târziu, deveniți doi străini unul față de celălalt, se întâlnesc în tren… și se îndrăgostesc. Am văzut filmul în 2004, când a apărut, și mi s-a părut fascinantă ciudățenia lui, dar în același timp, ca și titlul, puritatea adevărului pe care îl conține. De câte ori nu ne-am dorit un nou început? De câte ori, puși în fața unor decizii majore, nu ne-am dorit să ștergem totul și s-o luăm de la capăt? De câte ori nu ne-am dorit să putem apăsa butonul de Undo și să ne găsim din nou în fața acelei înșiruiri de posibilități? Și, de data asta, să alegem mai bine?

eternal_sunshine

 

 

Când eram mică, elevă în școala generală, și voiam să iau „viața” de la capăt, începeam un caiet nou. Mama își dădea seama că mă nemulțumește ceva din punct de vedere existențial când găsea 2-3 caiete neterminate. Nu înțelegea prea bine de ce, nici eu nu îmi înțelegeam pe-atunci resorturile interioare, dar acum realizez că voiam cumva să mă așez la un nou start.

 

Ceva nu-mi plăcuse – propria-mi caligrafie, faptul că nu eram atât de ordonată pe cât îmi doream (am fost un copil matur, cu multe așteptări de la propria persoană) sau rigurozitatea cu care rezolvasem unele teme, așa că încercam s-o iau de la început. Și, la acea scară infinit de mică, un caiet nou, neînceput, era echivalentul unei vieți în care totul putea fi reordonat după bunul plac.

sliding-doors.15517

 

Un alt film care abordează aceeași temă a alegerilor este la fel de vechiul „Sliding Doors”(1998), cu Gwyneth Paltrow. Viața protagonistei, Helen, este narată în două realități paralele: una în care uită ceva acasă și se întoarce din drum, reușește să prindă metroul și ajunge exact la timp pentru a-și prinde iubitul cu o altă femeie. Îl părăsește, începe o nouă viață și cunoaște un bărbat care o iubește.

 

În cea de-a doua realitate, ușile metroului se închid înainte ca ea să poată urca, prin urmare ia următorul metrou și ajunge acasă când amanta deja plecase. Rămâne alături de iubitul pe care nici nu-l bănuiește de infidelitate, face un copil și are o viață nefericită. Totul la o diferență de o fracțiune de secundă. De două uși care se închid sau se deschid în fața ta.

De cele mai multe ori, viața replică la infinit această metaforă a celor două uși: există o infinitate de vieți paralele pe care le-am fi putut trăi dacă am fi schimbat ceva – adesea imperceptibil de mic – la deciziile luate deja. Am fi putut fi cu totul alte persoane în acest moment. Am fi arătat altfel, am fi făcut alte lucruri, am fi iubit alți oameni, am fi văzut alte locuri când deschideam ochii dimineața. Și, mai mult ca orice altă generație, a noastră simte povara vieților netrăite.

Câți oameni cunoști care, după 30 sau 35 de ani, și-au dat seama că-și doresc, de fapt, o altă viață? Eu cunosc foarte mulți, neașteptat de mulți, iar numărul lor crește de pe-o zi pe alta. Spre deosebire de generațiile de dinaintea noastră, această reinventare este mult mai tangibilă și, cel puțin în aparență, mai facilă.

 

Nimic nu mai echivalează cu un verdict pe viață: nici diploma pe care ai obținut-o cândva, nici omul pe care l-ai ales la 20 sau 30 de ani, nici jobul pe care îl ai acum. Nimic nu mai e definitiv. Nu mai există sentințe, există posibilități.

Trăim într-un secol în care poți s-o iei de la început în orice secundă. Poți să începi nu un caiet nou, ci o viață complet nouă. Poți să treci de la inginerie nucleară la făcut torturi raw-vegane în doar câteva luni, să-ți iei un an sabatic și să faci înconjurul lumii cu bani strânși prin crowdfunding, să ai o a doua viață ca maratonist, florist, sculptor, pictor, desenator, scriitor sau designer de mașinuțe în miniatură și, în esență, să alegi în orice moment să dai delete la viața ta din acel moment, pentru a te reconstrui pe tine.

 

Și totuși, când știi că poți face absolut orice, că există un curs pentru orice dorință neîmplinită, o căutare pe Google pentru tot ce ți-ar trebui pentru a deveni o altă persoană și un om care te-ar putea învăța, contra cost, orice îți trece prin cap… ce ai face? Ce ai alege să faci?

 

Mi s-a întâmplat foarte des, mai ales în ultima vreme, să-mi fie greu să aleg ce vreau să fac într-o sâmbătă liberă. Nu vorbesc de chestiuni existențiale majore, ci opt ore, într-o zi de sâmbătă. Am simțit anxietate la gândul că am o după-amiază întreagă fără nicio miză, în care pot să fac absolut orice am chef. Și, Doamne, aș putea face atâtea lucruri!

 

Prin urmare, am luat o decizie: m-am dus la sală, la cumpărături sau la plimbare și, în timp ce mă străduiam să mă bucur de momentul respectiv, am realizat că prin mintea mea se derulau pe fast-forward toate celelalte scenarii posibile pe care le-aș fi putut face în același timp.

 

De ce nu m-am dus la acea cafenea nouă, pe care voiam să o încerc de multă vreme? Și ordinea în bibliotecă? Dar dacă mă vedeam mai bine cu fetele? Dar prânzul cu părinții mei? Dar dacă m-aș fi organizat mai din timp, să plec o zi la munte? Dar dacă, dacă, dacă, dacă…? De multe ori m-am surprins împovărată de acest gând: că aș fi putut să fac mai multe într-o anumită zi, să înghesui mai multe, să nu irosesc nimic. Nicio secundă.

 

Când e atât de greu să te decizi la un lucru atât de mărunt precum o zi de pierdut vremea, cât de greu poate fi să alegi ce vrei să faci cu viața ta?

tumblr_nckqac5fPd1s694z6o1_500

 

De la amăgirile unei după-amieze de sâmbătă și până la momentele cruciale din viața mea, mi s-a întâmplat de multe ori să mă gândesc retrospectiv „Dar dacă…?”, ba chiar să-mi doresc să fi luat, în anumite momente, niște decizii mai deștepte, care să-mi fi înlesnit puțin calea. Mi-aș fi dorit să fi fost puțin mai înțeleaptă pe alocuri. Pe de altă parte, însă, știu că sunt acolo unde trebuia să fiu.

 

Știu că, dacă ar fi să dau mâine delete persoanei care sunt și lucrurilor care mă fac fericită, să șterg din memorie pasiunea pentru scris, dragostea de călătorie și toate lucrurile care acum mă definesc, a doua zi aș sfârși reîndrăgostindu-mă instinctiv de viața mea. Aș descoperi undeva un laptop, m-aș apropia de el din curiozitate, m-aș așeza la el și… bang, înapoi în aceeași existență. Nu poți fugi de ceea ce iubești mai mult pe lume.

 

De aceea, chiar dacă mă apucă din când în când o poftă de reinventare, știu că e suficient să îmi simplific un pic viața, să fac puțină ordine, să tai câteva puncte de pe „To Do”-list și totul e în regulă. Sunt norocoasă: n-am visat niciodată să fug în lume și să mă transform într-o altă persoană. Niciodată. Dar știu destui oameni care și-au dorit și încă își doresc. Și, chiar dacă mulți încă nu știu încotro vor s-o apuce și în ce vor să se transforme, le doresc să o facă.

Măcar pentru bucuria și împlinirea de a simți că se află în locul potrivit, exact acolo unde voiau să fie. Și că toate celelalte 9.9999…999 de scenarii alternative nici nu se compară cu senzația irezistibilă de a trăi viața care trebuie. Cea în care nici n-ai timp să te gândești „Ce ar fi fost dacă…?”. Ești prea ocupat cu fericirea.

Foto: Pinterest